Crâmpeie de vis

Stau atârnată de curcubeu cu frânghii din lacrimi de stele.

Totul este al meu, chiar si mirosul tău ce mi-e impregnat in piele.

Plutesc. Respir. Doresc.

Eşti aici, mereu prezent si nelipsit.De când?Din prima noapte în care mi-ai staruit în gând.Simţeam cum mi te caţeri pe gânduri în vis. Te-am lăsat, că-n vise totul e permis.

Dar m-am trezit. Gândul mi-era tot la tine şi nu-mi doream decât s-adorm la loc să te-ntâlnesc, să poţi fi lângă mine.

Şi zeci de nopţi de insomnii mi te-au ţinut departe, abia atunci eu am ştiut că te pot căuta în altă parte. Nu te-am căutat, doar am ştiut că o să te găsesc. Mi-ai fost în gând în nopţi întregi de zbucium, te-am cules dintre rânduri de cuvinte care doar pentru mine au avut vreodată înţeles, din lacrimi fierbinţi plânse în nopţile în care nu te puteam culege din pagini albe fără conţinut, din ani întregi în care te-am construit bucăţică cu bucăţică în mintea mea, ţi-am construit şi ţi-am cunoscut înainte de toate sufletul şi am iubit fiecare parte din el chiar înainte de a lua lutul pentru a-ţi da un chip. Te-am iubit şi fără faţă pentru că sufletul tău mi-era cunoscut şi îl ţineam în căuşul palmelor în fiecare seară, cu mult înainte de a mă uita în ochii tăi. Abia apoi mi-ai dat voie să îţi ştiu ochii, să mă pot oglindi şi adânci în ei în miez de noapte, abia atunci mi-ai dat voie să te respir, să îmi rămâi impregnat în nări, desi ştiai că, oricum te ştiam cu totul cu mult înainte de asta. Inima mea ferecată-n neant şi-n genuni nesfârşite a început să bată cu putere, aşa cum războinicii băteau în porţi sa cucerească castele. A mea nu voia să cucerească nimic, fusese cucerită fără să ştie, căci nu bătuse nimeni la porţi.

Îţi văd privirea şi-acum în licăriri de stele, încă îţi sorb lacrimile din nopţi efemere, încă îţi simt braţele pe coapsele mele şi mai presus de toate, aud bubuiturile inimii tale în timpanele mele.

Plutesc. Te respir. Te doresc. Simt.

Vreau doar să mă ţii în braţe, să ne bucurăm de timpul care stă în loc uneori, să rămâi mereu alelaşi suflet ce mi-a fost aşezat în palme şi să mă ţii de mână, să ştii că orice cale am alege vom putea rămâne mereu in crâmpeiul de timp care e doar al nostru.

Hai sa plutim! Lasă-mă să te respir! Ne dorim. Simţim.

Crâmpeie de vis. Realitate.

Stau atârnată de cerul tău cu frânghii din raze de zâmbete.

Sursa imaginii: https://www.pinterest.com/pin/340514421807944832/

Scrisoare ȋn neant II

Sursa imaginii: http://www.serpentbox.com/blog/images/message-in-a-bottle.jpg

Coli albe de hârtie, mii de coli albe de hârtie scrijelite cu peniţa aurită a stiloului meu, fiecare din ele o altă scrisoare, de fiecare dată cu aceeași destinaţie… un suflet care să ȋnţeleagă.  Am scrijelit gânduri, frustrări, bucurii, nimicuri, feţe triste, feţe vesele, am făcut să se umfle baloane din clăbucii gândurilor mele, am creionat personaje ce mi-au trăit, mi-au pus ȋn scenă toate tristeţile, toate durerile, toate visele, iar… din toate astea, am umplut mii de coli albe ce s-au animat de iluzii vesele sau alte mii care au mucegăit de tristeţea și durerea cuvintelor așternute pe ele.

