Concurs de pe blogul lui Tudor Chirila

Acum vreo doua zile am descoperit pe blogul lui Tudor Chirila un concurs de creatie literara, daca ar fi fost alta tema nu m-ar fi atras deloc, insa tinand cont de faptul ca imi este tare dor sa scriu in ultimul timp, asa cum o faceam inainte, am profitat de acest prilej. Cred ca avem nevoie mai des de astfel de provocari, ca sa ne mai scoata din rutina zilnica si sa ne mai puna mintea la contributie... Mai jos regasiti si datele problemei si rezolvarea in varianta mea.

Concurs. Pentru cei care vor sa scrie.
O sosea marginita de un lan de grau. Cer albastru intrerupt de nori mari albi. Un om pe mijlocul soselei. Un caine. Mort sau viu. Accidentat sau lenes. Un copac pe marginea drumului. O papusa veche din carpa.
Acestea sunt elementele de baza ale unei povesti pe care va invit s-o scrieti si sa mi-o trimiteti. Voi scrie si eu varianta mea. Nu uitati de elementele principale, apoi povestea poate merge in orice directie. Elementele principale trebuie sa se regaseasca la inceput, mijloc si sfarsit.

Suflet pierdut şi regăsit

Ea stătea cu capul între mâini, cocoţată pe pervazul de la geam. Se simţea ca un copac la marginea drumului , în toiul iernii, abandonată, fără vigoare. La un moment dat îşi ridică privirea şi lăsă puţina lumină care mai intra printre obloane să-i lumineze faţa. Era roşie toata şi umflată de atâta plans. Nici ea nu-şi mai amintea de când plângea, trebuie să fi trecut ceva timp. Deschise obloanele larg şi se uită pe fereastră afară, singurul lucru care îi atrase atenţia fu acel cer albastru intrerupt de nori mari albi. Nu îşi putu da seama cam ce oră ar putea fi, putea să fie dimineaţă, cum la fel de bine putea să fie seară.
Se hotărî că trebuia să-şi ia inima-n dinţi şi să treacă peste toate cele întâmplate cu o zi în urma. Se îmbrăcă în grabă, lua un mănunchi de chei si haina de pe cuier şi ieşi pe usă aproape în fugă, încuind în urma ei zgomotos.
Se urcă în maşină şi porni cu scârţâit de roţi. Merse ceva timp fără să aibe vreo directie anume. Strada era la fel de goală şi pustie ca şi sufletul ei. Mergea acum pe o şosea mărginită de un lan de grâu din care năvăli pe neaşteptate un câine. Fata era absentă, observă câinele când era prea târziu, se auzise deja o lovitură puternică în partea din faţă a maşinii şi un schelălăit surd. Reacţia ei fu extrem de întârziată, frână mult după ce conştientiză ceea ce se întâmplase. Se uită în oglinda retrovizoare, însă era mult prea departe de locul cu pricina ca să distingă exact. Se vedea ceva pe mijlocul şoselei, însă nu avea curajul să se ducă până acolo ca să constate dacă acel câine era accidentat sau leneş.
Incepu să urle: “Of! Un alt suflet schilodit de mine! Nu sunt în stare nici măcar să protejez un câine, d-apăi un suflet de om, care mai presus de toate va fi si extreme de dependent de mine!”.
Fata mai rămase acolo câteva ceasuri bune, parcă nu mai conta nimic pentru ea. Tăcerea în care statuse în ultimele ore parcă îi deformase timpanele; auzea însă o bătaie continuă, ca de inimă. Işi puse mâna pe piept, nu era inima ei, bătea prea repede ca să fie a ei. Pentru o clipă se întrebă dacă bătaia inimii pe care o simţise mai devreme avea cum să fie a ei, căci se simţea moartă de ceva vreme. Abia apoi îşi reveni în simţiri şi îşi dădu seama că era inima ei, însă şi bătaia cealaltă încă o auzea, sau doar simţea ceva, nici ea nu mai realiza. Işi coborî mâna mai jos pe pântece şi realiză că acolo este sursa simţămintelor ciudate. Atunci realiză că de fapt nimic nu mai conta, nici daca acel căţel era mort sau viu , pentru că o altă viaţă luase naştere înlăuntrul ei, şi asta era cel mai important.
Cum putuse oare să se gândească măcar o clipă că ar putea renunţa la crâmpeiul de bucurie din pântecele ei; numai el şi vorbele lui o aduseseră cu gândul într-acolo. Dar nu! Nu avea să ţină cont de el şi de părerile lui idioate şi infantile, avea să fie al ei şi doar al ei; până la urmă tată putea fi oricine, chiar şi… Ridică privirea. Un om pe mijlocul şoselei se pierdea în depărtare. Atunci ea se surprinse strigând ca şi cum l-ar fi înfruntat pe el: “Chiar şi acela! Un om oarecare de pe stradă şi tot ar iubi mai mult acest copil decât ai fi făcut-o tu!”. Râse înfundat de izbucnirea pe care o avusese.
Dintr-o dată se simţi zgâlţâită şi pălmuită, reuşi cu greu să deschidă ochii. Deasupra ei o faţă blândă a unui om trecut de patruzeci de ani care-I şopti la ureche: “Aveţi o fetiţă sănătoasă tun!”. Abia apoi îşi aminti cum ajunsese la spital, probabil că leşinase de-I reveniră toate acele amintiri din trecut. Se ridică în capul oaselor şi cu ochii holbaţi la fetiţa ei, îşi dădu seama că seamană cu o păpuşă veche din cârpă pe care i-o făcuse bunica ei; dar păpuşa aceasta avea să fie doar a ei, nu mai trebuia să o împartă cu alţi copii de pe uliţă.
Şimţi cum i se umple sufletul de bucurie, aceasta senzaţie nu o mai trăise niciodată.