All is broken

Nu stiu cum se face ca absolut totul in jurul meu se destrama. Cand imi propun ceva si o fac din tot sufletul fara sa dau inapoi intotdeauna se intampla ceva astfel incat sa se ruineze totul in jurul meu macar pentru o clipa. Tot ceea ce ma mai scotea dintr-o stare de melancolie idioata era faptul ca incepusem sa scriu o carte si chiar mergea totul ca pe roate, incepusem sa scriu din ce in ce mai mult si cu mai mult elan parca in fiecare zi, insa nu avea cum sa se termine totul cu bine. Mai aveam mult pana sa termin dar cel mai greu lucru este inceputul in orice, sa te gandesti sa scrii o carte, sa deschizi laptopul, sa ai o pagina alba in fata ta si sa incepi sa scrii ... este greu pana asterni primele cuvinte dupa care de obcei vine totul de la sine. Dar pagina alba de inceput este o corvoada, este ca si cum mintea ti s-ar bloca in loc si ai n-ai reusi sa rostesti nici un cuvant, desi gandurile te duc intr-o anumita directie. Inainte sa ma apuc sa scriu aveam deja contrurat in cap subiectul, stiam care va fi punctul culminant si aveam si o vaga impresie despre sfarsit, insa inceputul... este tragic sa-l scrii. De cum s-a asternut prima fraza restul cuvintelor se rostogolesc din ganduri fara incetare. Acum sa revin la faptul ca nu avea cum sa se termine cu bine... absolut tot ce am scris a fost compromis, hardul de la laptop s-a stricat, am pierdut absolut tot de pe el, inclusiv in jur de 50 de pagini din noua mea carte. Cum eu sunt o optimista incurabila, m-am gandit ca nu am cum sa pierd absolut tot, ca sigur se poate recupera ceva, astfel incat am scris in continuare pe o agenda continuarea a ceea ce scrisesem pana atunci. Acum ma aflu ca acum aproape doua luni in fata unei pagini albe si trebuie sa o iau de la capat, bineinteles ca imi amintesc tot ceea ce scrisesem ... dar prima fraza... care era?

Parca totul in jurul meu se prabuseste de fiecare data cand incep un lucru nou si vreau sa-l duc pana la capat, caci niciodata nu mi-au placut lucrurile neterminate. Dar o sa razbat, o sa astern din nou o prima fraza, si o voi lua de la capat la fel cum am facut-o de alte sute de ori.

Inalta-ti sunetul

Ridica-ti capul sus! Lasa vioara incet sa-ti intre sub barbie. Mainile sa le lasi moi, arcusul incordat...Ochii inchisi. Cat de mult te-am dorit! Dar nu te cunosc. Nu-ti stiu rosturile. Nu stiu cum sa te fac sa razi, nici sa suspini, cu atat mai putin sa canti. Arcusul aluneca usor pe vioara veche a altuia. Buricele degetelor iti sangereaza de incordare... Sunetele se inalta strigatoare catre cer ... din ce in ce mai tari, si mai ascutite... tremurande. Este singurul sunet care-mi face inima sa tresalte... si cel al vocii tale. Nu stiu ce note canti, ar putea fi orcare insa insiruirea lor este absolut superba. Mi se ridica parul de pe ceafa la fiecare sunet inaltator si imi tremura inima la fiecare acord lin. Te-am vrut candva de mult. Nu mi te-ai oferit... N-am mai avut timp apoi ca sa te-nvat, sa te strunesc. M-am resemnat. Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru altii... dar urechile mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale imi raman agatate in timpan ore intregi si-atunci ... inchid ochii si te ascult... Mereu!

Romanta luminii pierdute

Stau tintuita in nemarginire. Aerul e gol si miroase a zori. Se crapase de ziua de mult, acolo in departare. Inaintam cu pasi marunti prin ceata. Nu vedeam nimic, caci ochii imi erau orbi de tine. La mine era mereu intuneric. Bezna aluneca peste mine. Mirosul de ceata imi intra in vene. Mergeam in neant gandindu-ma... Tot intuneric si pasi din ce in ce mai mari. Oare o sa ajung? Pleoapele imi sunt ca de plumb. Am ochii inchisi. Pasesc mai departe. Zgomotul golului infinit aproape ca ma trezeste. Se opreste brusc si acum e liniste. Linistea surda se asterne deasupra cetii si a gandurilor mele. Gandurile rele se lasa la fund si peste ele se asterne zgomotul somnolent al treziei. Gandurile bune raman agatate in ceata de-un cui de lumina firava. Genele se zbat intre pleoape. Se crapa de ziua si pe retina mea. Lumina asurzitoare imi patrunde intre ganduri. Ochii se casca ca dupa betie. Sunt treaza in suflet si aici pe pamant. Respir adanc. Narile sfredelesc aerul plesuv. Am ajuns. Lumina isi intinde mainile si da ceata la o parte. E paradisul meu, acolo aerul e plin si miroase a soare. Nu mai sunt oarba de tine, doar de minunea luminii ce-si intinde aripile catre ochii mei. Romanta luminii imi danseaza pe pleoape... Sunt eu, aceeasi, cu ochii scaldati in lumina!

