sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Confesiunea unei drame COLECTIVe traite individual

Mă chinui de mai mult de o lună sa scriu ceea ce voi scrie in urmatoarele randuri, multe, putine, nu ştiu incă, ştiu doar ca această chinuială nu a fost cu degetele pe tastatură, ci pană am ajuns in fata tastaturii, adevarata luptă a fost in capul meu, poate de fapt doar pentru a imi defini eu mie ce a fost toata această perioadă. De ce acum? Pentru că simt pentru prima oara după aproape un an de zile (de fapt zece luni, care au parut mai mult ani), pentru prima oară cand am reinceput să simt că respir, nu că traiesc, ci că doar am mai luat o gură de aer să imi ajungă pană data viitoare. De ce titlul asta? Pentru că este o confesiune pe care simt nevoia să o fac, deşi nu sunt genul de persoană care să se expună pe o tavă in fata celorlalti, mi-am trait bucuriile si mai ales dramele in intimitatea sufletului meu si alături de o mană de oameni care imi vor fi mereu alături dar şi pentru că un articol referitor la drama Colectiv m-a bulversat intr-un mod năucitor, si mi-am dat seamă ca m-a bulversat mai mult decat ar fi facut-o in urmă cu aproape un an. De ce asa? Pentru că am realizat dupa ce l-am citit că de fapt nu este doar o drama a unor oameni care au trecut prin infern intr-o noapte ci ca infernul şi drama au venit abia după, intr-un sistem de sănătate muribund, intr-un sistem de sănătate care rupe bucăti din noi muritorii atat fizic cat si psihic, rupe din noi toti cumva, la o parte din noi se observă cu ochiul liber si aunci este parcă, cumva, mai de inteles, dar la altii, nu se vede aşa, nu poti observa la fel de repede cum vezi bucata de carne vie lipită de un bandaj, dar asta nu inseamna ca nu este acolo. Povestea bucătilor rupte din mine este una lunga si extrem de anevoioasă şi poate, aşa cum imi place să cred, una care va fi cu happy ending. Prima bucatică din mine o regasiti intr-un cabinet privat dintr-o clinică din Constanta, unde in urma unui test care nu a iesit bine deloc, am fost trimisa acasa, cum ca sunt paranoică, fac parte din generatia Google de le stim noi pe toate şi ca doar cateva chestii naturiste, aproape sfaturi băbesti (nicidecum demne de un medic), ar rezolva problema. Cumva bucatica aceasta sufleteasca pe care am lasat-o acolo, şi pe care ulterior am identificat-o si i-am dat si un nume "Neincredere", m-a impins totusi să merg mai departe. A doua bucatica, de data asta fizica, am lasat-o intr-un alt spital particular mai mare din Constanta, in urma sfatului unui medic mai putin inclinat catre remediile băbesti, aceasta bucătica avea deja numele ei, n-a trebuit să o mai denumesc eu, ea s-a numit "Biopsie". Urmatoarele bucătele, au venit avalansa după cum urmeaza: una numita "Frica" in aşteptarea cruntă de trei saptamani dupa Biopsie, una numită "Spaima" in alte trei saptămani dupa ce bucatica "Biopsie" a dezvaluit nişte lucruri mai mult decat ingrijorătoare, una pe care am numit-o "Agonie" atunci cand am auzit pentru prima oară cuvantul CANCER. Ei bine, pana acum au fost doar bucӑtele din mine, bucătile mari, poate chiar hӑlcile, deabia acum urmează (pentru ele sa ştiti că nu am mai gasit puterea să le dau nume). Unde sunt ele, toate aceste hӑlci? Sunt in cabinete private de medici ginecologi din Constanta care mi-au dat o singură sansa, radicală, dar singura şi ultima, in cabinetul fără ferestre al spitalului la sectia Oncologie unde mi s-a spus să ma duc mai bine acasă si sa vorbesc cu parintii mei ca sa facem un plan de rate la cimitir şi să ne pregătim pentru ce e mai rau, pe alt hol, al aceluiasi spital unde un alt oncolog m-a ignorat timp de trei ore si s-a uitat prin mine si pe langă mine, chiar daca eu aveam programare, altii aveau sacoşele si cadouri; in cabinetul luxos al unei clinici private din Bucuresti unde un Profesor Doctor Universitar a spus ca el "s-ar băga" sa faca o interventie chiar dacă şansele sunt 50-50, in conditiile in care vorbea despre un om şi despre viata unui om şi am mai lasat multe alte bucăti şi in acest cabinet si in altele, la fel ca şi in cabinetul fara ferestre, in privirea inumana a unor "medici" care vorbeau cu o lejeritate statistică şi cu o certitudine devastatoare despre viata unui om şi in faptul că nici unul dintre ei nu m-a privit ca pe un om ci doar ca pe un diagnostic pe hartie sau poate ca pe un trofeu in cazul in care "s-ar băga" si ar mai si reusi operatia cu pricina. 
