Povestea Sarei III

Sara scria în neştire, umplea paginile galbene şi scorojite ale jurnalului. Stiloul curgea din când în când, lăsând în urma lui pete albastre absorbite de gura nesăţioasă a paginilor însetate. Aşeza gânduri efemere şi trăiri intense ce se transformau in cuvinte molcome, înşiruite ordonat pe aceleaşi pagini galbene ridate de trecerea timpului. Ascundea în spatele cuvintelor măreţe şi a metaforelor suave dureri adânc înrădăcinate în sufletul ei scrijelit, dueri numai de ea ştiute, dureri atât de puternice încât, câteodată simţea cum îi explodează sufletul într-o mie de părţi. Nu de mult scria despre dragoste, despre puterea ei mirifica de a schimba omul, despre fluturii din stomac pe care-i simţea la fiecare întâlnire cu Alexandru, despre săruturile pasionale de pe malul mării şi despre atingerile inocente. Acum, odată cu singurătatea ce-o împresura scria despre departare şi despre cuvinte mute rămase nedesluşite, nu scria niciodata despre Alexandru sau despre durerea ei dar cuvintele aşternute spuneau totul: “File de carte răsfoiesc cu-a tale mâini uşoare ca de ceară. Ţi se vor topi într-o zi de căldura sufletului meu. Se vor topi şi vor picura neîncetat pe sufeltul meu. Nu va dura mult până când se vor topi în întregime şi în urma lor va rămâne doar ceara, încremenită în picurii vărsaţi. Dincolo de toate astea vei fi doar tu, acelaşi, mut de departare dintre noi, căci nu te-aud! Nici nu te văd, căci eşti departe. Atât de departe încât nu-ţi aud răsuflarea neîncetată. Sunt surdă de-a tale imagini fantomatice şi de figura ta de ceară. Ai fost acolo nu de mult. Acolo în departare m-ai aşteptat. N-ai stat mult, apoi ai plecat. Nu-ţi place să aştepţi. Ai lăsat în urma ta doar gândurile albe, de nedesluşit. Ce-ai vrut să zici? În mintea ta totul e la fel, miroase a gol. Mi-ai aşezat la picioare cuvintele tale mute, şi s-au topit şi am călcat peste ele. În depărtare nu a ramas nimic din ele, sfărâme ale vorbelor tale mute de altădată doar. Şi calc pe ele şi le adun în talpă, fără să-mi dau seama le am pe toate, acolo în călcâi. Nu las nimic în urmă. Ajung... şi mă descalţ de tălpi şi-adun a ta fărâmă de vorbă mută. Le lipesc, le potrivesc, nu reuşesc nici cum, în ale mele tălpi mai erau fărâme şi-n vorbele tale aceleaşi. Am reuşit, le-am potrivit. Şi vorbele tale mute acum capată suflare şi se-ncordează şi ţipă a tale vorbe mute: <Departarea nu e pentru tine, iubita mea de ceară. Căci în călduri te sfarâmi, cu-a mele vorbe mute. Rămâi în gânduri şterse şi stai pe loc te rog. La tine o sa vin când o să las căldura, când o să fiu de gheaţă, ca să te pot avea, să nu te scap printre degete cu-a tale picurare de ceară caldă. Iubita mea de ceară să mă aştepţi că vin.>" " Aşezând şi aceste ultime cuvinte se întrebă dacă el vreodată are să mai vină iar gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată o cutremură atât de tare încât şiroaie de lacrimi îi brăzdară obrazul alb şi adormi încovoiată, încă suspinând. Fu trezită de o bătaie-n geam, se ridică ştergându-se cu dosul palmei de lacrimi şi se-ndreptă către fereastră, bătea în geam creanga stejarului falnic de lângă casă în suflarea vântului iar lumina lunii proiecta pe pereţii încăperii imaginea fantomatică a crengii ce părea un monstru ce se ascundea când după dulap, când după pat, cu mişcări bruşte încoace şi încolo. Sara trase draperiile cu mişcări repezi, aprinse o lumânare şi deschise din nou jurnalul, se uită puţin pe el şi dintr-o dată îl apucă şi-l azvârli sub pat ca şi cum ar fi vrut să scape de un demon. În paginile scrijelite ale jurnalului sub ceea ce scrisese ea, se putea desluşi un alt scris, cu totul aparte faţă de al ei... jurnalul îi răspunsese!
Vedeti si: Povestea Sarei I si Povestea Sarei II