Ganduri

In fiecare zi o luam de la capat. In fiecare zi mergem pe acelasi drum chiar daca gandurile noastre o iau pe cai diferite. Sa fii in gandurile cuiva e mare lucru! Sa treci pe-acolo zi dupa zi este ceva de neimaginat. Cum s-ar desfasura o zi banala din viata nostra prin gandurile altora, prin gandurile celor dragi sau prin gandurile celor care nu te suporta? Cum ar fi sa traiesti macar o zi asa? Cum s-ar desfasura oare ea? Cum ar fi daca orice ineptie inventata de catre cineva despre tine s-ar transforma intr-o realitate traita? Zi dupa zi trecem prin acelasi calvar al zilelor numarate. Oare cand se termina? Oare mi-ar placea sa stiu care este data limita? S-ar schimba ceva in viata mea? As face ceva altfel decat fac in prezent? Poate ca da... Dar cred ca nu mi-ar place sa stiu. Intotdeauna mi-au placut surprizele. Urasc chestiile previzibile. Nu urasc multe lucruri in viata, in general iubesc mult. Doua lucruri marunte le-am urat intotdeauna: ignoranta si predictibilitatea. Aaaa! Am mintit! Sunt trei! Am uitat mediocritatea. In afara de astea...iubesc! Poate mai mult decat trebuie. Cam cat ar trebui oare? Ar trebui sa tii mai putin pentru tine si sa dai mai mult la altii? Sau era invers?

Sa dai mai mult la altii e ceva ce ma caracterizeaza. Dar ar fi bine cateodata sa mai tin macar un pic si pentru mine. Cateodata raman goala pentru ca nu se intoarce. Ramane acolo unde am dat-o... nu mai vine si inapoi. Uneori se intoarce, ca un boomerang si ma loveste in coaste. De multe ori nu sunt pregatita, nu anticipez... Ma doar coastele de iubire impartasita! Oare nu-mi era destinata? In gandurile mele ii aleg orice traiectorie. De cele mai multe ori o trimit in neant dupa multe cautari al unui suflet cald. Sa se duca! Poate vreodata o sa se intoarca, dar nu la fel, sub alta forma. Poate va fi o scrisoare intr-o sticla gasita pe malul marii... acolo intre stanci, in locul meu preferat. O voi deschide peste ani, cand nu voi avea nimic de pierdut, caci daca e semnat cu "Adio!"... nu as putea rezista! Asa...incolo, peste ani, poate ca nu ar mai durea nimic. Dar daca e iubirea neimpartasita ce m-ar putea salva? Nu! N-are cum. Dar daca nu e pentru mine? Poate este pentru o alta ce asteapta inlacrimata cu talpile afundate in nisip pasind plapand pe malul neantului albastru... M-am hotarat! O deschid, citesc cu buza tremurnda atat: "Iubitei mele de demult" si se preface-n praf si zboara catre infinit pe-o aripa de vant si totul ramane doar un gand, un gand firav cascand de plictiseala iubirii de-altadata. Era al meu!

Plagiat...

Acum doar ce am intrat pe blog si am descoperit un comentariu de la un anonim care imi indica o postare de-a mea plagiata cuvant cu cuvant de catre altcineva la ceva timp dupa ce eu publicasem acea postare. A se vedea "micile asemanari" cu postare mea. Este incredibil cum functioneaza mintea umana! Cata minte iti trebuie (sau de fapt nu-ti trebuie) ca sa faci asa ceva? Dealtfel as putea fi flatata de faptul ca cineva a considerat postarea mea atat de buna incat sa si-o insuseasca. Dar nu sunt! Pentru ca din nou mi se desfasoara in fata ochilor mizeria in care traim zi de zi, mizeria minciunii in general. Nu sunt vreun scriitor desavarsit, am doar o abilitate aparte de a insirui cuvinte pe hartie/ecran... In rest, sunt doar un om ca oricare altul care isi gaseste deseori refularea in scris. Motivul pentru care am facut acest blog (pentru care apropo ar trebui sa-mi spuneti "La multi ani" - ca am implinit un anisor de cand posed preaminunatul blog) este unul foarte simplu, sa-mi tin randul insiruirilor nemarginite pe care alta data le tineam intr-o agenda. Nu am facut blogul ca sa am o groaza de vizitatori, desi pot marturisi ca la unele comentarii imi tresare inima de bucurie (doar ce am citit unul de la Autumn care trebuie sa recunosc ca m-a uns pe suflet); nu l-am facut ca sa imi etalez calitatile de preaminunat orator...dar ce pot spune cu siguranta este ca nu l-am facut ca sa-si insuseasca altii postarile mele.