Am intalnit insa şi altfel de medici, "medicii oameni" cum le spun eu acum, o parte dintre ei care chiar au avut pe langa privirea blandă, umană şi o vorba buna, au avut şi verticalitatea de a se recunoaste infranti de un sistem cu lacune, de practicile invechite si de a spune cu toata sinceritatea ca ar trebui sa iau calea strainatatii, ceea ce am si făcut. La inceput nu am facut decat să depun documentele medicale din Romania pentru a fi interpretate de catre altii, altii care sunt şi oameni inainte de a fi doctori, acesti altii aflati la o distanta un pic mai mare decat cea pana la Cluj, In doar doua zile, aceleasi rezultate care in Romania pareau a ma condamna la moarte, sau cel putin la o suferinta sigura au avut parte şi de o alta interpretare, evaziva ce-i drept, dar asumata de catre ei ca fiind evaziva deoarece nu ma cunosc pe mine ca om, aşa ca am plecat la drum doar pentru că, cineva a vrut sa ridice privirea din toate hartiile alea si analizele alea care mi-au secat venele si vroiau sa ma vada pe mine, eu, Otilia, om. Uitasem ca sunt om, trecuseră deja cateva luni in care am fost doar statistică, valoare iesita din graficele normale, diagnostic fară inteles, fusesem doar unul din gradele de cancer trecute pe o hartie obtinută cu greu. De cum am intrat pe poarta spitalului am simţit aşa cum incep să cos intre ele bucătile care mai rămăsesera din mine dupa ce se infruptase pe saturate sistemul putregăit şi muribund din Romania. Am cusut aţă după aţa doar de la zambetul de pe faţa translatorului care m-a intampinat şi care a fost umbra mea in multele dăţi care au urmat in acel spital si chiar inainte de a ajunge acolo, de la oamenii de legatura din Romania cu care am ramas prietena, de la medicul pe care acum il pot numi cu mare drag medicul meu, medic la care m-am prezentat cu dosarul medical in braţe şi cu mainile tremurande şi care mi-a spus ca ştie tot ce se afla in dosarul acela, dar ca el vrea sa ma cunoasca pe mine, pe mine ca om astfel incat sa putem lua cea mai buna decizie in ceea ce ma priveste, sa luam o decizie impreuna. Am fost năucita, nu s-a uitat decat in ochii mei cat timp am vorbit intr-o engleza impecabilă amandoi, a creat o relatie cu mine si după care mi-a zis ca el nu ar face nimic radical, ca stie ca sunt speriată, dar exista si alte variante, mai putin radicale, iar totul a culminat cu intrebarea finala: "Do you trust me?", deja răspunsul nu avea cum sa fie altul decat "Yes!!!", o simteam prin toti porii si pana in adancul oaselor mele. Si apoi au venit alte si alte aţe care m-au reintregit, cusute fiecare cu grija din: zambetele tuturor asistentelor, imbratisarea si lacrimile sincere ale uneo fete pe care o cunoscusem doar cu cateva ore in urma, o fata cu propriile cicatrici create de acelasi sistem bolnav din Romania, o fata careia la numai cateva ore de la intrarea in același spital i se redase cel mai de pret lucru, speranta la viață; cafeaua bauta pe holul spitalului in timp ce o doamnă canta la harpă, mana mea care a fost tinuta de doctor atunci cand imi faceau anestezia, durerea infernala de dupa cele doua operaţii, durere pe care o simţeam ca un reminder al faptului că, in curand, ar putea fi si bine; cafeaua Nescafe din camera din spital care m-a facut sa zambesc la gandul ca dincolo relaţiile de munca exista suflete minunate si oameni extraordinari carora nu o sa apuc vreodata sa le multumesc indeajuns. 

