Aparente...prietenii si arta

De ce se intampla in viata sa avem parte, cel putin unii dntre noi de lucruri aparente. de ce aparent pare ca avem o groaza de prieteni, cand, daca stam si ne gandim bine, adevaratii prieteni pot fi numarati pe mai putine degete decat exista la o mana. si acum mi-aduc aminte de mine prin liceu, Doamne ce de prieteni mai aveam, o droaie... si de fapt, hai sa vedem acum care au fost adevaratii prieteni, doar 2, din cel putin 20 (pe vremea aceea), iar cu acesti doi am trecut prin furcile caudine, am avut parte si de bune, dar mai ales de rele (multe, multe rele...altii nu cred ca ar fi putut trece peste lucrurile pe care le-am dat noi uitarii), si a ramas doar prietenie... rare sunt intalnirile noastre, dar pot sa zic cu mana pe inima ca-mi sunt intr-adevar prieteni M&D. M a plans la nunta mea in vara, la valsul mirilor, poate petru ca in liceu eu si ea dansam vals vienez ca nebunele prin casa, iar D, aceeasi persoana tare ca intotdeauna aparent, dar in sufletul lui zace un suflet de copil razgaiat si iubit, si nu numai...chiar si multa iubire pentru nimeni alta decat M. Cei doi, rareori pot fi pomeniti in vorbele mele separat, daca vorbesc despre M, si vad fete mirate, mentionez M si D, si invers...asa ca am incetat sa-i mai mentionez separat, e intotdeauna M&D. Va pupacesc dragilor!

Mdea...mi-am luat-o in viata asta de-atatea ori cu "prietenii" incat nici nu mai pot sa numar, partea cea mai interesanta este ca nu m-am lecuit, inca mai cred in oameni, inca le mai dau sanse, chiar daca au gresit fenomenal, inca ma mai ofer toata , fara sa ma gandesc la consecinte...si ghici ce? din nou mi-o iau, de multe ori mai grav decat anterior, si zic ca nu mai fac...si iar ma trezesc dezgolita, adica iar mi-am luat-o...si tot asa. Am facut inclusiv psihoterapie pe aceasta tema, dar nu prea a avut ce sa-mi faca, e in felul meu de-a fi, ea a incercat... dar deh, ce sa faci cu o incurabila ca mine, care intotdeauna, dar intotdeauna va avea incredere in oameni?!?
Cum sa n-ai incredere in oameni, tot ei sunt aceia care au scris poezii minunate, care imi furnica si-acum degetele gandindu-ma la ele, doar o parte, a milioana parte... caci restul nu le cunosc...Rusine! Cum sa n-ai incredere in oameni care au inaltat biserici si le-au pictat cu cel mai revoltator albastru...de Voronet? Cum sa n-ai incredere in oameni, cand ei au ridicat piramidele? Cum sa n-ai incredere in oameni, cand mana lor o tine pe a celor bolnavi alinand-o? Cum sa? Cum sa? Cum?

Eu nu pot! "Ma trec fiori prin Dumnezeu, Si eu sunt El, si El e eu, si ne surprindem cand si cand, cum ne confunda cate-un gand"...Deci cum...sa nu ai incredere in cel ce-a scris farama minunata de mai devreme...Eu chiar nu pot!Si sunt suparata uneori, sunt suparata pe mine ca trec peste multe, si sunt suparata si pe ei (toti aceea care au facut cate ceva in viata, ca sa ramana posteritatii) pentru ca sigur au gresit fata de altii...E firea umana, am facut-o si eu...de multe ori. Gandindu-ma...mi-e rusine! Dar de fapt, sunt om si ca sa ma iert eu, ar trebui sa pot lasa in urma ceva...ma voi gandi!

"aici totul este doar aparenta

nu poti sa prevezi ce se intampla

oricand da navala realul te inghesuie

din toate partile cu atata insinuare

mincinoase imagini sonore zornaind

pe acoperisul de flacari e o moleseala

a materiei ce-ti intra-n urechi si le-astupa

vai sa nu auzi rumoarea vietii ce se

bate sa stearga urmele artei mucegaind"