Picaturi

Picaturile au incremenit in curgerea lor infinita.

E frig.

Au inghetat si au ramas de sticla,

inmarmurite acolo,

dar nu etern.

Se vor topi mereu.

In gandurile mele vor ramane aceleasi.

Nemiscate. Ca de sticla.

Cu ce folos?

Doar sa-mi alinte ochii si a mintii cugetare.

Si poate... alta data sa revina,

ca alta picatura...

nocturna, inghetata.

Si picurii cuvintelor

lovesc nemarginirea.

Pesemne esti acolo,

mereu prezentul gol.

Sa-nvat nemarginirea?

Nicicand, sunt limitata.

Cum nu?

Mereu... de inima-mi setata.

Da, tu m-ai invatat ce-nseamna sa iubesti:

mereu sa dai la altii,

si tu sa nu primesti!

O luaram de la capat

privind nemarginirea.

E trist,

aievea mi se-arata,

mai gol ca goliciunea...

si in desert e-o planta,

dar eu...desertaciunea!

M-ai inselat adesea cu potirul tau.

Dar nu si-acum...

nimic nu e mai rau

decat neantul visului in care m-ai varsat.

Poti merge pan' la capat? Poti?

Doar tu m-ai invatat!

Din rasul tau perfid nu inteleg nimic.

Nimic mai mult decat

din stropii inghetati.

Sunt teferi,

ca de sticla

...inca, cocotati.

Dar va veni si clipa,

cand peste a lor sclipire

se va aseza o alta,

mai orbitoare parca.

Da... va fi o noua zi,

cu soarele...plapandul!

Ce va sclipi prin-transii

cu ochii lui vioi...

Si ce sa vezi?

topiti vor fi apoi!

Si de s-ar incapatana cu totul,

i-ar aburi intr-o secunda

si i-ar urca la ceruri...

de unde vor reveni vreodata,

cu fata lor plapanda,

ca picatura calda a unei ploi de vara,

pe fata-mi va lovi-o

cu-a norilor gargara!

Nicicand nemarginirea,

nu fu mai ticaloasa.

Imi macina privirea

cu-a ploilor angoasa.

Nicicand! am zis...

Nu voi uita vreodata,

Cum picatura ceea

statuse inghetata,

pe sufletu-mi, pesemne.

Nicicand...visuri eterne!