V-am zis mai pe la inceput ca e cu happy ending, nu v-am minţit, dar eu sunt una, dintr-un COLECTIV de povesti triste nescrise, eu am avut alături de mine oameni minunati care m-au ajutat să ajung la stadiul la care sa imi cos bucatile ramase la loc, diformă tot răman, că oricat ai incerca, nu ai cum sa lipeşti la loc bucătile lipsa, şi da, nu se vede la exterior, cum nu s-a vazut nici boala mea, dar cu interiorul fiecaruia dintre noi ce facem? Cu cei care sunt mai putin norocoşi decat mine cum rămane in acest sistem infectat? Cred că suntem exact generatia care poate schimba ceva, avem tot ce ne trebuie, avem medici exceptionali, avem oameni de valoare, ne lipseşte doar partea de umanitate, iar umanitatea nu vine din individualism ci din colectivitate!

Sursa imaginii: https://ichiharasketches.files.wordpress.com/2013/09/shattered-dream-progress-1.png

duminică, 20 august 2017

Alte insomnii

Tot Istanbul. Aproape 1 noaptea. Acelasi zgomot asurzitor de masini si oameni agitati de pe un alt pervaz al unei alte camere, mai mare parca, dar si mai trista de atata goliciune. Tigara a ramas aceeasi, buzele imi sunt tot uscate... macar nu am coșmaruri, mai bine nu mai inchid ochii. Nu pot gandi in asemenea tumult, fara mirosul meu de mare, si totusi... o vad, e aceeasi pata neagra de acolo, atat de aproape... Nici macar jumatatea mea de luna contrafăcută nu mai e, doar cer negru, acoperit de o pâclă albicioasă si nici o pâlpâire. Zgomot, doar zgomot, zgomot de asfalt bătrân, zgomot de cauciuc ros, zgomot de suflete uzate.
Suflete uzate ce umbla fără direcție in zgomot asurzitor, ochi înecaţi in cuvinte palide aruncate in mesaje fără sens, vorbe sugrumate de lacrimi neplânse, râsete de hienă si zâmbete scrijelite pe feţe perene... umblăm fără sens si fără de direcție sub un cer fără lună si fără stele, ma întreb încotro? Toti oamenii ăștia grăbiți dar fără un ţel anume, orbiți de lumina telefoanelor in care sunt captivi, surzi de zgomot de asfalt si de sirene, cu mainile încleștate în tehnologie si picioare care merg singure in orice altă direcție decât in cea care trebuie... pâlpâiri de roșu si albastru, alte sirene, altă mână descleștată de pe telefon... doar așa poate mai deschidem ochii cumva...
Istanbul. Dincolo de 1 noaptea. Totul ar putea fi o buclă eternă de zgomot asurzitor, oameni încleștaţi pășind către nicăieri sub un cer negru fără urmă de luna și pâlpâiri de stele.

marți, 15 august 2017

Spaime nocturne




Mi-e frica. Mi-e frica de mine cel mai tare pentru ca nu ma mai cunosc cumva, si pe de alta parte ma cunosc atat de bine. simt toata frica, asa cum vine, se furiseaza asa in ganduri marunte si pierdute, in priviri sterpe, in momentele in care nu mai respir, in tremurul mainilor, in durerea surda de cap, in lacrimile care nu mai imi umplu ochii. Mi-e frica de voi, voi toti care nu stiti sa ascultati, voi ceilalti cu capetele intoarse catre soare mereu, mereu intrebandu-vă unde sunt stelele mele si scanteierile de lună. Nu sunt pentru oricine, doar pentru aceia care au mai vazut abisul si negura genunii ce-si caută scântei. Cu ochii catre soare mereu rămâneți orbi si nici o stralucire de stele împreună nu veti vedea vreodata, caci veti ramane orbi in veșnicie crezand ca doar o pâlpâire in abis nu poate aduce mai multa stralucire decât al vostru soare. Ramaneti orbi atunci in glorioase straluciri de raze pierdute-n cer albastru si iau eu pâlpâiri de stele ce lumineaza atat de tare in abis, caci voi cand veti ajunge in genune si mii de sori de ati avea cu voi, toti orbi rămâneți in negru absolut. Nimic. Nu mai mi-e frica, sau pote doar un pic, de oameni atat de goi, de suflet sterp, de zambete perfide. Dar trece, sigur trece... am scanteieri de stele si tot abisul meu, am straluciri de lacrimi pe obrajii goi, am soarele in suflet nu in ochi, am ochii larg deschisi si văd, da... e tot ea, se furișează-n mine. Si daca o îmbrățișez? Va fi parte din mine si vom privi impreuna doar scânteieri de stele si poate e mai bine... abisul e mai plin!

vineri, 14 iulie 2017

Insomnie


Istanbul. 1 noaptea, aproape unu si jumatate. Geamul deschis. Țigara lipita de buzele mele uscate. Zgomot. Prea mult zgomot. M-am obisnuit cu zecile,poate sutele de nopți nedormite insa de obicei se petrec in linstea nopții, doar in zgomotul respirației mele si in pâlcurile albe ale fumului de țigară. Sirene, oameni gălăgioși, alte masini. In noptile mele lungi de obicei imi tin companie doar pescarusii. Nici urma aici. Intre toate luminile pestrițe ale orasului, pata neagra din departare e marea... nu e departe, e mai aproape decât e acasă. Nici un iz de mare, nici cand ești  chiar atât de aproape încât te uiti in ochii ei printre valuri. Nici urma de stele, un avion nu prea departe al carui zgomot mi-a atras atenția, singura clipocire de pe cer si o umbră a unei jumătăți de lună. Parca nici luna nu e tot aceeași, e alta sigur... cred ca si pe ea au contrafăcut-o în vreun hangar pierdut din inima Istanbulului. Asta este singura explicație a unei luni căreia îi lipsește acel je ne sais quoi. Imi vin gânduri alandala, total random, poate ca este din cauza acestei limbi pe care nu o inteleg, deloc si totuși, din tonalitate si gestică mai citesc printre rânduri.
Tot nu mi-e somn. Aproape 2 noaptea. Cealalta țigară e aproape pe terminate. Mi-e dor... mi-e dor de nesomnul meu de acasa, nesomnul de acolo învățasem sa il îmbrățișez, sa-l mângâi, era parte din mine cu tot cu stele, luna mea adevărată, cu pescarusi, mirosul de mare din depărtare, pervazul care a suportat atat de multe țigări si gânduri... da, gânduri... si frici, si zâmbete, si lacrimi, si diperare, si speranțe...
Doar gânduri. Si insomnia mea aceeasi. Si alte gânduri, astea de acum sunt bune, le fac loc celor de acasă, de pe pervaz. Respir adânc. Stiu doar ca va fi bine. Daca nu astăzi, poate mâine... încă mai pot și daca nu mai pot astăzi, maine sigur pot.
28 de grade. E două noaptea. Istanbul vuieste inca, nici el nu doarme. O alta țigară. Acelasi zgomot. Tot fără stele. Inchid ochii ca sa le pot vedea doar pe ale mele.

