Picaturile au incremenit in curgerea lor infinita.
E frig.
Au inghetat si au ramas de sticla,
inmarmurite acolo,
dar nu etern.
Se vor topi mereu.
In gandurile mele vor ramane aceleasi.
Nemiscate. Ca de sticla.
Cu ce folos?
Doar sa-mi alinte ochii si a mintii cugetare.
Si poate... alta data sa revina,
ca alta picatura...
nocturna, inghetata.
Si picurii cuvintelor
lovesc nemarginirea.
Pesemne esti acolo,
mereu prezentul gol.
Sa-nvat nemarginirea?
Nicicand, sunt limitata.
Cum nu?
Mereu... de inima-mi setata.
Da, tu m-ai invatat ce-nseamna sa iubesti:
mereu sa dai la altii,
si tu sa nu primesti!
O luaram de la capat
privind nemarginirea.
E trist,
aievea mi se-arata,
mai gol ca goliciunea...
si in desert e-o planta,
dar eu...desertaciunea!
M-ai inselat adesea cu potirul tau.
Dar nu si-acum...
nimic nu e mai rau
decat neantul visului in care m-ai varsat.
Poti merge pan' la capat? Poti?
Doar tu m-ai invatat!
Din rasul tau perfid nu inteleg nimic.
Nimic mai mult decat
din stropii inghetati.
Sunt teferi,
ca de sticla
...inca, cocotati.
Dar va veni si clipa,
cand peste a lor sclipire
se va aseza o alta,
mai orbitoare parca.
Da... va fi o noua zi,
cu soarele...plapandul!
Ce va sclipi prin-transii
cu ochii lui vioi...
Si ce sa vezi?
topiti vor fi apoi!
Si de s-ar incapatana cu totul,
i-ar aburi intr-o secunda
si i-ar urca la ceruri...
de unde vor reveni vreodata,
cu fata lor plapanda,
ca picatura calda a unei ploi de vara,
pe fata-mi va lovi-o
cu-a norilor gargara!
Nicicand nemarginirea,
nu fu mai ticaloasa.
Imi macina privirea
cu-a ploilor angoasa.
Nicicand! am zis...
Nu voi uita vreodata,
Cum picatura ceea
statuse inghetata,
pe sufletu-mi, pesemne.
Nicicand...visuri eterne!
2 comentarii:
Ai un stil aparte in a scrie, atractiv si care te face sa il mai citesti.
Ma plec in fata ta umil cititorule! :)
Trimiteți un comentariu