Alb şi negru

Trag cu nesaţ din ţigară iar fumul ei mă învăluie treptat, ca într-o ceaţă ce mă poartă de fiecare dată pe alte tărâmuri, tărâmurile gândurilor mele. În fiecare seară zbor... cum stau cocoţată pe pervazul geamului, urmărind fumul cum se ridică uneori către văzduhul negru, alteori învăluind parcă luna... chiar acolo, de la acea fereastră reuşesc să îmi iau zborul în fiecare seară. În timp ce fumul de la ţigară face curte lunii dincolo de miez de noapte atunci încep să prind aripi... uneori sunt albe, cu pene lungi, mătăsoase... alteori negre şi fără pic de strălucire! Atunci când sunt albe, cresc vânjoase de pe umerii mei, învăluindu-mi mâinile cu ţesătură aurie strălucitoare, iar atunci când sunt gata, doar ridic mâinile şi le cobor uşor şi simt cum tălpile-mi albe lasă în urmă fereastra pentru a călători pe moalele norilor pufoşi pentru ca mai apoi să lase urme pe strălucirea lunii şi apoi din stea în stea, presărând cu praf de stele din tălpile mele... Atunci când sunt negre, se luptă şi ies din umeri, sfârtecându-mi trupul, întâi ca nişte cioturi hidoase din care se întind fumuri negre ce-mi transformă măinile în negru tăciune pentru ca mai apoi să le sfârtece din nou pe alocuri pentru a face loc penelor negre cu strălucire de abis. Când le răsfir, în timp ce încă durerea îmi scrijeleşte inima, nu pot zbura, ci atunci când tălpile-mi negre se desprind de pervaz, strălucirea lunii mă orbeşte şi simt cum mă înfig în pământ lăsând în urmă doar pulberi de praf negru ce învăluie întreaga lună şi rând pe rând acoperă întreaga strălucire a prafului de stele... Sunt doar gânduri, gânduri care, la fel ca aripile mele strălucesc uneori cu puterea a sute de aştri şi sori şi alteori se-ngroapă şi mucegăiesc sub umezeala furtunii ce se iscă deseori în inima a sute de stele ce pier seară de seară şi a căror strălucire rămâne doar o amintire...

Scrisoare ȋn neant II

Sursa imaginii: http://www.serpentbox.com/blog/images/message-in-a-bottle.jpg

Coli albe de hârtie, mii de coli albe de hârtie scrijelite cu peniţa aurită a stiloului meu, fiecare din ele o altă scrisoare, de fiecare dată cu aceeași destinaţie… un suflet care să ȋnţeleagă.  Am scrijelit gânduri, frustrări, bucurii, nimicuri, feţe triste, feţe vesele, am făcut să se umfle baloane din clăbucii gândurilor mele, am creionat personaje ce mi-au trăit, mi-au pus ȋn scenă toate tristeţile, toate durerile, toate visele, iar… din toate astea, am umplut mii de coli albe ce s-au animat de iluzii vesele sau alte mii care au mucegăit de tristeţea și durerea cuvintelor așternute pe ele.

De fiecare dată le-am ȋmpachetat cu grijă, pe fiecare ȋn parte, alături de o bucăţică din sufletul meu și le-am trimis pe aripi de vânt sau ȋn valuri ȋnspumate, și… negreșit au ajuns la destinaţie ani la rând, fără a se abate vreodată din calea lor, fără a fi judecate după strălucirea cuvintelor așternute, a mucegaiului ce sălășluia ȋn unele pagini sau a monștrilor ascunși  de multe ori printre rândurile acelorași pagini imaculate.