De fiecare dată le-am ȋmpachetat cu grijă, pe fiecare ȋn parte, alături de o bucăţică din sufletul meu și le-am trimis pe aripi de vânt sau ȋn valuri ȋnspumate, și… negreșit au ajuns la destinaţie ani la rând, fără a se abate vreodată din calea lor, fără a fi judecate după strălucirea cuvintelor așternute, a mucegaiului ce sălășluia ȋn unele pagini sau a monștrilor ascunși  de multe ori printre rândurile acelorași pagini imaculate.

Din mii de coli albe, o ultimă coală, scrijelită cu grijă, cu litere strălucitoare ce formau cuvinte alese cu grijă, așternute cu tâlc și o ultimă fărâmă a sufletului meu ȋntunecat a fost trimisă ca de atâtea ori ȋn valuri ȋnspumate pentru a primi răspuns, sau doar pentru a ști că, undeva acolo, pe fundul mării, ȋntre valuri, cuvintele mele vor avea o ȋnsemnătate și vor ajunge cumva să strălucească ȋn ȋntunecimile sufletului tău. Ȋnsă, ȋnecată ȋn lacrimi și afundată adânc cu tălpile ȋn nisip m-a regăsit și s-a așezat odată cu spuma mării la picioarele mele, am deschis-o cu la fel de mare grijă ca atunci când am ȋmpachetat-o să poată ajunge la tine, literele ȋși pierduseră toată strălucirea, erau acum doar cuvinte ȋnșiruite și de neȋnţeles și oricât am căutat, prin toate colţurile, ultima mea fărâmă de suflet nu era de găsit, rămăsese probabil acolo, pe fundul mării alături de strălucirea literelor mele de altă dată…

Ultimele cuvinte… și pulberea ce-a mai rămas din stele

Greșeala este una singură… dincolo de aburii de alcool care ȋmi răvășesc gândurile uneori și de umbrele negre ce mi se perindă prin faţa ochilor… este cea a viselor candide arse pe rug de amintirea ta și de dorinţa-ti arzătoare de a mă sili să mă rog pentru o clipă de iubire, pentru o singură clipă de sclipire ȋn ochii tăi albaștri, pentru găsirea sensului din viaţa mea, pierdut de mult ȋn deșertul gândurilor tale. Dincolo de asta și de setea mea aprigă și usturătoare ești doar o umbră rătăcită ȋntr-o mulţime atât de vastă și atât de avidă de a găsi perfecţiunea.

Iubitule… perfecţiunea nu există, iar dacă este ascunsă pe undeva, este dincolo de stâncile sufletului meu pe care acum nu mai ai nici o șansă să-l străpungi… este dincolo de visele pline de dorinţa de a te cuprinde ȋn ȋntregime… dincolo de neantul pe care tu l-ai făurit ȋntre noi! Perfecţiunea a fost, odată… nu demult ȋn mine, ȋn trupul meu cuprins de spasmele trăirilor iubirii și mai ales ȋn tine și dincolo de trupul tău lumesc, ci chiar ȋn ochii tăi cuprinzători ce sacrificau ȋn fiecare lacrimă vărsată rădăcinile suferinţei ȋntregii noastre lumi…

Mi-aș mai dori să fiu nebună, nebună dincolo de poţiunea licoroasă ce-și croiește drum prin trupul meu acum ȋncălzindu-l și implantând ȋn mintea mea și așa bolnavă de iubire și de suferinţi ideea iluzorie a unei feerii alături de tine. Realitatea cruntă mă lovește ȋn faţă cu putere și mă desfigurează căci ȋntind mâna să găsesc căldura buzelor tale sau harta stelelor ce sălășluiesc pe trupul tău de ceară și dincolo de neantul din mine și de abisul lipsei tale regăsesc  doar  potirul singurătăţii ce-mi arde gâtlejul cu fiece ȋnghiţitură și ȋmi redă căldura iluzorie a prezenţei tale fantomatice.

