sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Confesiunea unei drame COLECTIVe traite individual

Mă chinui de mai mult de o lună sa scriu ceea ce voi scrie in urmatoarele randuri, multe, putine, nu ştiu incă, ştiu doar ca această chinuială nu a fost cu degetele pe tastatură, ci pană am ajuns in fata tastaturii, adevarata luptă a fost in capul meu, poate de fapt doar pentru a imi defini eu mie ce a fost toata această perioadă. De ce acum? Pentru că simt pentru prima oara după aproape un an de zile (de fapt zece luni, care au parut mai mult ani), pentru prima oară cand am reinceput să simt că respir, nu că traiesc, ci că doar am mai luat o gură de aer să imi ajungă pană data viitoare. De ce titlul asta? Pentru că este o confesiune pe care simt nevoia să o fac, deşi nu sunt genul de persoană care să se expună pe o tavă in fata celorlalti, mi-am trait bucuriile si mai ales dramele in intimitatea sufletului meu si alături de o mană de oameni care imi vor fi mereu alături dar şi pentru că un articol referitor la drama Colectiv m-a bulversat intr-un mod năucitor, si mi-am dat seamă ca m-a bulversat mai mult decat ar fi facut-o in urmă cu aproape un an. De ce asa? Pentru că am realizat dupa ce l-am citit că de fapt nu este doar o drama a unor oameni care au trecut prin infern intr-o noapte ci ca infernul şi drama au venit abia după, intr-un sistem de sănătate muribund, intr-un sistem de sănătate care rupe bucăti din noi muritorii atat fizic cat si psihic, rupe din noi toti cumva, la o parte din noi se observă cu ochiul liber si aunci este parcă, cumva, mai de inteles, dar la altii, nu se vede aşa, nu poti observa la fel de repede cum vezi bucata de carne vie lipită de un bandaj, dar asta nu inseamna ca nu este acolo. Povestea bucătilor rupte din mine este una lunga si extrem de anevoioasă şi poate, aşa cum imi place să cred, una care va fi cu happy ending. Prima bucatică din mine o regasiti intr-un cabinet privat dintr-o clinică din Constanta, unde in urma unui test care nu a iesit bine deloc, am fost trimisa acasa, cum ca sunt paranoică, fac parte din generatia Google de le stim noi pe toate şi ca doar cateva chestii naturiste, aproape sfaturi băbesti (nicidecum demne de un medic), ar rezolva problema. Cumva bucatica aceasta sufleteasca pe care am lasat-o acolo, şi pe care ulterior am identificat-o si i-am dat si un nume "Neincredere", m-a impins totusi să merg mai departe. A doua bucatica, de data asta fizica, am lasat-o intr-un alt spital particular mai mare din Constanta, in urma sfatului unui medic mai putin inclinat catre remediile băbesti, aceasta bucătica avea deja numele ei, n-a trebuit să o mai denumesc eu, ea s-a numit "Biopsie". Urmatoarele bucătele, au venit avalansa după cum urmeaza: una numita "Frica" in aşteptarea cruntă de trei saptamani dupa Biopsie, una numită "Spaima" in alte trei saptămani dupa ce bucatica "Biopsie" a dezvaluit nişte lucruri mai mult decat ingrijorătoare, una pe care am numit-o "Agonie" atunci cand am auzit pentru prima oară cuvantul CANCER. Ei bine, pana acum au fost doar bucӑtele din mine, bucătile mari, poate chiar hӑlcile, deabia acum urmează (pentru ele sa ştiti că nu am mai gasit puterea să le dau nume). Unde sunt ele, toate aceste hӑlci? Sunt in cabinete private de medici ginecologi din Constanta care mi-au dat o singură sansa, radicală, dar singura şi ultima, in cabinetul fără ferestre al spitalului la sectia Oncologie unde mi s-a spus să ma duc mai bine acasă si sa vorbesc cu parintii mei ca sa facem un plan de rate la cimitir şi să ne pregătim pentru ce e mai rau, pe alt hol, al aceluiasi spital unde un alt oncolog m-a ignorat timp de trei ore si s-a uitat prin mine si pe langă mine, chiar daca eu aveam programare, altii aveau sacoşele si cadouri; in cabinetul luxos al unei clinici private din Bucuresti unde un Profesor Doctor Universitar a spus ca el "s-ar băga" sa faca o interventie chiar dacă şansele sunt 50-50, in conditiile in care vorbea despre un om şi despre viata unui om şi am mai lasat multe alte bucăti şi in acest cabinet si in altele, la fel ca şi in cabinetul fara ferestre, in privirea inumana a unor "medici" care vorbeau cu o lejeritate statistică şi cu o certitudine devastatoare despre viata unui om şi in faptul că nici unul dintre ei nu m-a privit ca pe un om ci doar ca pe un diagnostic pe hartie sau poate ca pe un trofeu in cazul in care "s-ar băga" si ar mai si reusi operatia cu pricina. 
Am intalnit insa şi altfel de medici, "medicii oameni" cum le spun eu acum, o parte dintre ei care chiar au avut pe langa privirea blandă, umană şi o vorba buna, au avut şi verticalitatea de a se recunoaste infranti de un sistem cu lacune, de practicile invechite si de a spune cu toata sinceritatea ca ar trebui sa iau calea strainatatii, ceea ce am si făcut. La inceput nu am facut decat să depun documentele medicale din Romania pentru a fi interpretate de catre altii, altii care sunt şi oameni inainte de a fi doctori, acesti altii aflati la o distanta un pic mai mare decat cea pana la Cluj, In doar doua zile, aceleasi rezultate care in Romania pareau a ma condamna la moarte, sau cel putin la o suferinta sigura au avut parte şi de o alta interpretare, evaziva ce-i drept, dar asumata de catre ei ca fiind evaziva deoarece nu ma cunosc pe mine ca om, aşa ca am plecat la drum doar pentru că, cineva a vrut sa ridice privirea din toate hartiile alea si analizele alea care mi-au secat venele si vroiau sa ma vada pe mine, eu, Otilia, om. Uitasem ca sunt om, trecuseră deja cateva luni in care am fost doar statistică, valoare iesita din graficele normale, diagnostic fară inteles, fusesem doar unul din gradele de cancer trecute pe o hartie obtinută cu greu. De cum am intrat pe poarta spitalului am simţit aşa cum incep să cos intre ele bucătile care mai rămăsesera din mine dupa ce se infruptase pe saturate sistemul putregăit şi muribund din Romania. Am cusut aţă după aţa doar de la zambetul de pe faţa translatorului care m-a intampinat şi care a fost umbra mea in multele dăţi care au urmat in acel spital si chiar inainte de a ajunge acolo, de la oamenii de legatura din Romania cu care am ramas prietena, de la medicul pe care acum il pot numi cu mare drag medicul meu, medic la care m-am prezentat cu dosarul medical in braţe şi cu mainile tremurande şi care mi-a spus ca ştie tot ce se afla in dosarul acela, dar ca el vrea sa ma cunoasca pe mine, pe mine ca om astfel incat sa putem lua cea mai buna decizie in ceea ce ma priveste, sa luam o decizie impreuna. Am fost năucita, nu s-a uitat decat in ochii mei cat timp am vorbit intr-o engleza impecabilă amandoi, a creat o relatie cu mine si după care mi-a zis ca el nu ar face nimic radical, ca stie ca sunt speriată, dar exista si alte variante, mai putin radicale, iar totul a culminat cu intrebarea finala: "Do you trust me?", deja răspunsul nu avea cum sa fie altul decat "Yes!!!", o simteam prin toti porii si pana in adancul oaselor mele. Si apoi au venit alte si alte aţe care m-au reintregit, cusute fiecare cu grija din: zambetele tuturor asistentelor, imbratisarea si lacrimile sincere ale uneo fete pe care o cunoscusem doar cu cateva ore in urma, o fata cu propriile cicatrici create de acelasi sistem bolnav din Romania, o fata careia la numai cateva ore de la intrarea in același spital i se redase cel mai de pret lucru, speranta la viață; cafeaua bauta pe holul spitalului in timp ce o doamnă canta la harpă, mana mea care a fost tinuta de doctor atunci cand imi faceau anestezia, durerea infernala de dupa cele doua operaţii, durere pe care o simţeam ca un reminder al faptului că, in curand, ar putea fi si bine; cafeaua Nescafe din camera din spital care m-a facut sa zambesc la gandul ca dincolo relaţiile de munca exista suflete minunate si oameni extraordinari carora nu o sa apuc vreodata sa le multumesc indeajuns. 