Din mii de coli albe, o ultimă coală, scrijelită cu grijă, cu litere strălucitoare ce formau cuvinte alese cu grijă, așternute cu tâlc și o ultimă fărâmă a sufletului meu ȋntunecat a fost trimisă ca de atâtea ori ȋn valuri ȋnspumate pentru a primi răspuns, sau doar pentru a ști că, undeva acolo, pe fundul mării, ȋntre valuri, cuvintele mele vor avea o ȋnsemnătate și vor ajunge cumva să strălucească ȋn ȋntunecimile sufletului tău. Ȋnsă, ȋnecată ȋn lacrimi și afundată adânc cu tălpile ȋn nisip m-a regăsit și s-a așezat odată cu spuma mării la picioarele mele, am deschis-o cu la fel de mare grijă ca atunci când am ȋmpachetat-o să poată ajunge la tine, literele ȋși pierduseră toată strălucirea, erau acum doar cuvinte ȋnșiruite și de neȋnţeles și oricât am căutat, prin toate colţurile, ultima mea fărâmă de suflet nu era de găsit, rămăsese probabil acolo, pe fundul mării alături de strălucirea literelor mele de altă dată…

Prima scrisoare ȋn neant…

Poate că sunt urâtă, atât de urâtă ȋn interior ȋncât și gândurile mele pot speria atât de mult, atât de mult ȋncât să trebuiască să ștergi tot astfel, poate, orice urmă de urâţenie și mizerie , orice hidoșenie să poată dispărea din viaţa ta.

Poate că nici măcar cuvintele nu mai ȋmi sunt aliate, până și ele, nu fac decât să scoată la iveală toată hidoșenia sufletului meu. Orice cuvânt așezat ȋn pagină este o altă săgeată ȋn inima mea, dar acelea care se duc acum ȋn neant sunt otravă, otravă pură ce ȋmi ȋntunecă privirea uneori.  Mereu te-am visat ca pe un neant… dar nu ai cum să fii, căci cuvintele mele alunecă mereu spre tine și gândul nu mi se poate opri ȋn loc, ci zboară neȋncetat ȋntr-acolo.

 Ȋncerc să ȋmi ascund partea ȋntunecată, toate negurile sufletului meu, ȋnsă tu ai fost acolo, ai văzut fiecare colţ, dar va rămâne așa, doar ceea ce este și nimeni și nimic nu va mai reuși vreodată să ȋl lumineze sau să-l deslușească. Aș vrea să pot șterge și eu cu buretele, să pot să șterg cuvintele ce mi-au expus mucegaiul sufletesc, cuvintele care te-au ȋndepărtat, ȋnsă exact acele cuvinte au fost uneori singura mea sursă de lumină ȋn tot ȋntunericul care mă ȋnconjoară.

Mi-ai stins lumina. Am vrut doar ca orice gând al meu să aibă o destinaţie, acum toate  se lovesc din nou de abis. Am ȋnţeles ȋn sfârșit, nu o să poată nimeni vreodată să accepte asta, sunt doar o ȋnșiruire de cuvinte pe o foaie albă, sunt doar o poveste, sunt doar o iluzie… chiar sunt toate astea. Voi fi și de acum ȋncolo… dar fără poveste, doar cu durerea fizică a acelor cuvinte așternute odată, nu de mult, fără acele iluzii, atingeri și vorbe care m-au dezgolit, fără goliciunea cu care m-am perindat ȋn visele tale uneori și fără visele pe care le-ai aruncat undeva ȋn virtual fără a le mai putea atinge… ȋnsă gândurile rămân…

Dar da… sunt mai mult decât o filă de poveste, mai mult decât un vis, o fantezie, mai mult decât cuvinte, dar eu…  ȋntreagă și goală, cu sufletul pe tavă  voi fi mereu acolo, iar cuvintele mele ȋși vor găsi mereu drumul către tine și poate… vreodata… și răspuns.

Ultimele cuvinte… și pulberea ce-a mai rămas din stele

Greșeala este una singură… dincolo de aburii de alcool care ȋmi răvășesc gândurile uneori și de umbrele negre ce mi se perindă prin faţa ochilor… este cea a viselor candide arse pe rug de amintirea ta și de dorinţa-ti arzătoare de a mă sili să mă rog pentru o clipă de iubire, pentru o singură clipă de sclipire ȋn ochii tăi albaștri, pentru găsirea sensului din viaţa mea, pierdut de mult ȋn deșertul gândurilor tale. Dincolo de asta și de setea mea aprigă și usturătoare ești doar o umbră rătăcită ȋntr-o mulţime atât de vastă și atât de avidă de a găsi perfecţiunea.