Tu mă visezi vreodată? Ȋn mulţimea de vise și de iluzii din viaţa ta, reușești să mă găsești? Te-aș recunoaște ȋn mulţime dintr-o mie, din zeci de mii… mirosul tău ȋmi sfredelește ȋncă nările, tristeţea ochilor tăi sălășluiește ȋn gândurile mele, constelaţiile tatuate pe trupul tău ȋmi sunt impregnate-n retină iar vocea ta răsună ȋncă mintea-mi  și liniștea dintre noi e acum doar un ţiuit al singurătăţii din timpanele mele! Cu cât mă străduiesc mai mult să șterg, să uit, s-alung, cu atât mai mult mi se pare că mă târăsc ȋn ȋncercarea disperată de a mă ȋndepărta de amintirea ta.

Mi-e trupul strâmb și hidos fără de mâinile tale albe și moi care să-l modeleze, fără de ochii tăi care să-l sculpteze, fără de dorinţa ta de nestăvilit care să-l facă să fie perfect ȋn orice clipă!

M-am rătăcit din calea mea și m-am pierdut ȋn abisul unor iluzii pe care tu nu le-ai promis niciodată, au fost doar ȋn imaginaţia mea, ȋn sufletul meu, ȋn dragostea mea… nu ȋn cuvintele tale, nu ȋn promisiunile tale… poate doar ȋn gesturile tale și ȋn tristeţea ta fără de margini. Am vrut să vindec tristeţea năucitoare din ochii tăi și să le aduc sclipirea pe care eu am reușit să o zăresc uneori și am reușit doar să umbresc  un suflet cald și să devin chiar sursa furtunii sufletești și a tristeţii ce ţi-e acuma ȋntipărită ȋn irisul albastru.

               Şi iată salvatorul ce s-a abătut din drumul pavat de bune intenţii și s-a trezit acum, ȋn mreaja licorilor ce ȋncă-I ard gâtlejul, că a semănat iubire și-acum culege disperare, deznădejde... “ Ȋmi pare rău, iubite!”...

Scȃnteieri

Cerurile cad peste mine…   toatǎ negura mǎ ȋmpresoarǎ și nu mai zǎreșc nici o urma de scȃnteie, clipeșc ușor, cu fȃlfȃiri line de gene negre, ȋncǎrcate de gȃnduri eterne și perene ce le ȋngreuneazǎ atȃt de tare ȋncȃt fȃlfȃirea ușoarǎ devine greoaie, atȃt de greoaie iar ochii se ȋnchid și neantul gȃndurilor se adȃncește. Cu ochii ȋnchiși și pleoapele greoaie vǎd scȃnteieri de luminǎ plǎpȃndǎ, de stele minione ce danseazǎ prin neant ȋncercȃnd sǎ ȋl lumineze, sǎ-i dea viațǎ… stele, mii de stele, colorate și vii, cu scǎnteieri de rǎsǎrit, ca stelele ce luminau odata, nu demult cerul gȃndurilor mele. Acum doar neant, genune, abis…  sclipiri de stele cǎzǎtoare… și stelele mor, și stelele rǎmȃn fǎrǎ viațǎ, nu ȋnainte de a da un ultim spectacol suprem, o ultimǎ dungǎ de luminǎ, o ultimǎ scȃnteiere, o ultimǎ speranțǎ ce se stinge brutal, fǎrǎ semne ci doar din scȃnteierea magnificǎ scrijelește o dungǎ de luminǎ, o ultimǎ fǎrȃmǎ de sclipire  si apoi nimic… doar nimic! ȋncerc sǎ scap de ȋntuneric, de neant…. pleoapele sunt grele…. atȃt de grele… bataile inimii danseazǎ ȋncǎ sfidǎtor și-mi bubuie asurzitor ȋn urechi…

De-aș mai vedea o datǎ scȃnteierea stelelor rǎpuse ieri de simpla-mi rǎsuflare, de inima ȋn piept mi-ar sta mǎcar o clipǎ și infernalul zgomot s-ar opri, de mȃna mea n-ar mai tȃnji s-atingǎ și sǎ cuprindǎ toți sorii de pe cer, de-aș auzi mǎcar o clipǎ cum zbiarǎ stelele cȃnd mor, de-aș mai putea șopti la stele dureri nemǎrginite, de-aș mai putea sǎ sorb din scȃnteieri de sori, de-aș potoli  vreodatǎ setea de a privi-n culori, de aș putea s-adun ȋnțelepciuni din stele și de-aș putea iubi și steaua nenǎscutǎ și fǎr’ de pȃlpȃiri sau cea strǎlucitoare ce mȃine-I doar neant… aș mai deschide ochii, cu pleoapele-mi greoaie ca sǎ mai vǎd aievea o ultimǎ scȃnteie ce pȃlpȃie-n abisuri visȃnd sǎ fie soare falnic și  trufaș!

