O clipǎ perfectǎ

Clipǎ de perfecțiune nu poate fi decȃt sclipirea ochilor cȃnd rȃzi cu tot sufletul, țiuitul timpanelor pe notele melodiilor de suflet ce-ți rǎsunǎ și acum ȋn minte, tremuratul buzelor ȋn murmurul mǎrunt al versurilor ce ne definesc, roșeața obrajilor cȃnd te amețește sclipirea cuvintelor mele,
vibrația corpului tǎu la simpla amintirea a trupului meu sculptat din ceara, șoaptele fierbinți din urechile mele ȋnsetate de vorbele-ți dulci, cǎldura brațelor tale atȃt de fierbinți ce-mi topesc trupul de cearǎ și clinchetul chicotitului meu cristalin ce se așeazǎ perfect pe buzele tale tranformȃndu-le ȋn sclipirea absoluta a zȃmbetului tǎu perfect… Mi-e dor! Doar imi e dor de o clipǎ, o clipǎ ce le adunǎ pe toate și mǎ face sǎ zbor pe aripi de vȃnt , zȃmbind la soare și așteptȃnd sǎ-mi zȃmbeascǎ ȋnzecit prin dulceața buzelor tale aceleași!

Rǎtaciri și stele

Rǎtǎcesc ȋn universuri paralele, spȃnzuratǎ ȋn vidul
gȃndurilor din ce ȋn ce mai ȋncȃlcite. ȋncerc sǎ mǎ caut printre rȃnduri,
ȋncerc sa mǎ regǎsesc ȋn cuvinte… ȋncerc sǎ mǎ regǎsesc ȋn iubire, ȋnsǎ ea nu se mai regǎsește ȋn mine… ȋncerc sǎ mǎ
regǎsesc ȋntre litere, ȋntre litere ȋnșirate farǎ sens pentru unii, dar cu
atǎta ȋnsemnǎtate pentru tine, cǎci tu poți uneori sǎ ȋnelegi neȋnțelesul celor
spuse de mine… ȋncerc sǎ mǎ regǎsesc ȋn abis, ȋn genunea distanței dintre noi,
ȋnsǎ nu ma pot regǎsi decȃt ȋn neantul ochilor tǎi!
Mǎ regǎsesc uneori ȋn versuri, ȋn versuri negre, ȋn versuri
fǎrǎ rimǎ, ȋn versuri albe și fǎrǎ de cuvinte… mǎ regǎsesc ȋn nemǎrginirea
ȋnvolburatǎ a mǎrii, mǎ regǎsesc pierzȃndu-mi rasuflarea ȋn valurile ei
ȋnspumate… mǎ regǎsesc ȋn pustietate, ȋn liniștea asurzitoare a freamǎtului cu
iz de dimineațǎ umedǎ și plina de picǎturi de rouǎ atȃt de pure… pure ca trupul
tǎu de cearǎ pe care l-am dezmierdat nu de mult, pure ca simțirea unei prime
atingeri atȃt de delicate, pure ca inocența roșeții din obrajii tǎi purpurii
cand te pierzi ȋn privirea-mi adȃnca…
Iar dacǎ pȃlpȃirea stelelor s-ar stinge ȋncet ȋn cer și nu
s-ar mai ȋnǎlța vreodatǎ aș regǎsi toatǎ strǎlucirea lor, ca Luceafǎr ȋn
zȃmbetul tǎu, ca mii de stele ȋn ȋnaltul cerului pe trupul tǎu de cearǎ și ca
mii de sori ȋn sǎrutul luat pe furiș ȋntre fulgii de nea cu miros de brad din
visul meu de odinioarǎ!

Zece

În mintea înceţoşată a fiecăruia dintre noi apare uneori de zece ori pe zi aceeaşi figură divină şi acelaşi zâmbet încleştat în fălcile ei aceleaşi… zece clipe de absurditate zilnică în care nu faci decât să te-ntrebi de ce zece gânduri negre, afundate în abis se transformă în zece clipe de strălucire magică, de scânteiere rubinie, de gol în stomac, acelaşi gol de altă dată, umplut de zeci de fluturi cu fâlfâiri uşoare ce-ţi gâdilă fiecare simţ în parte.