Nu m-am gandit vreodata la faptul ca cineva ar putea fura ceva de pe blogul meu, pentru ca eu niciodata nu gandesc asa, pentru mine oamenii in continuare sunt buni, creativi si minunati. In general eu iert foarte repede, ceea ce sunt sigura se va intampla si in cazul de fata, dar numai dupa ce domnul cu pricina isi va cere scuze pe acest blogulet amarat care imi apartine in intregime. A se tine seama de faptul ca in general cand se preiau diverse chestii de prin diverse carti, bloguri, reviste se indica sursa sau macar se inchide in ghilimelele de rigoare care te fac sa intelegi ca nu apartine persoanei respective, dar poate ca nu mai stie pe unde a citit-o...

Picaturi

Picaturile au incremenit in curgerea lor infinita.

E frig.

Au inghetat si au ramas de sticla,

inmarmurite acolo,

dar nu etern.

Se vor topi mereu.

In gandurile mele vor ramane aceleasi.

Nemiscate. Ca de sticla.

Cu ce folos?

Doar sa-mi alinte ochii si a mintii cugetare.

Si poate... alta data sa revina,

ca alta picatura...

nocturna, inghetata.

Si picurii cuvintelor

lovesc nemarginirea.

Pesemne esti acolo,

mereu prezentul gol.

Sa-nvat nemarginirea?

Nicicand, sunt limitata.

Cum nu?

Mereu... de inima-mi setata.

Da, tu m-ai invatat ce-nseamna sa iubesti:

mereu sa dai la altii,

si tu sa nu primesti!

O luaram de la capat

privind nemarginirea.

E trist,

aievea mi se-arata,

mai gol ca goliciunea...

si in desert e-o planta,

dar eu...desertaciunea!

M-ai inselat adesea cu potirul tau.

Dar nu si-acum...

nimic nu e mai rau

decat neantul visului in care m-ai varsat.

Poti merge pan' la capat? Poti?

Doar tu m-ai invatat!

Din rasul tau perfid nu inteleg nimic.

Nimic mai mult decat

din stropii inghetati.

Sunt teferi,

ca de sticla

...inca, cocotati.

Dar va veni si clipa,

cand peste a lor sclipire

se va aseza o alta,

mai orbitoare parca.

Da... va fi o noua zi,

cu soarele...plapandul!

Ce va sclipi prin-transii

cu ochii lui vioi...

Si ce sa vezi?

topiti vor fi apoi!

Si de s-ar incapatana cu totul,

i-ar aburi intr-o secunda

si i-ar urca la ceruri...

de unde vor reveni vreodata,

cu fata lor plapanda,

ca picatura calda a unei ploi de vara,

pe fata-mi va lovi-o

cu-a norilor gargara!

Nicicand nemarginirea,

nu fu mai ticaloasa.

Imi macina privirea

cu-a ploilor angoasa.

Nicicand! am zis...

Nu voi uita vreodata,

Cum picatura ceea

statuse inghetata,

pe sufletu-mi, pesemne.

Nicicand...visuri eterne!

Nimicuri...