Zece

În mintea înceţoşată a fiecăruia dintre noi apare uneori de zece ori pe zi aceeaşi figură divină şi acelaşi zâmbet încleştat în fălcile ei aceleaşi… zece clipe de absurditate zilnică în care nu faci decât să te-ntrebi de ce zece gânduri negre, afundate în abis se transformă în zece clipe de strălucire magică, de scânteiere rubinie, de gol în stomac, acelaşi gol de altă dată, umplut de zeci de fluturi cu fâlfâiri uşoare ce-ţi gâdilă fiecare simţ în parte.

Zece şoapte în urechea ta: o şoaptă indescifrabilă ce vibrează încă în timpanul tău, o şoaptă apăsată ce îţi sfredeleşte încă urechea, o şoaptă uşoară ce încă fâlfâie în adâncul sufletului, o şoaptă ce a devenit strigăt de disperare, o şoaptă ce dansează încă lasciv alături de fluturii altor simţiri, o şoaptă ce te-a deznădăjduit cu absurditatea ei,o şoaptă magică care-a făcut un vis să devină realitate, o şoaptă ce nu-şi mai găseşte locul între gândurile tale, o şoaptă ce se transformă-n fulgi de nea care se vor topi în neantul dorinţelor tale şi cea de-a zecea şoaptă, doar o şoaptă ce s-a ferecat în timpanele tale şi vibrează încă în tine iar când se va opri, vei şti că totul a fost doar un vis din zece şoapte alergând cu paşi repezi printre vibraţiile gândurilor tale!

Zece atingeri pe trupul tău de ceară: o atingere de fulg de nea, atât de rece, transformat în lacrimă de trupul tău fierbinte, o atingere de mâini reci, ca de gheaţă ce te înfioară, o atingere brutală ce-ţi fărâmiţează trupul în mii de scânteieri, o atingere atât de senzuală ce te trimite-n zbor pe fâlfâiri de vis, o atingere ce o să rămână marcată invizibil pe pielea ta albă, o atingere atât de delicată încât nu vei şti vreodată dacă a existat cu adevărat, o atingere ca o fâlfâire de aripi de licurici ce-a rămas aurie şi strălucitoare în ochii tăi aceeasi, o atingere de buze fierbinţi ce te topeşte-n pârâu de lacrimi de cleştar, o atingere ca de spumă ce se transformă-n baloane colorate de vise şi gânduri si o a zecea atingere ce face mai mult decât o sută de cuvinte mute, o sută de cuvinte ce se aştern delicat pe foaia gândurilor tale devenind aceeasi declaraţie de dragoste ce va vibra în sufletul tău, iar când se va opri, vei şti că a fost totul doar un vis din zece atingeri alergând cu paşi repezi pe trupul tău de ceară!

Doar zeci de gânduri absurde încleştate-n mintea mea, doar zeci de gânduri negre transformate-ntr-o clipă în zeci de clipe de strălucire magică!

Mosule...te rog!