duminică, 9 octombrie 2016

Șoapte

Mă înec în abisul gândurilor tale de altă dată, în valurile înspumate ale mării în care regăseam in sticluţele purtate de valuri, atingerile și șoaptele pe care numai în vis îndrăzneai să mi le șoptești. Noapte de noapte șoaptele tale surde s-au înghesuit in sticluţe azvârlite pe fundul mării, și cumva, tălpile mele de ceară si-au găsit drumul prin nisipul ud pentru a le elibera cândva. Le-am strâns ani la rând, fiecare sticluţă în parte, fiecare dobândită cu prețul câte unei răsuflări uitate pe fundul mării sau cu ochii aproape însângeraţi de căutarea lor între valuri sărate, atât de sărate...
Le-am orînduit pe toate, pe cele albastre, senine ca ochii tăi pe care i-am visat, pe cele albe, rupte din strălucirea zâmbetului tău trimis in fiecare dimineata, pe cele negre, pline de goliciunea și lipsa șoaptelor tale, pe cele roșii, umplute de pasiunea fiecărei atingeri pe care am visat-o amândoi și pe cele verzi unde stăteau înghesuite toate săruturile care nu au atins vreodată buzele mele, toate atingerile ce nu au simțit vreodată pielea mea de ceară si toate șoaptele ce nu s-au lovit vreodată în timpanele mele. Nu am îndrăznit să le deschid vreodată, ci doar le-am așezat, zi după zi așteptând...
Furtuna nu a mai adus alte mesaje la mal, le caut acum in adâncuri, simt cum tălpile mi se afundă adânc, cum valurile se năpustesc si-mi fură răsuflarea, mă las în voia valurilor și plutesc cu prețul altor zeci de răsuflări. E întuneric și cald acum, o ultimă suflare mai am, și în ultima clipă deschid ochii din nou ca să zăresc în valuri, adânc pe fundul mării sticluţa ta de șoapte-n sclipiri de diamant. Mă regăsesc pe ţărm și îndrăznesc, deschid și-aud şoptind din valuri: "Mereu mi-ai fost alături, deși nu-mi ești un soare, ești si vei fi mereu, cea ce mă poartă-n brațe-n călătorii spre stele, îmi ești un univers!"

luni, 7 decembrie 2015

Doar timp...

sursa imaginii: www.trendhunter.com
 
Masor totul in timp, mereu, numar timpul in minte si in somn, ma topesc cu fiecare clipa care trece galopând pe langa mine. Unele clipe le ratez, caci trec atat de repede si asta doare, doare pana in adâncul sufletului. Toate clipele pierdute le simt in cicatricile de pe trupul ciuruit de trecerea lor rapida, ca niste gloante. Unele trec razant si simt doar durerea surda a trecerii lor si atunci suspin, altele patrund adanc si trec prin trupul meu firav lasand urme adanci care nu se vindeca niciodata, dar adevaratele cicatrici sunt cele dinlauntrul meu, clipele acelea care trec atat de repede dar atunci când trec raman infipte in inima, ca un glonţ pe care nu reusesti niciodata sa-l scoti... Pot numara clipele, le pot numara pe toate, mi-ar mai trebui insa o viata ca sa le pot numara, acum nu mai vreau sa numar, caci nu mai am loc pe trup de atatea cicatrici, dar pe ele le iubesc, pe fiecare in parte, in hidosenia trupului meu scrijelit se regasesc clipe trecute, dar inlauntrul acestora este o urma a buzelor tale, a primei tale atingeri, a surâsului copilului meu dintr-o dimineata perfecta, chiar si urma gustului
amar al cafelei negre bauta din aceeasi cana ciobita, dar cu cangrena clipelor trecute si ramase in inima ce fac? Nu pot decat sa accept, nu pot decat sa imbratisez cangrena nenumaratelor clipe ramse infipte adanc in mine si sa ma oblojesc din când in când atingând cicatricile vindecate ale clipelor de alta data când ma priveai cu ochii tai aceiasi, când trupul meu nu era atat de hâd caci ma invatasei cum sa ma feresc de clipele ratate... traindu-le!