Zece şoapte în urechea ta: o şoaptă indescifrabilă ce vibrează încă în timpanul tău, o şoaptă apăsată ce îţi sfredeleşte încă urechea, o şoaptă uşoară ce încă fâlfâie în adâncul sufletului, o şoaptă ce a devenit strigăt de disperare, o şoaptă ce dansează încă lasciv alături de fluturii altor simţiri, o şoaptă ce te-a deznădăjduit cu absurditatea ei,o şoaptă magică care-a făcut un vis să devină realitate, o şoaptă ce nu-şi mai găseşte locul între gândurile tale, o şoaptă ce se transformă-n fulgi de nea care se vor topi în neantul dorinţelor tale şi cea de-a zecea şoaptă, doar o şoaptă ce s-a ferecat în timpanele tale şi vibrează încă în tine iar când se va opri, vei şti că totul a fost doar un vis din zece şoapte alergând cu paşi repezi printre vibraţiile gândurilor tale!

Zece atingeri pe trupul tău de ceară: o atingere de fulg de nea, atât de rece, transformat în lacrimă de trupul tău fierbinte, o atingere de mâini reci, ca de gheaţă ce te înfioară, o atingere brutală ce-ţi fărâmiţează trupul în mii de scânteieri, o atingere atât de senzuală ce te trimite-n zbor pe fâlfâiri de vis, o atingere ce o să rămână marcată invizibil pe pielea ta albă, o atingere atât de delicată încât nu vei şti vreodată dacă a existat cu adevărat, o atingere ca o fâlfâire de aripi de licurici ce-a rămas aurie şi strălucitoare în ochii tăi aceeasi, o atingere de buze fierbinţi ce te topeşte-n pârâu de lacrimi de cleştar, o atingere ca de spumă ce se transformă-n baloane colorate de vise şi gânduri si o a zecea atingere ce face mai mult decât o sută de cuvinte mute, o sută de cuvinte ce se aştern delicat pe foaia gândurilor tale devenind aceeasi declaraţie de dragoste ce va vibra în sufletul tău, iar când se va opri, vei şti că a fost totul doar un vis din zece atingeri alergând cu paşi repezi pe trupul tău de ceară!

Doar zeci de gânduri absurde încleştate-n mintea mea, doar zeci de gânduri negre transformate-ntr-o clipă în zeci de clipe de strălucire magică!

Figurina absurda

M-ai făurit ca pe o figurină absurda în mâinile tale de ceară, cu sufletul negru înnecat în abis şi-n loc de zâmbet ca de fecioară, m-ai expus într-o formă banală!

M-ai ferecat în cuvinte cu dinţi de cleştar ce rânjesc în strălucirea de sori din chipul tău clar şi lacrima-mi sapă obrazul fierbinte, nu mă lăsa făr’ de cuvinte!

Şi timpul trece absurd peste noi, cândva, cineva ne făurise în doi şi pâlpâie dorinţa în trupu-mi absurd, dar totul a rămas ferecat în trecut!

Fortăreaţa de fum din sufletul meu, ridică la cer scânteieri de rubin, rămân făurită-n figură de lut tot mereu doar cu sclipiri diafane ce se reflectă-n neantul divin !

Pântecele-mi sunt încleştate şi vreau doar să fug de toţi şi de toate, să descleştez gura cea mută şi să readuc pâlpâire de viaţă-n figurina absurdă!