Este oare revoltator sa vrei ceva extrem de simplu de Craciun, cum ar fi o masa linistita alaturi de cei dragi? Pe mine nu cred ca m-ar face nimic mai fericita decat asta ... pur si simplu o masa in familie unde toata lumea sa se simta bine si unde sa uitam de toate problemele mari sau mici de peste an. Este patetic oare sa-ti doresti sa simti mirosul de sarmalute, de vin fiert si sa ai parte de: aprecieri pentru prajitura facuta (extraordinara de altfel!), fosnaitul hartiei lucioase in care sunt impachetate cadourile, mirosul de brad, colindele ragusite ale copiilor necunoscuti ce apar la poarta, lumina calda a lumanarilor de pe masa, licaritul beculetelor mult prea colorate din brad? ... De cand a devenit Craciunul doar o perioada in care sa te gandesti cum sa-i exploatezi pe cei din jurul tau care trebuie sa se prezinte in ziua cu pricina cu punguta cadorisita pentru tine? De cand Craciunul reprezinta doar motiv de a baga la ghiozdan toata pleiada de mancaruri? De cand Craciunul este doar o alergatura intre mesele imbelsugate ale celor care te asteapta (ca de...asa trebuie)? De cand Craciunul reprezinta doar venirea lui Mos Craciun? De cand am uitat sa mai apreciem lucrurile simple? De prea mult timp...

Poate pentru prima data, nu imi doresc decat o zi speciala alaturi de persoane speciale. Mmmm... Si mirosul cojilor de portocala, al scortisoarei din vinul fiert, al cozonacului proaspat scos din cuptor... E pacat ca am uitat sa apreciem lucrurile simple care ne fac sa trecem peste greutatile vietii. E pacat ca ne dam seama de importanta lucrurilor simple doar atunci cand le pierdem definitiv sau suntem pe cale sa le pierdem. E pacat ca intr-o zi deosebita sa nu poti fi alaturi de toti cei pe care ti-i doresti. E pacat daca lasam timpul, munca, vechile orgolii sau mandria sa stea in calea fericirii care poate fi dobandita atat de simplu.

Asa ca... Mosule te rog, sa-mi implinesti aceasta dorinta si sa-i aduci la masa mea pe toti cei pe care-i iubesc si ma iubesc si sa le arati ca daca eu ii iubesc si ei ma iubesc se pot macar indragi si intre ei, din dragoste pentru mine!

Dragoste...si atat

Sunt milioane, miliarde de oameni in lume, dar in final totul se reduce la o singura persoana. Este persoana care te intregeste si care face ca totul sa fie complet, aproape perfect...care indiferent de ceea ce se intampla este intotdeauna acolo...ascultand, simtind, vazand totul la fel cum ascult, simt sau vad eu. Nimic nu poate fi mai presus de asta, de aceasta simtire ingemanata. Este ceea ce aduce fericirea, ceea ce te face complet...nimic mai mult. Dar chiar avem nevoie de mai mult? Este cel ce este alaturi de tine si in tine oricand, oricum, in orice fel, chiar daca este la sute de kilometri distanta...este o simtire launtrica mai puternica decat viata, de fapt este viata.

Cant totul se rezuma doar la unul...la intreg, nimic altceva nu mai conteaza. Durerea indurata nu este cu nimic mai presus ca simtamant decat iubirea implinita. Datorita iubirii, durerea nu numai ca dispare, ci pur si simplu e ca si cum nu a fost niciodata acolo. Chiar daca ea a fost, ea este uitata si nu este reamintita niciodata ca sacrificiu, caci, caci in iubire nu exista sacrificiu mai mare decat...insasi iubirea.

Sa iubesti pe cineva atat de tare incat sa astepti zi dupa zi...zi dupa zi, doar pentru ca, intr-un final sa ai parte doar de o clipa de iubire merita. Merita pentru ca toata viata se reduce la acea clipa de iubire perfecta, iar a renunta la asteptare, inseamna a renunta la tot pentru nimic ... pentru, zi dupa zi, dupa zi de gol, de vid.

Perfectiunea nu este doar un vis, nu este doar un gand neimplinit al muritorului, ea poate fi gasita, insa are loc intr-un timp atat de scurt si cu o viteza atat de uluitoare incat multi nu sunt capabili sa o recunoasca. Cei putini care au cunoscut-o sunt neintelesi. Daca esti acolo si intelegi neintelesul celor spuse de mine asculta-ti inima si deschide-o pentru a ma primi inlauntru.

Just a reminder of an older post!