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Ganduri nevazute...

Dincolo de muzică, de ţiuitul absurd din urechile mele, de golul în stomac şi sentimentul de absurditate şi goliciune, dincolo de orice limite vizibile şi imaginare, dincolo de posibilitate şi existenţă, dincolo de orice gol, întunecime şi abis se află doar răsuflarea ta sacadată, numărând secundele până la primul sărut real, până la prima atingere palpabilă, până la primul geamăt descătuşat dintre buzele mele, până la prima şoapta ce-mi va gâdila cu adevărat toate simţurile, până la prima privire ce va rămâne întipărită pe retina mea abisală. Doar o clipă... doar atât va mai trece până ce, în miez de noapte te voi avea din nou dar pentru prima oară. Cum se face că buzele tale m-au dezmierdat atâtea nopţi dar totuşi nu m-ai sărutat niciodată? Cum de m-ai atins în fiecare seară şi mi-ai mângâiat fiecare centimentru de piele albă fără însă să mă atingi vreodată? Cum de ştii mai multe despre mine decât oricine şi totuşi, nu mi-ai auzit vreodată vocea? Cum de m-ai facut de atâtea ori să zâmbesc, să râd in hohote, să chicotesc, să roşesc absurd însă niciodată n-ai auzit sunetul cristalin al unui hohot dezlănţuit din încleştare fălcilor mele sau nu ai vazut gropiţa ce se adânceşte în obrazul meu drept doar când mă gândesc la imaginea ta fantomatică!?Cum poţi provoca plăceri nebănuite, cum poţi scrijeli inimi, cum poţi elibera praf de stele pe trupul meu gol şi plăpănd când irisul tău nu ştie forma coapselor mele, nasul tău nu ştie mirosul dulce al pielii mele, mâinile tale nu cunosc umezeala pielii mele fierbinti, urechile tale nu cunosc vibraţia şoaptelor mele iar gândurile tale nu cuprind imaginea trupului meu alb fremătând în satinul negru din patul tău? Cum?...

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Doar iubire... şi cafea!

Caut în fiecare zi, printre aburii cafelei, în mirosurile ce-mi sfredelesc nările, în sunetul provocat de valurile înspumate ale mării, în linistea dimineţii, caut să regasesc măcar a mia parte din golul acela în stomac, măcar a mia parte din strălucirea ochilor mei de altă dată, măcar a mia parte din ceea ce am fost eu cu ani în urmă... dar parcă nu de mult. În fiecare gură amară de cafea, încerc să mai simt măcar o dată dulceaţa buzelor tale ce sorbeau hoţeşte in fiecare dimineaţă din ceaşca mea crăpată. Aceeaşi ceaşcă ridată de trecerea anilor îmi ţine companie şi acum, aceeaşi cafea neagră, aceiaşi aburi fierbinţi însă dulceaţa lipseşte şi a rămas în urmă doar amărăciunea buzelor mele aceleaşi, crăpate şi însângerate de lipsa buzelor tale moi. Buzele îmi sunt mute, lipite, nu mai ştiu rosti bună dimineaţa, pot doar sorbi din amăraciunea fiecărei dimineţi ce trece peste mine şi ceaşca mea crăpată de buzele mele ce nu-i mai oferă acum nici o alinare. Oare e iubire? Oare cafeaua mea va mai avea vreodată acelaşi gust? Oare o ceaşcă nouă va avea vreodată parte de dulceaţa aceea pe care nu o mai regasesc, oare va vedea vreodată trupul meu gol in zorii zilei? Oare...

marți, 24 septembrie 2013

Gânduri...

Dimineaţă... dimineaţă cu nori negri şi fum de ţigară. Miroase a cafea râjnită proaspăt, muzica în surdină, muzica pe care o aud doar eu, cântecul pe care l-am ascultat amândoi in vis nu demult. Patul gol si rece, locul tău gol... atât de gol! Nu mirosul de cafea ma îmbie să mă ridic, nici singura rază de lumină strecurată hoţeşte printre draperii, ci golul... abisul din patul meu rece ca gheaţa şi mai presus de toate, neantul din visele mele atât de sterpe fără zâmbetul tău ştrengar de sub cearceaf. Până şi muzica s-a oprit şi a rămas în urmă doar mormăitul meu pe o linie melodică doar de noi ştiută şi versurile fără rimă şi făr' de înţeles pentru alţii. Încerc să opresc amalgamul de sunete şi versuri nescrise, sorb din cafeaua fierbinte şi amară, amară ca şi cuvintele nespuse, ca şi tacerea ta, ca şi scrisorile tale scrise cu cerneală invizibilă pe care încă încerc să le desluşesc. Mă învălui în fum de ţigară, atât de alb şi gros, atât de mult şi totuşi... dispare fără de urmă, lăsând doar dâra unui miros cunoscut ce-mi aminteşte de vremea în care scrisorile tale mă aşteptau dimineaţa pe noptieră şi le citeam cu nesaţ, bucurându-mă de fiecare dată ca un copil în dimineaţa de Crăciun... acum, doar izul de fum şi prezenţa lui fantomatică îmi mai amintesc de mirosul foilor îngălbenite şi a cernelii proaspete cu care aşezai cuvinte pe care doar eu le înţelegeam.