Ceasul vietii

Viaţa mea este ca un ceas ce ticăie neîncetat şi sacadat în liniştea infernală a sufletului meu. Sunt ca învăluită-n ceaţă… simt cum întregul abis al trăirilor tumultoase de peste zi se transformă noaptea intr-un fum gros şi înnecăcios pe care îl trag însetată pe nări ca şi cum m-aş bucura de ultima răsuflare… odată ajuns înlăuntrul meu îmi încătuşează inima într-o temniţă de fum, ce se înalţă ca o fortăreaţă, cu turnurile ei umbrindu-mi vederea iar cu pilonii străpungându-mi pântecele… durerea mă cuprinde pentru câteva clipe, ca într-o feerie de culori, senzaţii şi sunete ce se perindă frenetic întâi prin neantul retinei mele, apoi plimbându-se uşor cu atingeri plăpânde pe întreg trupul meu chircit de durerea primordială, urmând să danseze întâi haotic pe timpanul meu şi mai apoi sacadat şi ritmat… tic-tac! Tic-tac!... acelaşi ceas de altădată, ceasul vieţii mele din turnul cel mai de sus în care mi-e întemniţată inima… iar atunci când ea va bate pentru ultima dată, va bate atât de tare încât întreaga fortăreaţă de fum se va risipi eliberându-mi pântecele şi descătuşându-mi sufletul ce se va înălţa la început doar ca o pâlpâire în neantul gândurilor pentru ca mai apoi să strălucească din ce în ce mai tare ca stea a speranţei în abisul infinit…

Visez in culori

https://bogdanphotos.wordpress.com/2010/10/16/nud-artistic-lumina-si-umbra/

Visez cu ochii deschişi… visez ceruri purpurii ca de catifea în care stele strălucesc cu inserţii de fir auriu, ici şi colo… din cerul purpuriu ajung în visare în fotoliul baroc cu picioare masive de lemn şi spătar mare şi arcuit ca spatele meu, cu dungi satinate, lucioase pe care îţi alunecă mâna uşor ca pe trupul meu gol!

Visez cu ochii deschisi… visez nisip fierbinte cu tălpile tale aceleaşi afundate în el şi pielea ta cu sclipiri de la ultima licărire de soare ce-şi dă acum suflarea-n ocean şi fumul tău de ţigară, fum ce iese încet printre buzele tale întredeschise şi se ridică spre cer conturând uşor curbe şi iar curbe, până ce desluşesc conturul trupului meu doar pentru o clipă şi apoi se împrăştie în neant!

Visez cu ochii deschişi… visez viaţa ca un tablou infinit, alb, ce-l desenăm împreună doar în culori… auriu pentru pielea mea de satin, argintiu pentru pielea ta cu sclipiri de diamant, rubiniu am pictat sărutul meu pe trupul tau, smarald am pictat firul ierbii pe care l-ai călcat, safir este cerul din care-am cules stele iar din pulberea lor am pictat contopirea, atingerea, dorinţa ce zace în noi!

Visez cu ochii închişi… visez apă albastră, atât de albastră ce se scurge infinit, picătură cu picătură pe fiecare centimetru de trup alb, ca de ceara… şi prima picătură o ajunge din urmă pe o alta şi se contopesc şi apoi cu o alta şi o alta… până când tot trupul îţi e învăluit de un ocean albastru de contopire pe care-l sorb cu nesaţ cu buzele mele pictate rubinii până când devenim o singură entitate de nemărginire albastră cu sclipiri rubinii!

Fluturi... mii de fluturi

Mii de fluturi colorați ce-și fâlfâie aripile ușor către nemărginirea sufletului meu gol... am mii de fluturi în stomac, dar poate-ar fi mai bine acum să tac!
Mii de fluturi ce-mi dansează acum pe pleoape și-mi fâlfâie-n urechi cu mii de șoapte... am mii de fluturi ce mă mistuie de dor și nu-mi doresc decât să fie totul mai ușor!
Îmi tremură sufletul în mine și uneori mă-ntreb dacă-i la fel și pentru tine, dacă tu simți măcar și-a mia parte, atunci fără regrete aș merge mai departe!
Îți place să mă vezi mistuită de dorință, cum tremură sufletul în mine și-mi vibrează fiecare fibră de ființă... îți place să te-nvălui în tăcere si mă-ntreb din nou dacă mii de fluturi i-am transforma-n plăcere!

