duminică, 20 august 2017

Alte insomnii

Tot Istanbul. Aproape 1 noaptea. Acelasi zgomot asurzitor de masini si oameni agitati de pe un alt pervaz al unei alte camere, mai mare parca, dar si mai trista de atata goliciune. Tigara a ramas aceeasi, buzele imi sunt tot uscate... macar nu am coșmaruri, mai bine nu mai inchid ochii. Nu pot gandi in asemenea tumult, fara mirosul meu de mare, si totusi... o vad, e aceeasi pata neagra de acolo, atat de aproape... Nici macar jumatatea mea de luna contrafăcută nu mai e, doar cer negru, acoperit de o pâclă albicioasă si nici o pâlpâire. Zgomot, doar zgomot, zgomot de asfalt bătrân, zgomot de cauciuc ros, zgomot de suflete uzate.
Suflete uzate ce umbla fără direcție in zgomot asurzitor, ochi înecaţi in cuvinte palide aruncate in mesaje fără sens, vorbe sugrumate de lacrimi neplânse, râsete de hienă si zâmbete scrijelite pe feţe perene... umblăm fără sens si fără de direcție sub un cer fără lună si fără stele, ma întreb încotro? Toti oamenii ăștia grăbiți dar fără un ţel anume, orbiți de lumina telefoanelor in care sunt captivi, surzi de zgomot de asfalt si de sirene, cu mainile încleștate în tehnologie si picioare care merg singure in orice altă direcție decât in cea care trebuie... pâlpâiri de roșu si albastru, alte sirene, altă mână descleștată de pe telefon... doar așa poate mai deschidem ochii cumva...
Istanbul. Dincolo de 1 noaptea. Totul ar putea fi o buclă eternă de zgomot asurzitor, oameni încleștaţi pășind către nicăieri sub un cer negru fără urmă de luna și pâlpâiri de stele.

marți, 15 august 2017

Spaime nocturne




Mi-e frica. Mi-e frica de mine cel mai tare pentru ca nu ma mai cunosc cumva, si pe de alta parte ma cunosc atat de bine. simt toata frica, asa cum vine, se furiseaza asa in ganduri marunte si pierdute, in priviri sterpe, in momentele in care nu mai respir, in tremurul mainilor, in durerea surda de cap, in lacrimile care nu mai imi umplu ochii. Mi-e frica de voi, voi toti care nu stiti sa ascultati, voi ceilalti cu capetele intoarse catre soare mereu, mereu intrebandu-vă unde sunt stelele mele si scanteierile de lună. Nu sunt pentru oricine, doar pentru aceia care au mai vazut abisul si negura genunii ce-si caută scântei. Cu ochii catre soare mereu rămâneți orbi si nici o stralucire de stele împreună nu veti vedea vreodata, caci veti ramane orbi in veșnicie crezand ca doar o pâlpâire in abis nu poate aduce mai multa stralucire decât al vostru soare. Ramaneti orbi atunci in glorioase straluciri de raze pierdute-n cer albastru si iau eu pâlpâiri de stele ce lumineaza atat de tare in abis, caci voi cand veti ajunge in genune si mii de sori de ati avea cu voi, toti orbi rămâneți in negru absolut. Nimic. Nu mai mi-e frica, sau pote doar un pic, de oameni atat de goi, de suflet sterp, de zambete perfide. Dar trece, sigur trece... am scanteieri de stele si tot abisul meu, am straluciri de lacrimi pe obrajii goi, am soarele in suflet nu in ochi, am ochii larg deschisi si văd, da... e tot ea, se furișează-n mine. Si daca o îmbrățișez? Va fi parte din mine si vom privi impreuna doar scânteieri de stele si poate e mai bine... abisul e mai plin!

vineri, 14 iulie 2017

Insomnie


Istanbul. 1 noaptea, aproape unu si jumatate. Geamul deschis. Țigara lipita de buzele mele uscate. Zgomot. Prea mult zgomot. M-am obisnuit cu zecile,poate sutele de nopți nedormite insa de obicei se petrec in linstea nopții, doar in zgomotul respirației mele si in pâlcurile albe ale fumului de țigară. Sirene, oameni gălăgioși, alte masini. In noptile mele lungi de obicei imi tin companie doar pescarusii. Nici urma aici. Intre toate luminile pestrițe ale orasului, pata neagra din departare e marea... nu e departe, e mai aproape decât e acasă. Nici un iz de mare, nici cand ești  chiar atât de aproape încât te uiti in ochii ei printre valuri. Nici urma de stele, un avion nu prea departe al carui zgomot mi-a atras atenția, singura clipocire de pe cer si o umbră a unei jumătăți de lună. Parca nici luna nu e tot aceeași, e alta sigur... cred ca si pe ea au contrafăcut-o în vreun hangar pierdut din inima Istanbulului. Asta este singura explicație a unei luni căreia îi lipsește acel je ne sais quoi. Imi vin gânduri alandala, total random, poate ca este din cauza acestei limbi pe care nu o inteleg, deloc si totuși, din tonalitate si gestică mai citesc printre rânduri.
Tot nu mi-e somn. Aproape 2 noaptea. Cealalta țigară e aproape pe terminate. Mi-e dor... mi-e dor de nesomnul meu de acasa, nesomnul de acolo învățasem sa il îmbrățișez, sa-l mângâi, era parte din mine cu tot cu stele, luna mea adevărată, cu pescarusi, mirosul de mare din depărtare, pervazul care a suportat atat de multe țigări si gânduri... da, gânduri... si frici, si zâmbete, si lacrimi, si diperare, si speranțe...
Doar gânduri. Si insomnia mea aceeasi. Si alte gânduri, astea de acum sunt bune, le fac loc celor de acasă, de pe pervaz. Respir adânc. Stiu doar ca va fi bine. Daca nu astăzi, poate mâine... încă mai pot și daca nu mai pot astăzi, maine sigur pot.
28 de grade. E două noaptea. Istanbul vuieste inca, nici el nu doarme. O alta țigară. Acelasi zgomot. Tot fără stele. Inchid ochii ca sa le pot vedea doar pe ale mele.

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.

In gura presei