joi, 30 septembrie 2010

Povestea Sarei IV

Trecuse mai mult de jumătate de an de când se despărţise de Alexandru, plânsese mult, pe ascuns, fără ca părinţii ei să ştie vreo clipă zbuciumul din sufletul ei. Uneori avea ochii atât de umflaţi încât prefera să nu iasă din camera ei, pentru că le-ar fi dat de bănuit celor din jur. Singurele clipe în care se simţea bine erau cele petrecute pe malul mării, cu tălpile afundate în nisip, înconjurată doar de gânduri şi de pescăruşii care ţipau când în înaltul cerului, când rotind deasupra ei. Chiar şi aici purta după ea jurnalul cu pagini galbene şi scorojite în care scria diverse poveşti şi poezii rupte din sufletul ei zbuciumat. Îi era atât de drag acest jurnal încât nu se putea despărţi de el nici o clipă. De fiecare dată când scria în el, îl lăsa apoi la o parte, aştepta preţ de câteva clipe, apoi îl deschidea căutând cu privirea un alt răspuns al jurnalului pentru ceea ce tocmai scrisese. După câteva zile îşi dădu în cele din urmă seama că jurnalul îi răspundea numai peste noapte, niciodată în timpul zilei, aşa că încetase să-l mai deschidă din oră-n oră în aşteptarea unui răspuns. Începuse să se simtă atât de apropiată de jurnal încât în unele seri visa cum acesta se transforma într-un băiat a cărui faţă nu reuşea nicicum s-o distingă în timpul visului, oricât de mult ar fi încercat să se apropie. În alte dăţi petrecea ore întregi ticluind ceea ce scria astfel încât să includă în poveşti fărâme ale discuţiilor dintre ea şi jurnal încercând astfel să-i atragă atenţia. Nu povestise nimănui faptul că jurnalul ei, prin nu ştiu ce magie în fiecare noapte prindea viaţă răspunzându-i, oricum cui ar fi putut povesti, şi chiar dacă ar fi avut cui, cu siguranţă ar fi considerat-o nebună, nu ar fi crezut-o nimeni.

Într-o zi, în dorul ei nebun de a cânta la vioară scrisese despre asta: “ Ridică-ţi capul sus! Lasă vioara încet să-ţi intre sub bărbie. Mâinile să le laşi moi, arcuşul încordat... ochii închişi. Cât de mult te-am dorit! Dar nu te cunosc, nu-ţi ştiu rosturile. Nu ştiu cum să te fac să râzi, nici să suspini, cu atât mai puţin să cânţi. Arcuşul alunecă uşor pe vioara veche a altuia, buricele degetelor îi sângerează de încordare... sunetele se înalţă strigătoare la cer... din ce în ce mai tari, mai ascuţite... tremurânde! Este singurul sunet care-mi face inima să tresalte... şi cel al vocii tale, dacă aş cunoaşte-o! Nu ştiu ce note cânţi tu vioară, ar putea fi oricare, însă înşiruirea lor este absolut superbă. Mi se ridică fiecare firicel la orice suntet înălţător şi îmi tremură mâna la fiecare acord lin. Te-am vrut cândva de mult. Nu mi te-ai oferit... n-am avut timp apoi ca să te-nvăţ, să te strunesc. M-am resemnat! Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru alţii, dar urechile mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale îmi rămân agăţate în timpan ore-ntregi... şi atunci, închid ochii şi te ascult... mereu!” . Aşezând şi aceste ultime cuvinte, reciti şi se gândi pentru o clipă ce ar putea sa-i răspundă jurnalul la ceea ce tocmai scrisese, căci de data asta nu mai scrisese despre dragoste, despre sentimente neîmplinite, despre răni adânc înfipte în suflet. Cu gândul ca de dimineaţă va gasi cu siguranţă un răspuns se tolăni în pat încercând să adoarmă, însă în seara aceasta, gândurile nu-i dădeau pace. Se zvârcoli preţ de câteva ore bune încercând să adoarmă dar nu reuşi. La un moment dat se auzi un zgomot venind de la fereastră şi văzu pe cineva cum intră în dormitorul ei, însă încremeni de frică pe moment şi nu reuşi să scoată nici un sunet. Băgată sub pătură până sub bărbie, observă cum cel care intrase se îndreptă către jurnalul ei, citi ceea ce scrisese, ajutat de o lanternă mică, scoase din buzunar ceva şi rămase încă câteva clipe deasupra jurnalului ei. Văzând că se ridică şi se îndreaptă către fereastră, Sara se prefăcu, că doarme, mijind însă ochii ca să-l distingă mai bine. Nu reuşi însă să-şi dea seama dacă îl cunoaşte sau nu, era clar un băiat, destul de slab, cu părul negru parcă. Aşteptă să mai treacă câteva clipe, apoi se ridică din pat şi merse direct la jurnal, acesta îi răspunsese din nou, însă pentru prima dată îşi dădu seama că nu e nimic paranormal, ci era un băiat care aproape în fiecare seară reuşea să citească şi să-i răspundă. Reciti răspunsul lui “Muzica este felul In care sună sentimentele!” şi zâmbi în colţul gurii gandindu-se ca intr-o zi o sa-l intalneasca dar pana atunci voia sa continuie aceste discutii sub aura aceasta de mister.