Mă întreb însă uneori dacă tot ce-a fost între noi a fost vreodată cu mii de fluturi pentru tine sau poate nici a mia parte din ce m-a mistuit pe mine!

Sunt doar neant

Nu sunt decât prezentul gol, atât de gol încât nici o sclipire de dincolo de nori nu ar putea să-mi aprindă-n suflet o simpla licarire, nici sutele de sori!
Nu sunt mai mult decat abis ce se tranformă-n scrum, ca vântul cel năpraznic ce-a apărut in vis şi-a spulberat gândirea-mi ce-a luat-o pe-un alt drum!
Nu sunt decât iluzia unei iubiri fierbinţi ce se transormă-n pulbere de lacrimi, rugăminţi, şi-o să atârn în vise ca spânzurată-n vid iar când o să te doară doar voi zâmbi candid!
Nu sunt mai mult decât scânteie ce s-a stins şi-a rătăcit prin bezna universului nemărginit până ce-n plasa cerului s-a prins şi-a licărit incă o dată şi-apoi din nou s-a stins, ultima dată!
Nu sunt decât o dâră de fum ce s-a ivit din vechiul scrum ce-a fost odată spulberat de vânt şi-n loc să se ridice-n ceruri s-a prăbuşit către pământ!
Nu sunt mai mult decât am fost şi poate să gândesc nu are acum vreun rost dar dacă nu sunt decât ce am fost adica doar prezentul gol, abis sau fum, înseamnă că neantu-s eu sau o fi invers... oare cum?

Contopire

Sursa imaginii: http://forum.portal.edu.ro/index.php?showtopic=72137

Inchid ochii uşor şi mi te închipui doar aşa cum te ştiu eu. Câteodată eşti doar o picătură de apă, o picătură perfectă, limpede ce străluceşte în lumina roşiatică a răsăritului de soare cu sclipiri de rubin, la fel de rosu ca sângele ce-ţi curge prin vene necontenit iar când soarele se înalţă în înaltul cerului sclipirea ta rubinie dispare, la fel cum dispari şi tu în înaltul cerului ca un abur dens şi te ascunzi printre nori. Din înaltul cerului mă cauti cu privirea, te înfiori pentru o clipa că nu mă vei mai găsi dar apoi îţi dai seama că strălucirea mea de diamant nu poate fi egalată de nici un alt fulg de nea... apoi, îţi faci curaj şi te avânţi dintre nori ca altă picatură de ploaie plecată pe-nserat pentru a găsi o altă picatură ce străluceste cu sclipiri de diamant, ca fulg de gheată înmărmurit de atata aşteptare.
Uneori esti doar o adiere de vânt prin părul meu, o adiere caldă ca mâinile tale necunoscute, o adiere plăcută şi jucăusă ce-mi învaluie faţa, doar o adiere care alta dată te-a purtat pe aripi cand tu erai doar o picatură şi eu doar un fulg... o adiere care aduce de departe şoaptele tale aceleaşi şi mi le fredonează la ureche cu vorbe pe care doar tu le ştii, vorbe pe care doar eu le aud, căci le aud cu sufletul de fiecare dată sau o adiere ca o atingere delicată, ca un fâlfâit uşor de aripi de fluture, atingere ce ma înfioară de fiecare dată. In alte dăţi când închid ochii mi te închipui esti un soare ce străluceste cu sclipiri aurii în înaltul cerului meu, un soare care trimite raze de lumina stelelor din universul meu si le face sa străluceasca mai tare decat oricare alte stele din galaxii îndepărtate, un soare care te-a facut să dispari când erai doar o picatura, un soare care îmi va topi sclipirile de diamant înghetate şi mă va ridica la cer unde te voi regăsi şi ne vom intoarce pe pământ ca o singura picatură perfectă cu sclipiri de diamant şi rubin, dovada absolută a contopirii iubirii noastre eterne.