Nimicurile vietii ma sfredelesc pana in maruntaie. Nu ai fost niciodata aici. Simtamintele sunt pierdute etern pe tarmuri necunoscute si mie imi este teama. Teama se accentueaza cu fiecare picatura de ploaie. Niciodata nu vei sti. Noptile albe se intuneca de abisul gandurilor. Parca alta data era altfel! Iubirea eterna este o farsa, o farsa jucata pana la capat de un actor abil. In gandurile tale ce se afla? Zgomotele perfidei tale desfatari ma adancesc in neant. S-a trantit usa! Am tresarit pentru o scunda. Mi-a trecut caci tresar mai des la gandul ca nu esti langa mine. Nu intelegi! Nu ca prezenta, ci ca suflet ce mi se deschide zilnic sa-i pot gusta seva. Esti aici, da! Dar niciodata langa mine si langa sufletl meu. Doar inlauntrul sufletului meu salasluiesti. Dar in al tau ce se afla? Nimic. Poate doar somnolenta. Strigatele mele nu te trezesc niciodata. Suspinele ma adancesc in simtiri si realitatea se deformeaza. E mai bine asa! Promisiunile nu mai au nici o valoare. Ai invatat in schimb sa-ti ceri iertare. E mare lucru! Dar daca e prea tarziu? Nu te-ai gandit la asta, poate ca nici n-o vei face vreodata. Nu mi se mai inchid ochii. Nici de visare nu mai am parte. Poate ca e mai bine! Visele nu m-au ajutat niciodata. Doar m-au adancit in cugetari exagerate si mi-au oferit samburi de speranta fada. Cateodata ai fost acolo, dar nu cred ca ai inteles. Memoria imi joaca feste uneori, dar nu si acum. Sunt mai lucida decat am fost vreodata. Luciditatea este o corvoada pe care nu o mai merit. Nu mai merit de mult nici macar atingerile tale. Poate doar vorbe dulci lasate in voia sortii si la mila ta. Mereu esti in gandurile mele. Tu m-ai visat vreodata? Mai bine nu, caci eu nu te mai vreau doar in vise. Inima-mi mucegaieste de dorul tau. Da, esti aici! Dar niciodata acolo unde te doresc eu. Gustul licarului primului sarut ma urmareste si acum. Nu in vise! Aici pe pamant, langa noi, e real! Mai real decat ai fost tu vreodata cu mine. Mai real decat betia tandra a unei nopti pierdute. Pierd sirul zilelor cateodata in cautarea ta. Si nu ma satur niciodata sa astept. Intr-o zi voi fi tare si o voi face. Ma voi satura. La fel cum tu te-ai saturat de gustul idiot al alcoolului ce-i naruieste pe cei din jurul tau. Trist vis de trezie! Mai bine innecat intr-un pahar decat sa-nfrunti zi dupa zi crunta realitate. Mereu ma urmaresti si ma judeci. Da, cateodata nu vreau decat sa simt cum imi ard buzele, cum fumega narile mele insetate, cum se farama scrumul de tigara si cum mereu ma urmaresti prin ganduri. Nu ma certa! Sunt eu aceeasi de alta data. Tu te-ai schimbat. Eu sunt acelasi suflet palid imbujorat de tine altadat'. Nu mint. Stii ca nu mint nicicand. Nu-ti cer nimic si nici nu plang de asta data. Ai reusit! Cum ce? Sa seci si ultima-mi scapare, izvor de lacimi nesfarsit. Era singura defulare. Ai castigat. Nu voi mai varsa lacrimi. Pana maine. Caci maine voi reveni. Voi fi tot eu, cea care nu e nimic din ce-ar fi vrut sa fie. Cea care s-a nascut poate un pic prea devreme, sau poate prea tarziu. Dar stiu atat: ca eu sunt tu si tu esti eu si el ne va uni mereu...Indiferent ce-ar fi, si ce-ar urma. Nu pot sa-ti spun nimic mai mult. Am spus oricum prea multe. N-ai inteles nicicum si poate vreodata o vei face, dar va fi prea devrema, sau poate... prea tarziu. Nici eu nu stiu decat ca-mi este dor de mine, iar eu nu pot fi eu decat prin tine. Poate voi invata sa ma desprind vreodata...Nu cred! Sunt slaba si sufletu-mi plapand nu rabda atata nepasare ca sa se poata rascula vreodata. Raman aceeasi, mereu aceeasi. Dar tu te poti schimba!

Little things that matter

N-am mai scris de ceva timp, insa totul este pentru o cauza nobila. Mi-am promis ca anul acesta o sa scriu o carte si m-am gandit ca anul incepe cu data de 1 ianuarie, asa ca am fost pretty busy ca sa reusesc sa fac ce mi-am propus pana la sfarsitul anului, caci timpul nu-mi prea permite, bebele imi ocupa o mare parte din timp, insa nu ma plang. Cam cu asta ma ocup eu anul acesta, plus mici/mari evenimente de pe parcursul anului.