miercuri, 18 septembrie 2013

Povești nescrise


Uneori nu-mi ajunge timpul sau nu găsesc cuvintele astfel ȋncât să aștern pe hârtie povestea nescrisă a unei priviri ce mi s-a ȋntipărit pe retină, a unui zâmbet ce a rămas ȋnmărmurit ȋn timp, a unui gest ce a făcut mai mult de o mie de cuvinte, a unui sărut furat ȋn liniștea infernală a unei nopţi de vara… sau doar povestea tristă a nisipului ce-și pierde strălucirea rămânând lipit de tălpile mele reci. Aș scrie uneori despre mare, dar nu despre cât este de albastră, sau molcomă, nu despre valurile ei ȋnspumate și limpezimea ei abisală ci despre felul ȋn care plânge uneori, despre cum se vaită, cum vuiește pentru ca mai apoi să se regăsească și să fie din nou aceeași, calmă și albastră, dar ȋncă suspinând. Alteori aș scrie despre cer, dar despre norii ce-i acoperă strălucirea uneori, despre felul ȋn care lăcrimează tăcut  și gri, cu sufletul ȋmpăcat și cum alteori se dezlănţuie furtunos, dar cel mai des aș scrie despre cum, chiar și ȋn strălucirea soarelui, suspină adânc și plânge ascunzându-și lacrimile de mine pe piscuri ȋnalte de munţi ȋnvăluiţi ȋn ceaţă.

De cele mai multe ori ȋnsă, aș scrie despre nimicul din jurul meu, despre liniștea asurzitoare a răspunsurilor tale mute, despre scrisorile mele ce se transform-n cenușă, despre mine, afundată ȋn adâncuri căutând sticla aceea care nu mai vine, despre cum te-am căutat aici pe pământ ȋntre mii și mii de fire de nisip, despre cum te-am căutat ȋn marea ȋnspumată și despre privirea mea orbită de atâtea străluciri de stele ȋn care am ȋncercat să regăsesc drumul către tine…

luni, 5 august 2013

Doar vorbe ȋn neant


Văd dincolo, mereu dincolo de orice, dincolo de aparenţe, dincolo de ochii goi si de sufletul sterp al oricui, dar mai presus de toate văd dincolo de cuvinte. Văd pasiuni ascunse, licăriri absurde ȋn ochi abisali ce mă fac să tresar. Văd tot și citesc ȋn cuvinte nescrise, ȋn versuri ce nu rimează, ȋn vorbe ce nu au fost niciodată spuse, citesc totul ȋn liniște, ȋn liniștea aceea care ȋţi face urechile să ţiuie. Găsesc tot ceea ce am nevoie ȋn neant, văd dincolo de ȋntuneric licăriri ce nu există, citesc pe buzele tale toate vorbele nespuse și ȋn tăcerea ta de zi cu zi aud tot ceea ce ai fi vrut vreodată să spui și n-ai putut. Ȋţi scriu in neant doar vorbe mute și făr’ de ȋnţeles, scrijelesc cuvintele ce aș fi vrut să ţi le șoptesc la ureche, cuvinte ce le scrijelesc seară de seară adânc cu unghia pe trupul meu alb ca să rămână mereu acolo, să nu le uit vreodată. Deși nu vezi trupul meu ȋn tot abisul ce mă ȋnconjoară, distingi mereu ȋn stele și praful lor călăuzește cuvintele ce zac acum scrise adânc ȋn pielea mea, le vei citi poate atunci când luna va străluci mai tare și vei putea deschide ochii doar ca să vezi imaginea trupului meu inert cu urme adânci și ȋn ochii mei larg deschiși vei găsi aceleași vise sterpe iar ȋntre coapsele mele mele  doar tu vei putea să citești cuvintele ascunse și nici chiar praful de stele ori strălucirea lunii nu vor putea să ascundă mesajul din neantul meu. Murmur cuvinte fără de ȋnţeles printre buzetele vinete de atâta tăcere și mă ridic apoi, doar pentru a mă așeza ȋn genunchi  și ca să urlucătre tine  strângând tăișul lamei: “Străpunge-mă și vei găsi-n adâncuri, ȋngropate-n mine  aceleași vorbe mute, cuvintele nescrise, citește-le pe toate și apoi cu vârful ascuţit julește adânc ȋn mine răspunsul tău cel mut!”