Vedeti si: Povestea Sarei I, II, III

luni, 13 septembrie 2010

Desfătare

sursa imaginii: http://www.narcisvirgiliu.ro/blog/poegrafie-mariana-ichim-fara-aripi/


Scrii desfătare cu mâini ca de ceară

Şi soarele-n tine apusu-şi coboară.

Coloana ta vertebrală se-ndoaie

Sub plăcerea perfidă, sub tropot de ploaie.

Secerată mi-e inima-n piept şi sfioasă,

Măcinată de temeri, de frici şi angoasă!

Sub tropot de ploaie, citesc desfătare

şi-n tine găsesc apusul de soare.

Guşti din graalul cel sfânt delicii şi pofte

Şi-ţi desfeţi privirea-n curbe anoste

Ce-şi expun trup şi suflet pe tavă

Vrei sau nu vrei guşti din a lor otravă.

Sufletul tău de ceară, suspină...

Gândurile apuse în tine nu au vreo vină!

Cu gândul la tine şi-a ta desfătare

Angoasa din mine tropăie tare.

Ai fi vrut acum să-mi pui lumea-n picioare

Însă nu pot ierta a ta desfătare !

Tu nu-ţi poţi îndrepta coloana-ndoită

Ce ţipă în tine cu oricare clipă

Ce trece prin tine ca şi cuţitul prin rană

Si lasă în urmă un suflet cu mană.

Nu mai pâlpâie acum nici o stea

Pe cerul de gânduri de deasupra ta

Pleoapele ţi se zbat şi curge din ele

Desfătarea din tine prin lacrimi mizere.

Degeaba plouă acum din cerul tău

Negru, adânc ce e ca un hău

Căci răspunsul meu rămâne tot mut

Iar durerea din tine nu mai vreau s-o ascult.

joi, 9 septembrie 2010

Povestea Sarei III

Sara scria în neştire, umplea paginile galbene şi scorojite ale jurnalului. Stiloul curgea din când în când, lăsând în urma lui pete albastre absorbite de gura nesăţioasă a paginilor însetate. Aşeza gânduri efemere şi trăiri intense ce se transformau in cuvinte molcome, înşiruite ordonat pe aceleaşi pagini galbene ridate de trecerea timpului. Ascundea în spatele cuvintelor măreţe şi a metaforelor suave dureri adânc înrădăcinate în sufletul ei scrijelit, dueri numai de ea ştiute, dureri atât de puternice încât, câteodată simţea cum îi explodează sufletul într-o mie de părţi. Nu de mult scria despre dragoste, despre puterea ei mirifica de a schimba omul, despre fluturii din stomac pe care-i simţea la fiecare întâlnire cu Alexandru, despre săruturile pasionale de pe malul mării şi despre atingerile inocente. Acum, odată cu singurătatea ce-o împresura scria despre departare şi despre cuvinte mute rămase nedesluşite, nu scria niciodata despre Alexandru sau despre durerea ei dar cuvintele aşternute spuneau totul: “File de carte răsfoiesc cu-a tale mâini uşoare ca de ceară. Ţi se vor topi într-o zi de căldura sufletului meu. Se vor topi şi vor picura neîncetat pe sufeltul meu. Nu va dura mult până când se vor topi în întregime şi în urma lor va rămâne doar ceara, încremenită în picurii vărsaţi. Dincolo de toate astea vei fi doar tu, acelaşi, mut de departare dintre noi, căci nu te-aud! Nici nu te văd, căci eşti departe. Atât de departe încât nu-ţi aud răsuflarea neîncetată. Sunt surdă de-a tale imagini fantomatice şi de figura ta de ceară. Ai fost acolo nu de mult. Acolo în departare m-ai aşteptat. N-ai stat mult, apoi ai plecat. Nu-ţi place să aştepţi. Ai lăsat în urma ta doar gândurile albe, de nedesluşit. Ce-ai vrut să zici? În mintea ta totul e la fel, miroase a gol. Mi-ai aşezat la picioare cuvintele tale mute, şi s-au topit şi am călcat peste ele. În depărtare nu a ramas nimic din ele, sfărâme ale vorbelor tale mute de altădată doar. Şi calc pe ele şi le adun în talpă, fără să-mi dau seama le am pe toate, acolo în călcâi. Nu las nimic în urmă. Ajung... şi mă descalţ de tălpi şi-adun a ta fărâmă de vorbă mută. Le lipesc, le potrivesc, nu reuşesc nici cum, în ale mele tălpi mai erau fărâme şi-n vorbele tale aceleaşi. Am reuşit, le-am potrivit. Şi vorbele tale mute acum capată suflare şi se-ncordează şi ţipă a tale vorbe mute: <Departarea nu e pentru tine, iubita mea de ceară. Căci în călduri te sfarâmi, cu-a mele vorbe mute. Rămâi în gânduri şterse şi stai pe loc te rog. La tine o sa vin când o să las căldura, când o să fiu de gheaţă, ca să te pot avea, să nu te scap printre degete cu-a tale picurare de ceară caldă. Iubita mea de ceară să mă aştepţi că vin.>" " Aşezând şi aceste ultime cuvinte se întrebă dacă el vreodată are să mai vină iar gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată o cutremură atât de tare încât şiroaie de lacrimi îi brăzdară obrazul alb şi adormi încovoiată, încă suspinând. Fu trezită de o bătaie-n geam, se ridică ştergându-se cu dosul palmei de lacrimi şi se-ndreptă către fereastră, bătea în geam creanga stejarului falnic de lângă casă în suflarea vântului iar lumina lunii proiecta pe pereţii încăperii imaginea fantomatică a crengii ce părea un monstru ce se ascundea când după dulap, când după pat, cu mişcări bruşte încoace şi încolo. Sara trase draperiile cu mişcări repezi, aprinse o lumânare şi deschise din nou jurnalul, se uită puţin pe el şi dintr-o dată îl apucă şi-l azvârli sub pat ca şi cum ar fi vrut să scape de un demon. În paginile scrijelite ale jurnalului sub ceea ce scrisese ea, se putea desluşi un alt scris, cu totul aparte faţă de al ei... jurnalul îi răspunsese!
Vedeti si: Povestea Sarei I si Povestea Sarei II