Apropo de evenimente, am unul peste doua zile care se poate numi "Marele eveniment": doi prieteni dragi isi unesc destinele intr-o zi cu mare semnificatie pentru ei, chiar la data la care implinesc 10 ani de cand se iubesc. Oare vreodata, ca si copil rebel, in liceu te gandesti ca un sarut cu cineva poate duce peste ani la o legatura de-o viata? Cred ca nu! Si tocmai "negarea" asta te face sa mergi mai departe, si sa iubesti mai mult... Cand te gandesti ca acum vreo 10 ani eram cu totii niste copii zvapaiati care nu faceau decat ce ii taia capul, care se hotarau ca ar fi super sa plece la munte si a doua zi se urcau in tren, care urcau muntii cu sticla de palinca si cea de visinata la subtioara, care dormeau claie peste gramada la cabana din varful Omu', care se certau pe seama marii iubiri la vremea aia, care umblau cu blugii rupti si ascultau formatii de care altii nu mai auzisera, care se imbatau de fiecare data cand aveau ocazia si multe alte tampenii.

Cateodata imi e dor de noi de atunci, de cei care stateau nopti in sir de vorba fara sa se plictiseasca si pentru care simplul fapt ca petreceu timp impreuna era mai presus decat orice alta distractie. Din dramele de atunci ale unor adolescenti indragostiti a ramas o prietenie sincera si onesta si o dragoste mare care mai are putin si implineste un deceniu. Oare cati oameni pot sa spuna la doar 26 de ani ca sunt prieteni cu cineva de peste 10 ani? Cati oameni ar fi acordat vreo sansa unei relatii inocente incepute in timpul liceului...de fapt de mai de mult, de pe peronul garii din Constanta, in drumul vertiginos catre Zarnesti intre o fata creata si un baiat pe atunci cu mot in frunte! :) Cati pot spune ca au avut parte de fluturii din stomac la primul sarut si parte de aceeasi fluturi in stomac la nunta, dar cauzate de aceeasi persoana? Cati oameni pot spune ca prima lor mare iubire a devenit ceva "for life"? Nu multi ... eu sigur nu! Oare de ce? :)

Nu e oare magnific sa te duci la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului si sa nu trebuiasca sa le faci cunostinta fostilor colegi cu sotul tau... pentru ca il cunosc inca de pe atunci?! Nu este oare minunat sa nu ai un trecut de povestit persoanei de langa tine pentru ca din acel trecut a facut parte si el/ea? Si toata conversatia de eu am facut asa... si tu parca ziceai ca ai facut asa... devine doar "Mai tii minte cand noi am facut..."

Daca cineva mi-ar fi spus acum 10 ani ca in anul 2010, pe 14 ianuarie cei doi stropi de bucurie din viata mea (caci asta au ei fost pentru mine) se vor casatori as fi ras probabil in hohote, dupa ce in prealabil mi-as fi smuls parul din cap numai la gandul ca ar putea fi adevarat, ca deh, eram un pic mai nebuna la vremea aceea si mai tot timpul sub influenta marilor drame adolescentine refulate ulterior in diverse scriituri si poezii macabre. Mari drame am mai trait la vremea aceea, dar mai presus de toate mari bucurii si, unii dintre noi chiar... mari iubiri! Magnific!

Sa va iubiti la fel ca in prima zi, sa nu lasati nimic din ce a fost in urma (caci face parte din ceea ce sunteti voi), sa va dati seama ca tot ce a fost mai greu a trecut si sa va amintiti intotdeauna ca daca va doriti ceva cu adevarat, nimic nu va poate sta in cale!!!

Sarbatori fericite!

Scuzati intarzierea, dar mai bine mai tarziu decat niciodata! Sarbatori fericite tuturor si un mesaj special. Multumesc din suflet lui Autumn si lui Adrian pentru urari.

Tuturor celor care mi-au trimis pentru anul 2009 cele mai grozave urari: totul a fost de pomana Pentru Anul 2010, trimiteti-mi mai bine bani, tuica sau bonuri de masa. MULTUMESC!!! :)) Dar daca nu aveti... ma multumesc si cu urari.

Mosule...te rog!

Este oare revoltator sa vrei ceva extrem de simplu de Craciun, cum ar fi o masa linistita alaturi de cei dragi? Pe mine nu cred ca m-ar face nimic mai fericita decat asta ... pur si simplu o masa in familie unde toata lumea sa se simta bine si unde sa uitam de toate problemele mari sau mici de peste an. Este patetic oare sa-ti doresti sa simti mirosul de sarmalute, de vin fiert si sa ai parte de: aprecieri pentru prajitura facuta (extraordinara de altfel!), fosnaitul hartiei lucioase in care sunt impachetate cadourile, mirosul de brad, colindele ragusite ale copiilor necunoscuti ce apar la poarta, lumina calda a lumanarilor de pe masa, licaritul beculetelor mult prea colorate din brad? ... De cand a devenit Craciunul doar o perioada in care sa te gandesti cum sa-i exploatezi pe cei din jurul tau care trebuie sa se prezinte in ziua cu pricina cu punguta cadorisita pentru tine? De cand Craciunul reprezinta doar motiv de a baga la ghiozdan toata pleiada de mancaruri? De cand Craciunul este doar o alergatura intre mesele imbelsugate ale celor care te asteapta (ca de...asa trebuie)? De cand Craciunul reprezinta doar venirea lui Mos Craciun? De cand am uitat sa mai apreciem lucrurile simple? De prea mult timp...