V-am zis mai pe la inceput ca e cu happy ending, nu v-am minţit, dar eu sunt una, dintr-un COLECTIV de povesti triste nescrise, eu am avut alături de mine oameni minunati care m-au ajutat să ajung la stadiul la care sa imi cos bucatile ramase la loc, diformă tot răman, că oricat ai incerca, nu ai cum sa lipeşti la loc bucătile lipsa, şi da, nu se vede la exterior, cum nu s-a vazut nici boala mea, dar cu interiorul fiecaruia dintre noi ce facem? Cu cei care sunt mai putin norocoşi decat mine cum rămane in acest sistem infectat? Cred că suntem exact generatia care poate schimba ceva, avem tot ce ne trebuie, avem medici exceptionali, avem oameni de valoare, ne lipseşte doar partea de umanitate, iar umanitatea nu vine din individualism ci din colectivitate!

Sursa imaginii: https://ichiharasketches.files.wordpress.com/2013/09/shattered-dream-progress-1.png

2 comentarii:

Anonim spunea...

Există oameni care reușesc să canalizeze energia ce stă in fiecare,energia colectivă pe care majoritatea o ignoră din acea falsă tema de necunoscut.
Tu ești o persoană care face parte din categoria celor ce reușesc sa miște aceste energii în oameni.

JustMe spunea...

Ma bucura faptul ca, dupa atatia ani inca mai vezi toate lucrurile astea in mine si ca no matter what, esti in permanenta acolo, doar la un "send" distanta. Vezi in mine mai multe lucruri decat vad eu uneori. Iti multumesc ca ai ales sa faci parte din viata mea!

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.

In gura presei