miercuri, 1 septembrie 2010

Picături încremenite

Picăturile au încremenit

în scurgerea lor infinită.

E frig.

Au îngheţat şi au rămas de sticlă,

înmărmurite acolo,

dar nu etern.

Se vor topi mereu.

În gândurile mele vor rămâne aceleaşi,

nemişcate, ca de sticlă.

Cu ce folos?

Doar să-mi alinte ochii şi-a minţii cugetare

şi poate altă dată să revină,

ca altă picătură...

nocturnă, îngheţată.

Picurii cuvintelor

lovesc nemărginirea.

Pesemne eşti acolo,

mereu prezentul gol.

Să-nvăţ nemărginirea?

Nicicând, sunt limitată.

Cum nu?

Mereu… de inima-mi setată!

Da, tu m-ai înăţat ce-nseamnă să iubeşti :

mereu să dai la alţii

şi tu să nu primeşti !

O luarăm de la capăt

privind nemărginirea...

E trist,

aievea mi se-arată

mai gol ca goliciunea.

Chiar şi-n deşert

e-o plantă,

dar eu ... deşertăciunea!

M-ai înşelat adesea

cu potirul tău,

dar nu şi-acum...

nimic nu e mai rău

decât neantul visului în care

m-ai vărsat!

Poţi merge pân’ la capăt?

Poti?

Doar tu m-ai învăţat!

Din râsul tau perfid

nu înţeleg nimic,

nimic mai mult decât

din stropii îngheţaţi

ce-s teferi,

ca de sticlă...

încă cocoţaţi.

Dar va veni şi clipa,

când peste-a lor sclipire

se va aşeza o alta

mai orbitoare parcă.

Da... va fi o nouă zi

cu soarele plăpândul

ce va sclipi prin ei

cu ochii lui vioi.

Si ce să vezi ?

Topiţi vor fi apoi!

Iar de s-ar încăpăţâna cu totul,

i-ar aburi într-o secundă

şi i-ar urca la ceruri

de unde ... vor reveni

vreodată

cu faţa lor plăpândă,

ca picătura caldă

a unei ploi de vară,

pe faţa-mi va lovi-o

cu-a norilor gargară!

Nicicând nemărginirea

nu fu mai ticăloasă,

îmi macină privirea

cu-a ploilor angoasă

Nicicând! am zis…

nu voi uita vreodată

cum picătura ceea

stătuse îngheţată,

pe sufletu-mi pesemne.

Nicicând… visuri eterne!

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.

In gura presei