Poate pentru prima data, nu imi doresc decat o zi speciala alaturi de persoane speciale. Mmmm... Si mirosul cojilor de portocala, al scortisoarei din vinul fiert, al cozonacului proaspat scos din cuptor... E pacat ca am uitat sa apreciem lucrurile simple care ne fac sa trecem peste greutatile vietii. E pacat ca ne dam seama de importanta lucrurilor simple doar atunci cand le pierdem definitiv sau suntem pe cale sa le pierdem. E pacat ca intr-o zi deosebita sa nu poti fi alaturi de toti cei pe care ti-i doresti. E pacat daca lasam timpul, munca, vechile orgolii sau mandria sa stea in calea fericirii care poate fi dobandita atat de simplu.

Asa ca... Mosule te rog, sa-mi implinesti aceasta dorinta si sa-i aduci la masa mea pe toti cei pe care-i iubesc si ma iubesc si sa le arati ca daca eu ii iubesc si ei ma iubesc se pot macar indragi si intre ei, din dragoste pentru mine!

Oriunde ai fi...

Oriunde te duce viata asta exista intotdeauna o persoana care se gandeste la tine. Oricat de greu ti-ar fi in unele momente exista undeva o mama care este cu sufletul langa tine. Oricat de grea ti s-ar parea viata, gandeste-te ca sunt altii care nu au nici a mia parte din cat ai tu. Oricat de josnica ti s-ar parea existenta exista intotdeauna o afundatura si mai mare, dar indiferent de noroiul care te inconjoara, se gaseste o cale de scapare. Oricat de crunta ar fi realitatea de zi cu zi, intotdeauna exista o raza de speranta. Oricat de reala ar fi mizeria in care te afli, cateodata ajunge sa te gandesti ca este doar un vis urat iar atunci cand te vei trezi, te vei uita pe geam si nu vei vedea decat zapada, alba si pura precum sufletul tau si al celora care vor fi alaturi de tine. Oricat de rau ti-ar fi, gandeste-te ca inca respiri si asta te va salva. Oricat ai crede ca ai varsat toate lacrimile ce ti-au fost date pe pamantul asta, intotdeauna se va gasi un motiv sa mai stoarca inca una, dar, totodata se va gasi inca un motiv care sa-ti surprinda un zambet. Oricat de singura ai crede ca esti, de fapt, in orice clipa esti in gandurile cuiva sau in visurile cuiva. Oricat de rece ti-ar fi sufletul in unele momente, exista cel putin o voce in lumea asta care sa ti-l poata incalzi, chiar daca vocea nu vine de undeva de langa tine, ci de undeva de departe. Oricat de departe ti s-ar parea ca esti de toti cei pe care ii iubesti, intotdeauna ii poti atinge gandindu-te la un moment frumos petrecut in viata asta crunta alaturi de ei. Oricate lacrimi ai sa versi se va gasi intotdeauna cineva care sa ti le stearga de pe obraz, daca nu cu mana, macar cu o vorba buna. Oricat de tare te-ar durea, sa te gandesti mereu ca asta este o dovada de existenta. Oricat de fara speranta ti s-ar parea ca esti in unele momente sa te gandesti ca intotdeauna mai este ceva in lumea asta de iubit, de dorit si mai ales de spus.
Si in final... "A crede ca ai atins o ultima limita de durere sau nenorocire, dupa care lucrurile isi pierd semnificatia, inseamna sa pierzi din vedere faptul ca nu mai ai dreptul in nici o situatie sa strigi :Ajunge!!!"
Pentru o prietena de suflet un mesaj din suflet!
Zambeste, maine poate fi mai bine, sau poate ... mai rau! Nu stim niciodata ce ne rezerva viata.

