Greșeala este una singură… dincolo
de aburii de alcool care ȋmi răvășesc gândurile uneori și de umbrele negre ce
mi se perindă prin faţa ochilor… este cea a viselor candide arse pe rug de
amintirea ta și de dorinţa-ti arzătoare de a mă sili să mă rog pentru o clipă
de iubire, pentru o singură clipă de sclipire ȋn ochii tăi albaștri, pentru
găsirea sensului din viaţa mea, pierdut de mult ȋn deșertul gândurilor tale.
Dincolo de asta și de setea mea aprigă și usturătoare ești doar o umbră
rătăcită ȋntr-o mulţime atât de vastă și atât de avidă de a găsi perfecţiunea.
Iubitule… perfecţiunea nu există,
iar dacă este ascunsă pe undeva, este dincolo de stâncile sufletului meu pe
care acum nu mai ai nici o șansă să-l străpungi… este dincolo de visele pline
de dorinţa de a te cuprinde ȋn ȋntregime… dincolo de neantul pe care tu l-ai
făurit ȋntre noi! Perfecţiunea a fost, odată… nu demult ȋn mine, ȋn trupul meu
cuprins de spasmele trăirilor iubirii și mai ales ȋn tine și dincolo de trupul
tău lumesc, ci chiar ȋn ochii tăi cuprinzători ce sacrificau ȋn fiecare lacrimă
vărsată rădăcinile suferinţei ȋntregii noastre lumi…
Mi-aș mai dori să fiu nebună,
nebună dincolo de poţiunea licoroasă ce-și croiește drum prin trupul meu acum
ȋncălzindu-l și implantând ȋn mintea mea și așa bolnavă de iubire și de
suferinţi ideea iluzorie a unei feerii alături de tine. Realitatea cruntă mă
lovește ȋn faţă cu putere și mă desfigurează căci ȋntind mâna să găsesc căldura
buzelor tale sau harta stelelor ce sălășluiesc pe trupul tău de ceară și
dincolo de neantul din mine și de abisul lipsei tale regăsesc doar potirul
singurătăţii ce-mi arde gâtlejul cu fiece ȋnghiţitură și ȋmi redă căldura
iluzorie a prezenţei tale fantomatice.
Tu mă visezi vreodată? Ȋn mulţimea
de vise și de iluzii din viaţa ta, reușești să mă găsești? Te-aș recunoaște ȋn
mulţime dintr-o mie, din zeci de mii… mirosul tău ȋmi sfredelește ȋncă nările,
tristeţea ochilor tăi sălășluiește ȋn gândurile mele, constelaţiile tatuate pe
trupul tău ȋmi sunt impregnate-n retină iar vocea ta răsună ȋncă mintea-mi și liniștea dintre noi e acum doar un ţiuit al
singurătăţii din timpanele mele! Cu cât mă străduiesc mai mult să șterg, să
uit, s-alung, cu atât mai mult mi se pare că mă târăsc ȋn ȋncercarea disperată
de a mă ȋndepărta de amintirea ta.
Mi-e trupul strâmb și hidos fără de
mâinile tale albe și moi care să-l modeleze, fără de ochii tăi care să-l
sculpteze, fără de dorinţa ta de nestăvilit care să-l facă să fie perfect ȋn
orice clipă!
M-am rătăcit din calea mea și m-am
pierdut ȋn abisul unor iluzii pe care tu nu le-ai promis niciodată, au fost
doar ȋn imaginaţia mea, ȋn sufletul meu, ȋn dragostea mea… nu ȋn cuvintele
tale, nu ȋn promisiunile tale… poate doar ȋn gesturile tale și ȋn tristeţea ta
fără de margini. Am vrut să vindec tristeţea năucitoare din ochii tăi și să le
aduc sclipirea pe care eu am reușit să o zăresc uneori și am reușit doar să umbresc un suflet cald și să devin chiar sursa
furtunii sufletești și a tristeţii ce ţi-e acuma ȋntipărită ȋn irisul albastru.
Şi
iată salvatorul ce s-a abătut din drumul pavat de bune intenţii și s-a trezit
acum, ȋn mreaja licorilor ce ȋncă-I ard gâtlejul, că a semănat iubire și-acum
culege disperare, deznădejde... “ Ȋmi pare rău, iubite!”...
Postări