luni, 22 iulie 2013

Povestea Sarei VIII


Au trecut zile și nopţi la rând ȋn care jurnalul nu-i mai răspunsese, nopţi ȋntregi ȋn care nu ȋi putea sta gândul decât la el, imaginea aceea fantomatică, silueta aceea neagră pe care o zărise ȋn noaptea aceea printre gene. Era incredibil cât de mult pătrunsese ȋn sufletul ei, cât de mult pot ȋnsemna câteva cuvinte bine alese, ȋncurajările din fiecare rând, cat de multe reușea să ȋnţeleagă din cuvintele ei strălucitoare aparent ȋnșiruite fără sens. Răsfoi din nou jurnalul și găsi din nou aceleași pagini albe, același gol pe care ȋl simţea de fiecare dată până ȋn fundul oaselor când regăsea doar neantul de pagini albe dincolo de vorbele ei ȋnșiruite cu patos. Era sigură de faptul că el citise, că parcursese paginile ȋn care ea ȋși pusese toate dorinţele pe hârtie, descriind ȋn amănunt desfătarea trupurilor ȋn lumina difuză a șemineului la fel cum era sigură că  recitise poate rândurile cu sărutări fierbinţi și șoapte, rânduri cu care ȋl delectase și ȋn alte seri, lâsându-I ȋntre paginile albe imagini amănunţite a unor nopţi calde de vară cu nisipul lipit de picioare, a  unor trupuri fierbinţi desfătate de apa sărată a mării sau doar de faianţa rece din baie și de sunetul necontenit al dușului sau doar descrierea unor locuri banale a căror esenţă devenea doar o șoaptă la ureche, o privire anume sau un zâmbet.

Scria ȋn continuare, ȋn fiecare seară aproape și de fiecare dată cand termina simţea același gol ȋn stomac, același sentiment al gândurilor trimise ȋn neant. Şi ȋnainte scria ȋn fiecare seară, umplea aceleași pagini albe, dar ȋn momentul ȋn care jurnalul ȋi răspunsese, totul se schimbase căci pentru prima dată tot ceea ce scria ajungea să fie citit și dincolo de asta, era și ȋnţeles  ȋn cele mai adânci sensuri. Cu toate că trecuse timpul, nimic nu se schimbase, aceleași lacrimi se rostogoleau pe obrajii ei aproape ȋn fiecare seară când din nou scria și știa că nu va mai primi vreodată răspuns, același gol ȋn stomac care nu ar fi putut fi umplut decât de vorbele lui atât de bine ticluite. Ȋnchise ochii pentru o clipă, auzea fâșâitul perdelei umflate de vânt, simţi cum niște mâini ȋi mângâie părul, un obraz lipit de obrazul ei, aceleași șoapte cu glas stins, aceleași degete de ceară urmărindu-i conturul buzelor, aceeași mireasmă de brad ȋi sfredeli nările  doar ca să deschidă ochii și să ȋntâlnească aceleași pagini albe, același gol ȋn stomac, același iz de gânduri negre dându-i târcoale neȋncetat…

Regasiti si partea I partea 2 partea 3 partea 4 partea 5 partea 6 partea 7

duminică, 7 iulie 2013

N-a mai ramas nimic

Odată, nu demult, ȋn alte vremuri parcă, obișnuiam să zâmbesc, să râd ȋn hohote uneori la orice lucru simplu, să ȋmi las faţa mângâiată de adierile de vânt și să tresar  la chicotitul vesel de copil… Acum a rămas doar grimasa absurdă a unui chip de lut, fără trăsături anume ci doar cu durerea ȋntipărită ȋn fiecare rid, ȋncununată de lipsa licăririi din ochii mei de altă dată și poate o urmă mucegăită  a unui zâmbet din colţul gurii, ca o amintire hâdă a unui rânjet păgân. Crezi c-o sa mai pot râde vreodată? Te-nșeli amarnic… la fel cum n-ai crezut vreodată că voi picta chipul tău zambind doar din roșeaţa venelor muiate ȋn lacrimi amare! Ȋl voi picta ȋn pământul umed ce-mi va servi drept pânză iar când vor crește buruieni ȋn loc de flori pe chipul tău, grădina-mi va servi atunci doar pentru a-mi fi veșnic cavou. Numai acum, ȋn primăvara asta, ce va să vină poate și la mine, vor răsări ȋn pâlcuri, cale albe, la fel de albe ca roșeaţa buzelor mele ȋmpietrite, apoi lăcrămioare multe, mii… din miile de lacrimi vărsate ȋn zadar și cand va răsări ȋn mijloc un singur trandafir cu o petală albă ca pielea mea lividă și restul roșii, la fel de roșii parcă, cum au fost  buzele mele odată, pe vremea ceea când ȋncă mai cătau să te sărute… abia atunci vei ști, că din tot ce-a fost vreodată, din tot ce-ai vrut să știi, n-a mai rămas nimic ci doar cenușa albă, a unui trup de lut ce ȋncă râde absurd cu același râs păgân.

