Picăturile au încremenit
în scurgerea lor infinită.
E frig.
Au îngheţat şi au rămas de sticlă,
înmărmurite acolo,
dar nu etern.
Se vor topi mereu.
În gândurile mele vor rămâne aceleaşi,
nemişcate, ca de sticlă.
Cu ce folos?
Doar să-mi alinte ochii şi-a minţii cugetare
şi poate altă dată să revină,
ca altă picătură...
nocturnă, îngheţată.
Picurii cuvintelor
lovesc nemărginirea.
Pesemne eşti acolo,
mereu prezentul gol.
Să-nvăţ nemărginirea?
Nicicând, sunt limitată.
Cum nu?
Mereu… de inima-mi setată!
Da, tu m-ai înăţat ce-nseamnă să iubeşti :
mereu să dai la alţii
şi tu să nu primeşti !
O luarăm de la capăt
privind nemărginirea...
E trist,
aievea mi se-arată
mai gol ca goliciunea.
Chiar şi-n deşert
e-o plantă,
dar eu ... deşertăciunea!
M-ai înşelat adesea
cu potirul tău,
dar nu şi-acum...
nimic nu e mai rău
decât neantul visului în care
m-ai vărsat!
Poţi merge pân’ la capăt?
Poti?
Doar tu m-ai învăţat!
Din râsul tau perfid
nu înţeleg nimic,
nimic mai mult decât
din stropii îngheţaţi
ce-s teferi,
ca de sticlă...
încă cocoţaţi.
Dar va veni şi clipa,
când peste-a lor sclipire
se va aşeza o alta
mai orbitoare parcă.
Da... va fi o nouă zi
cu soarele plăpândul
ce va sclipi prin ei
cu ochii lui vioi.
Si ce să vezi ?
Topiţi vor fi apoi!
Iar de s-ar încăpăţâna cu totul,
i-ar aburi într-o secundă
şi i-ar urca la ceruri
de unde ... vor reveni
vreodată
cu faţa lor plăpândă,
ca picătura caldă
a unei ploi de vară,
pe faţa-mi va lovi-o
cu-a norilor gargară!
Nicicând nemărginirea
nu fu mai ticăloasă,
îmi macină privirea
cu-a ploilor angoasă
Nicicând! am zis…
nu voi uita vreodată
cum picătura ceea
stătuse îngheţată,
pe sufletu-mi pesemne.
Nicicând… visuri eterne!
Postări