Tara lu' Papura Voda

Degeaba se implinesc 20 de ani de la "stim noi ce", supranumita si Marea Schimbare, un mic pas pentru romani, un mare pas pentru democratie ... adicatelea de la Revolutie. Dupa cum ziceam, degeaba! Suntem tot cam in acelasi rahat, de data asta deghizat sub haina democratiei si bine ascuns printre nametii de zapada ce ne-au napadit din toate partile. Pana acum 20 de ani era doar unu' de vorbea cu spume la gura pe la TV, acum sunt zeci, care in mare parte balmajesc aceleasi ineptii, başca mai si bat cu pumnu' in masa si fac crize de istericale, ca sa nu mai zicem de lacrimi in coltul ochilor si voce tremuranda. Nu ne-am saturat oare? Care o fi dovada de saturatie maxima din partea poporului astuia, care este orice numai suveran nu! Cand oare o sa zica romanasul nostru: Ajunge!!! Oare mai trebuie sa mai treaca 20 de ani? Adevarul este ca ne meritam soarta in mare parte, tocmai pentru ca ne-am facut-o cu mana noastra. Da! Cu una dintre maini, adica 50/50, ca mana ailalta a ales altceva, dar de fapt ar fi fost tot la fel!

Colac peste pupaza, o sa avem si prim-ministru. Si-nca ce prim-ministru. Fruncea Ardealului. Cum poti sa nu te mandresti ca esti roman, cand un constantean de-al nostru, marinar - conduce tara? Cum poti sa nu te mandresti cand un ardelean de isprava va fi mana lui dreapta? Cum sa nu te mandresti cand Blonda Blondelor o sa fie ministreasa din nou (ori ea, ori o admiratoare a acesteia)? Cum?

Ar trebui sa fim mandri ca suntem romani si ca avem politicieni care au grija de noi, chiar daca se cearta pe la televizor pana fac bube la gura. Ar trebui sa fim mandri ca avem o tara acoperita de zapada in preajma Craciunului (nu conteaza ca unii sunt acoperiti cu totul si n-o sa mai iasa d-acolo, sau o sa iasa vineti). Ar trebui sa fim mandri ca au trecut 20 de ani de la Revolutie si am reusit in cele din urma sa nu mai punem comunisti la putere. Ar tebui sa fim mandri ca unii au castigat si altii nu, desi aia de castigasera au pierdut si aia de pierdusera au castigat. Ar trebui...

Daca nu ne-am mai uita la televizor si n-am mai avea acces la internet, de fapt... daca n-am mai avea nici o sursa de informatie, totul ar fi mult mai simplu. Credeti ca, mai demult, poporul era interesat de ceea ce face inscaunatul pe la castel, sau ce fac logofetii lui, sau amantele lui (fie ca erau blonde, fie ca nu)? Eu cred ca nu dadeau doi bani (poate doar aia care umblau cu ocaua mica sa se fi interesat) , si tocmai pentru ca nu dadeau doi bani erau mai fericiti. Asa ca... cel mai bine nu ne mai uitam la televizor! Nu este pentru prima data cand militez pentru aceasta cauza, si mi-am mai promis odata ca nu ma voi mai uita ... dar de fiecare data parca iti mai vine sa te mai uiti, macar un pic, sa vezi pana unde poate duce tot circul asta si cat are sa mai tina. In plus, am prin casa oameni care comenteaza toata ziua ce se intampla pe esafodul politic romanesc, tragand mai mereu concluzii pripite, cum ca s-ar termina ... macar de data asta; iar eu le zic de fiecare data, cum ca, nu numai ca nu se termina, dar circul va lua amploare, si vor veni unii de scuipa foc, altii cu animale (care mai domestice, care mai salbatice) care canta dupa cum vrea El, altii care fac tumbe pe placul unora si in ciuda altora si mai presus de toate se vor alatura si clovnii care vor face giumbuslucuri si glume pe seama poporului roman si nu numai! Si de fiecare data, nu stiu cum se face, dar se dovedeste ca am dreptate.

Si atunci... cum sa nu ne numim tara lu' Papura Voda!

Visul ca viata

Am recitit astazi Nichita Stanescu si am redescoperit un super text numit "Visul ca viata", mi se pare mai mult decat extraordinar asa ca ... there you go:
"Cea mai simpla actiune impotriva mortii este visul de noapte.
A respira, opunerea sufocarii; a pipai, delimitare de rest; a auzi, forma de insingurare a tacerii; - forme miraculoase de opunere mortii sunt.
Visul de noapte este prizonier. Intr-o batalie pierduta a alergarii imi apara aidoma unui cal cu saua calarita de raza de la stea.
Prin urletul nasterii ne opunem mortii.
Rasaritul cerului cu stele il luam drept martor vederilor noastre.
Ne intepenim cu picioarele in pamant, cum pasarile cu aripile lor pe cer.
La o vedere agera, aripa are radacina in aer, cum verdele in iarba.
Dezasperant este, nu locul fiintei noastre, trupul, ci locul petrecerii noastre, timpul. Ideea de timp; - sentimentul timpului; - epica.
Nu doarme si nu este somnolent si nu se catara pe vis decat cel care doarme, este somnolent si se catara pe vis.
A dispretui pasarea este un sens al dispretuirii si un fel de noroc de a nu fi pasare.
A fi e o durere si o participare luminoasa.
A intelege inseamna a nu fi, - fiind."