Iubesc...

Zece chestii care ma fac sa vibrez!
Iubesc cuvintele, cuvintele insiruite cu talc, cuvintele fara de inteles pentru altii, cuvintele oranduite cu grija rand dupa rand dupa rand, cuvintele simple dar care pot deveni magice daca stii cand si cum sa le rostesti sau sa le scrii, cuvintele scrise ordonat si fara graba, cuvintele soptite la ureche doar pentru mine, cuvintele cu iz de basm, cuvintele cu inteles ascuns... cuvintele si atat!
Iubesc muntele, in toata splendoarea lui, cu aerul care iti umple plamanii cu fiecare respiratie... il iubesc in orice fel, cu zapada alba si pura care-ti trece pana dincolo de genunchi si prin care inaintezi cu greu sau plin de iarba, de brazi, de copaci care mai de care mai inalti, mai mici, mai rotofei sau strambi si fara frunze, il iubesc pentru ca miroase mereu a verde, a cer, a roua si a respiratie de copil inocent.
Iubesc cartile, cartile citite, cu paginile galbene, scorojite, cartile care au colturile indoite de degete grabite de a ajunge la sfarsit, cartile cu paginile patate de cafeaua sorbita cu ochii insetati de cunoastere, cartile cu paginile sarate de la lacrimile varsate la fiecare drama traita intens de vreun personaj, cartile noi cu pagini fine si lucioase pe care ti-e mila sa le atingi si pe care le citesti cu grija de teama sa nu le ranesti, cartile cu miros de biblioteca sau anticariat care-mi sfredeleste narile la fiecare pagina... toate cartile din lume pe care nu le am si pe care le doresc!
Iubesc fotografia si odata cu ea tot ceea ce este urat dar poate deveni extrem de frumos! Iubesc fotografia pura, nepelucrata, facuta pe un aparat cu film si pe care o muncesc cu mana mea si cu ochiul meu pana la sfarsit, in camera obscura unde nu sunt decat eu si fotografia mea care trebuie sa iasa perfect, iar asta poate dura zece minute sau ore intregi, dar ce inseamna cateva ore pentru ceva cu adevarat desavarsit?!
Iubesc marea pentru ca este sarata, la fel ca lacrimile mele, pentru ca este o parte din mine, pentru ca uneori este inspumata, cu valuri si se izbeste de mal cu furie asa cum sunt si eu uneori, pentru ca aproape mereu este limpede si molcoma dar cel mai mult o iubesc pentru simplul fapt ca este acolo si ma asculta de fiecare data ca o confidenta de nadejde!
Iubesc copiii, pentru felul in care le miroase pielea, pentru surasul lor inocent si ganguritul lor suav, pentru naivitatea lor, pentru energia lor debordanta si pentru faptul ca ma fac sa rad in fiecare zi si sa constientizez ca viata merita traita in fiecare zi doar in asteptarea unui chicot strengar de la ei!
Iubesc arta in ansamblul ei, pictura cu nenumarate si felurite culori sau schitele doar in creion alocuri apasat si atat de intens sau abia atins de hartie, hasurat incet; sculptura pentru care cel care a realizat-o are inca mainile crapate si aspre... orice poate fi arta atata timp cat talentul celui care infaptuieste actul artistic este unul desavarsit!
Iubesc scrisorile care nu-si vor pierde niciodata farmecul lor aparte, scrisori din care poti deslusi multe din apasarea stiloului, din tremurul care se vede in fiecare cuvant, din nesiguranta si taieturile care sunt pe alocuri, din insiruirea de cuvinte fara sens pentru unii dar cu atat de multe intelesuri pentru mine... le iubesc pentru fluturii din stomac pe care-i provoca inainte de a o deschide, pentru misterul care salasluieste in fiecare rand si care va fi deslusit pana la sfarsit, pentru simplul fapt ca inca mai exista!
Iubesc ploaia pentru ca trezeste natura la viata, pentru ca face o multime de cercuri concentrice pe suprafata lacului, pentru ca miroase a natura vie si pentru ca uneori picaturile ei reci ma readuc la viata si imi reamintesc sa traiesc!
Iubesc necunoscutul pentru misterul de a descoperi ceva nou zi dupa zi, pentru ca ma intriga, pentru ca ma provoaca, pentru ca ma face sa ma redescopar, pentru ca ma face sa dau frau liber imaginatiei si sa intru intr-o lume a fanteziilor si a misterelor in care totul este permis!