marți, 4 iunie 2013

Alb şi negru

Trag cu nesaţ din ţigară iar fumul ei mă învăluie treptat, ca într-o ceaţă ce mă poartă de fiecare dată pe alte tărâmuri, tărâmurile gândurilor mele. În fiecare seară zbor... cum stau cocoţată pe pervazul geamului, urmărind fumul cum se ridică uneori către văzduhul negru, alteori învăluind parcă luna... chiar acolo, de la acea fereastră reuşesc să îmi iau zborul în fiecare seară. În timp ce fumul de la ţigară face curte lunii dincolo de miez de noapte atunci încep să prind aripi... uneori sunt albe, cu pene lungi, mătăsoase... alteori negre şi fără pic de strălucire! Atunci când sunt albe, cresc vânjoase de pe umerii mei, învăluindu-mi mâinile cu ţesătură aurie strălucitoare, iar atunci când sunt gata, doar ridic mâinile şi le cobor uşor şi simt cum tălpile-mi albe lasă în urmă fereastra pentru a călători pe moalele norilor pufoşi pentru ca mai apoi să lase urme pe strălucirea lunii şi apoi din stea în stea, presărând cu praf de stele din tălpile mele... Atunci când sunt negre, se luptă şi ies din umeri, sfârtecându-mi trupul, întâi ca nişte cioturi hidoase din care se întind fumuri negre ce-mi transformă măinile în negru tăciune pentru ca mai apoi să le sfârtece din nou pe alocuri pentru a face loc penelor negre cu strălucire de abis. Când le răsfir, în timp ce încă durerea îmi scrijeleşte inima, nu pot zbura, ci atunci când tălpile-mi negre se desprind de pervaz, strălucirea lunii mă orbeşte şi simt cum mă înfig în pământ lăsând în urmă doar pulberi de praf negru ce învăluie întreaga lună şi rând pe rând acoperă întreaga strălucire a prafului de stele... Sunt doar gânduri, gânduri care, la fel ca aripile mele strălucesc uneori cu puterea a sute de aştri şi sori şi alteori se-ngroapă şi mucegăiesc sub umezeala furtunii ce se iscă deseori în inima a sute de stele ce pier seară de seară şi a căror strălucire rămâne doar o amintire...

marți, 14 mai 2013

Scrisoare ȋn neant II




Coli albe de hârtie, mii de coli albe de hârtie scrijelite cu peniţa aurită a stiloului meu, fiecare din ele o altă scrisoare, de fiecare dată cu aceeași destinaţie… un suflet care să ȋnţeleagă.  Am scrijelit gânduri, frustrări, bucurii, nimicuri, feţe triste, feţe vesele, am făcut să se umfle baloane din clăbucii gândurilor mele, am creionat personaje ce mi-au trăit, mi-au pus ȋn scenă toate tristeţile, toate durerile, toate visele, iar… din toate astea, am umplut mii de coli albe ce s-au animat de iluzii vesele sau alte mii care au mucegăit de tristeţea și durerea cuvintelor așternute pe ele.
De fiecare dată le-am ȋmpachetat cu grijă, pe fiecare ȋn parte, alături de o bucăţică din sufletul meu și le-am trimis pe aripi de vânt sau ȋn valuri ȋnspumate, și… negreșit au ajuns la destinaţie ani la rând, fără a se abate vreodată din calea lor, fără a fi judecate după strălucirea cuvintelor așternute, a mucegaiului ce sălășluia ȋn unele pagini sau a monștrilor ascunși  de multe ori printre rândurile acelorași pagini imaculate.
Din mii de coli albe, o ultimă coală, scrijelită cu grijă, cu litere strălucitoare ce formau cuvinte alese cu grijă, așternute cu tâlc și o ultimă fărâmă a sufletului meu ȋntunecat a fost trimisă ca de atâtea ori ȋn valuri ȋnspumate pentru a primi răspuns, sau doar pentru a ști că, undeva acolo, pe fundul mării, ȋntre valuri, cuvintele mele vor avea o ȋnsemnătate și vor ajunge cumva să strălucească ȋn ȋntunecimile sufletului tău. Ȋnsă, ȋnecată ȋn lacrimi și afundată adânc cu tălpile ȋn nisip m-a regăsit și s-a așezat odată cu spuma mării la picioarele mele, am deschis-o cu la fel de mare grijă ca atunci când am ȋmpachetat-o să poată ajunge la tine, literele ȋși pierduseră toată strălucirea, erau acum doar cuvinte ȋnșiruite și de neȋnţeles și oricât am căutat, prin toate colţurile, ultima mea fărâmă de suflet nu era de găsit, rămăsese probabil acolo, pe fundul mării alături de strălucirea literelor mele de altă dată…

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.

In gura presei