Suflet inghetat de ninsoare

A nins astazi in sfarsit! Este ciudat cum vremea de afara se asterne pe nesimtite si in suflet. A nins si in sufletul meu. A nins cu fulgi mari si dezordonati. A nins rece si plapand. A nins destul pentru a acoperi totul. Ciudat! In alti ani ninsoarea imi provoca o stare de bine, acum mi-a sugerat doar un sentiment de goliciune. Alb pretutindeni. Imi scormoneste gandurile negre. Peste ele nu s-a asezat ninsoarea. Nici macar cativa fulgi astfel incat sa devina macar gri. Nu conteaza, e mai bine asa, oricum s-ar fi topit si ar fi iesit din nou la iveala. De-asta am inceput sa urasc ninsoarea. Pentru ca stiu ca se topeste. Si atunci cand se topeste revenim in aceeasi mocirla cotidiana. Mi-ar placea daca ar ninge si as sti ca nu s-ar mai topi. Si nu numai... daca as sti ca ar ramane la fel de alba si neatinsa de urme... daca as sti ca ar ramane la fel de pufoasa... Dar stiu ca nu se va intampla. Ca orice altceva de pe pamantul asta, va fi calcata in picioare, va deveni impura. Chiar si atunci cand este proaspat asternuta si neatinsa, nu pot sa nu ma gandesc ca, undeva, cativa centimetri mai jos, dincolo de inima zapezii se afla ... tot noroi!!!

La asta se reduce tot, sa ne bucuram de fiecare clipa de puritate si de frumusete, pentru ca daca nu o facem la timp, nu vom mai avea de ce sa ne bucuram, iar ceea ce ar fi trebuit sa ne fericesca se va dovedi mai tarziu a fi ... noroi.

Asa ca ... ma voi bucura de fiecare fulg, chiar si de cei pe care ii voi ucide prematur incercand sa-i prind in palmele mele calde!

Dragoste...si atat

Sunt milioane, miliarde de oameni in lume, dar in final totul se reduce la o singura persoana. Este persoana care te intregeste si care face ca totul sa fie complet, aproape perfect...care indiferent de ceea ce se intampla este intotdeauna acolo...ascultand, simtind, vazand totul la fel cum ascult, simt sau vad eu. Nimic nu poate fi mai presus de asta, de aceasta simtire ingemanata. Este ceea ce aduce fericirea, ceea ce te face complet...nimic mai mult. Dar chiar avem nevoie de mai mult? Este cel ce este alaturi de tine si in tine oricand, oricum, in orice fel, chiar daca este la sute de kilometri distanta...este o simtire launtrica mai puternica decat viata, de fapt este viata.

Cant totul se rezuma doar la unul...la intreg, nimic altceva nu mai conteaza. Durerea indurata nu este cu nimic mai presus ca simtamant decat iubirea implinita. Datorita iubirii, durerea nu numai ca dispare, ci pur si simplu e ca si cum nu a fost niciodata acolo. Chiar daca ea a fost, ea este uitata si nu este reamintita niciodata ca sacrificiu, caci, caci in iubire nu exista sacrificiu mai mare decat...insasi iubirea.

Sa iubesti pe cineva atat de tare incat sa astepti zi dupa zi...zi dupa zi, doar pentru ca, intr-un final sa ai parte doar de o clipa de iubire merita. Merita pentru ca toata viata se reduce la acea clipa de iubire perfecta, iar a renunta la asteptare, inseamna a renunta la tot pentru nimic ... pentru, zi dupa zi, dupa zi de gol, de vid.

Perfectiunea nu este doar un vis, nu este doar un gand neimplinit al muritorului, ea poate fi gasita, insa are loc intr-un timp atat de scurt si cu o viteza atat de uluitoare incat multi nu sunt capabili sa o recunoasca. Cei putini care au cunoscut-o sunt neintelesi. Daca esti acolo si intelegi neintelesul celor spuse de mine asculta-ti inima si deschide-o pentru a ma primi inlauntru.

Just a reminder of an older post!