Gânduri ratacite in univers

Gândurile mele se împleticesc în mrejele universului. Negura neantului se aşează molcom pe gândurile mele bune, le împresoară, le învăluie treptat şi le acoperă; doar gânduri negre pretutindeni în mine, încătuşate de sclipiri de răutate... Le voi da drumul, le voi elibera, se vor ridica întâi ca un duh negru ce va învălui sclipirea stelelor până nu va mai rămâne nimic din ea, doar urme ale unei sclipiri feerice de altădată şi apoi se vor transforma într-un fum alb, curat, ca o ceaţă densă ce se va disipa printre mainile unilersului lăsând în urmă sclipirea orbitoare a stelelor ce-şi croiesc drum către puritatea sufletului tău. Din ceaţa albă ce se va aduna deasupra universului voi făuri un alt univers, un univers alb cu stele cu sclipiri de rubin, ca buzele ce ţi le ofeream ţie altădată, un univers numai al nostru în care să fim încătuşaţi în mrejele dragostei pure şi eterne. Duhul negru va da târcoale iubirii noastre pure, va învălui treptat cerul nostru alb, va orbi sclipirea stelelor şi va încătuşa puritatea iubirii in stele ce pălesc şi se aruncă din ceruri spre pământ lăsând în urmă pulberea rubinie a buzelor mele pe întregul tău cer. Voi aduna pulberea în căuşul palmelor şi o voi ţine strâns iar când vântul iubirii noastre absolute va înceta să bată, voi deschide încet palmele şi voi sufla cu putere astfel încât în neantul negru vor fi ţintuite din nou stele strălucitoare, va fi universul meu în care va pătrunde doar sclipirea ochilor tăi îndrăgostiţi de rubiniul buzelor mele aşezate în înaltul cerului.

Pulbere de stele

Sursa imaginii: http://bogdanphotos.wordpress.com/2010/05/28/just-a-touch-away/

Îmi simt pleoapele grele, ca de plumb... şi mai grele, din ce in ce mai grele. Închid ochii doar pentru a scăpa, măcar o clipă de senzaţia de greutate ce mă apasă atât de tare încât mi se zbate retina. Pentru o clipă, totul devine neant, totul negru... apoi apar puncte aurii care dansează haotic prin tot neantul meu, luminându-l. Nebunia mă împinge mai departe în visare, punctele aurii danseaza hipnotic iar eu întind mâna spre ele şi le ating cu vârful degetelor şi trec de la unul la altul, trasând linii de pulbere aurie între ele, iar şi iar până când desenez zeci de fluturi din puncte şi linii aurii... atât de aurii, desprinse parcă din soare. Nebunia sfideaza totul... mă dau doi paşi în spate şi suflu cu putere, pulberea aurie mi se aşează pe pleoape, imi simt iar pleoapele grele, atât de grele, mi se zbat sub greutatea pulberii aurii, deschid ochii încet... văd crâmpeie de realitate, închid ochii din nou şi mă adâncesc în visare... Fluturii desenaţi au prins viaţă, aud fâlfâiri uşoare de aripi şi alte fâlfâiri sacadate iar şi iar. Visarea mă poartă mai departe... fluturii se aşează pe întreg conturul trupului tău alb, apărut în neantul visurilor mele, mereu ai fost în ele, mereu prezentul gol. Aripile fluturilor se topesc de căldura ta sufletească pură şi absolută făcând ca pielea să-ţi strălucescă translucid. Sunt orbită de strălucirea absolută a pielii tale... pleoapele mă dor, retina mi se zbate. În nebunia-mi cruntă nu pot renunţa la iluzia visării şi merg mai departe, ridici mâna ta goală şi desenezi în neantul negru cu vârful degetului curbe mai mici şi mai mari, iar şi iar până ce desluşesc cu privirea-mi orbită conturul unui trup de femeie. Cine e în gândurile tale? Pe cine desenezi din sclipirile trupului tău cu atâta măiestrie? Mi se înnegurează privirea de gelozie oarba, nu văd nimic, decât negru absolut şi iar mi se zbate retina obişnuită cu sclipirea absolută a trupului tău, dar nu mă dau bătută, mă-ntorc în visare, sclipirea din tine mă orbeşte o clipă însă când ochii-i deschid din nou conturul desenului tău prinde viaţă... sunt eu, aceeaşi cu sclipiri de diamant. Dansăm amândoi hipnotic, ne atingem şi ne contopim sub căldura iubirii pure şi absolute până când din noi nu rămâne decât pulbere de stele...

Ninge...

A nins astazi in sfarsit! Este ciudat cum vremea de afara se asterne pe nesimtite si in suflet. A nins si in sufletul meu. A nins cu fulgi mari si dezordonati. A nins rece si plapand. A nins destul pentru a acoperi totul. Ciudat! In alti ani ninsoarea imi provoca o stare de bine, acum mi-a sugerat doar un sentiment de goliciune. Alb pretutindeni. Imi scormoneste gandurile negre. Peste ele nu s-a asezat ninsoarea. Nici macar cativa fulgi astfel incat sa devina macar gri. Nu conteaza, e mai bine asa, oricum s-ar fi topit si ar fi iesit din nou la iveala. De-asta am inceput sa urasc ninsoarea. Pentru ca stiu ca se topeste. Si atunci cand se topeste revenim in aceeasi mocirla cotidiana. Mi-ar placea daca ar ninge si as sti ca nu s-ar mai topi. Si nu numai... daca as sti ca ar ramane la fel de alba si neatinsa de urme... daca as sti ca ar ramane la fel de pufoasa... Dar stiu ca nu se va intampla. Ca orice altceva de pe pamantul asta, va fi calcata in picioare, va deveni impura. Chiar si atunci cand este proaspat asternuta si neatinsa, nu pot sa nu ma gandesc ca, undeva, cativa centimetri mai jos, dincolo de inima zapezii se afla ... tot noroi!!!

La asta se reduce tot, sa ne bucuram de fiecare clipa de puritate si de frumusete, pentru ca daca nu o facem la timp, nu vom mai avea de ce sa ne bucuram, iar ceea ce ar fi trebuit sa ne fericesca se va dovedi mai tarziu a fi ... noroi.

Asa ca ... ma voi bucura de fiecare fulg, chiar si de cei pe care ii voi ucide prematur incercand sa-i prind in palmele mele calde!
Este o postare mai veche... Sursa imaginii: codrin21.wordpress.com

Doare

Sursa imaginii: http://www.layoutsparks.com/1/165503/hurt-pain-sad-girl.html

Doare imaginea fantasmei ce suntem

Trcători efemeri prin a vieţii cetate

Ce în căuş de palme încercăm să prindem

Iluzii divine, celeste şi făr’ de etate.

Doare libertatea încătuşată-n cuvinte,

Libertatea la care râvnim a o prinde

Şi pentru care cu sânge legăm jurăminte

În speranţa că-n palme o vom cuprinde.

Doare cuvântul ce-n seva şi-are secretul

Cuprins între mreje-n feeric dezgust

Însă-şi va schimba sensul, cu-ncetul

Şi va fi din nou acelaşi cuvânt drept şi just.

Doare iubirea plăpândă ce-n suflet se-aşterne

Si sărutul uitat pe buze roşii însetate

Ca ninsoarea ce din ceruri se cerne

Cu tot cu iluzii divine, celeste şi făr’ de etate.

Doare fantasma amară a sufletului ce geme

De gheara înfipta în rana adâncă şi doare

Atât de tare, ca pe un om ce de viaţă se teme

Şi n-a învăţat ce semnifică a cere iertare.

Doare credinţa ascunsă în fiecare din noi

Şi dărâmă cu sete cetatea-mi divină

Ce cu stele pribege va sta peste nori

Dărâmată şi ascunsă-n palma mea plină.

Sufletul meu

Dacă sufletul meu ar fi o coală de hârtie probabil că ar fi o coală mototolită sau una ruptă în mii de bucăţi, fiecare din ele purtată pe aripi de vânt către trecut printre oameni şi locuri care m-au întristat, în prezent printre vise neîmplinite şi iluzii şi în viitor către incertitudini şi suflete ca o coala albă, netedă de hârtie. Dacă sufletul meu ar fi din fulgi de nea s-ar transforma repede în ploaie datorită dragostei ce-o port pentru oameni şi ar picura neîncetat peste tărâmuri feerice, peste flori multicolore, peste aripi plăpânde de fluturi, peste gângurit de copii şi râsete nevinovate. Dacă sufletul meu ar fi marea, ar fi o mare tumultoasă, plină de valuri imense, înspumate, o mare care ar citi toate mesajele din sticlele aruncate de ei pentru ele şi le-ar duce pe toate la destinaţie. Dacă sufletul meu ar fi o clepsidră ar fi una cu nisip fierbinte care s-ar sparge repede în mii de bucăţi, ar opri trecerea timpului şi fiecare fir de nisip ar zbura, unul ar ajunge pe fundul mării, altul pe buzele tale fierbinţi, altul în urechea ta, şoptindu-ţi mereu vorbe dulci, altul în lava fierbinte în care ne-am contopit amândoi, altul în surâsul tău inocent de copil, altul în ochiul tău albastru ca cerul nemărginit făcându-te să lăcrimezi în fiecare zi iar altele şi altele printre stelele nenumărate ale universului ca o pulbere aurie aşezată în înaltul cerului. Dacă sufletul meu ar fi un creion ar scrijeli cuvinte bine alese şi poezii de dragoste pe toate foile din lume, iar când s-ar termina ar scrie invizibil în neant cuvinte pe care doar tu le-ai putea desluşi. Dacă sufletul meu ar fi un instrument ar fi o vioară care înalţă acorduri line cu un arcuş invizibil doar de tine mânuit şi ar cânta iar şi iar până când sunetele ei ar străpunge văzduhul şi ar zdruncina pulberea aurie de pe stele. Dacă sufletul meu ar fi un fenomen ar fi o erupţie vulcanică care s-ar scurge cu limbi fierbinţi peste oameni şi locuri iubite înmărmurindu-i etern ca în amintirile mele cele mai plăcute.

Şi dacă aş pune la un loc coala, fulgii de nea, marea, clepsidra, creionul, vioara şi peste ele aş aduce lava fierbinte a vulcanului din mine, ea ar arde coala pe margini pâna ar lua forma unui fluture îngălbenit de căldura lavei, pe ea s-ar aşeza steluţe albe ca fugii de nea, marea ar desena valuri înspumate în colţurile aripilor, nisipul s-ar aşeza sub formă de picăţele aurii pe întreaga întindere a aripilor, creionul ar face ultimele retuşuri şi ar adăuga colo şi colo culori nemaivăzute şi strălucitoare iar când vioara ar începe să cânte fluturele sufletului meu ar prinde viaţă şi cu fâlfâiri uşoare de aripi multicolore ar cutreiera întreaga lume doar în speranţa de a te găsi pe tine, căci te-am pierdut de mult…