Iubitule… perfecţiunea nu există, iar dacă este ascunsă pe undeva, este dincolo de stâncile sufletului meu pe care acum nu mai ai nici o șansă să-l străpungi… este dincolo de visele pline de dorinţa de a te cuprinde ȋn ȋntregime… dincolo de neantul pe care tu l-ai făurit ȋntre noi! Perfecţiunea a fost, odată… nu demult ȋn mine, ȋn trupul meu cuprins de spasmele trăirilor iubirii și mai ales ȋn tine și dincolo de trupul tău lumesc, ci chiar ȋn ochii tăi cuprinzători ce sacrificau ȋn fiecare lacrimă vărsată rădăcinile suferinţei ȋntregii noastre lumi…

Mi-aș mai dori să fiu nebună, nebună dincolo de poţiunea licoroasă ce-și croiește drum prin trupul meu acum ȋncălzindu-l și implantând ȋn mintea mea și așa bolnavă de iubire și de suferinţi ideea iluzorie a unei feerii alături de tine. Realitatea cruntă mă lovește ȋn faţă cu putere și mă desfigurează căci ȋntind mâna să găsesc căldura buzelor tale sau harta stelelor ce sălășluiesc pe trupul tău de ceară și dincolo de neantul din mine și de abisul lipsei tale regăsesc  doar  potirul singurătăţii ce-mi arde gâtlejul cu fiece ȋnghiţitură și ȋmi redă căldura iluzorie a prezenţei tale fantomatice.

Tu mă visezi vreodată? Ȋn mulţimea de vise și de iluzii din viaţa ta, reușești să mă găsești? Te-aș recunoaște ȋn mulţime dintr-o mie, din zeci de mii… mirosul tău ȋmi sfredelește ȋncă nările, tristeţea ochilor tăi sălășluiește ȋn gândurile mele, constelaţiile tatuate pe trupul tău ȋmi sunt impregnate-n retină iar vocea ta răsună ȋncă mintea-mi  și liniștea dintre noi e acum doar un ţiuit al singurătăţii din timpanele mele! Cu cât mă străduiesc mai mult să șterg, să uit, s-alung, cu atât mai mult mi se pare că mă târăsc ȋn ȋncercarea disperată de a mă ȋndepărta de amintirea ta.

Mi-e trupul strâmb și hidos fără de mâinile tale albe și moi care să-l modeleze, fără de ochii tăi care să-l sculpteze, fără de dorinţa ta de nestăvilit care să-l facă să fie perfect ȋn orice clipă!

M-am rătăcit din calea mea și m-am pierdut ȋn abisul unor iluzii pe care tu nu le-ai promis niciodată, au fost doar ȋn imaginaţia mea, ȋn sufletul meu, ȋn dragostea mea… nu ȋn cuvintele tale, nu ȋn promisiunile tale… poate doar ȋn gesturile tale și ȋn tristeţea ta fără de margini. Am vrut să vindec tristeţea năucitoare din ochii tăi și să le aduc sclipirea pe care eu am reușit să o zăresc uneori și am reușit doar să umbresc  un suflet cald și să devin chiar sursa furtunii sufletești și a tristeţii ce ţi-e acuma ȋntipărită ȋn irisul albastru.

               Şi iată salvatorul ce s-a abătut din drumul pavat de bune intenţii și s-a trezit acum, ȋn mreaja licorilor ce ȋncă-I ard gâtlejul, că a semănat iubire și-acum culege disperare, deznădejde... “ Ȋmi pare rău, iubite!”...

Mǎturǎtor de praf de stele

Am cǎlǎtorit fǎrǎ direcție prin paradisuri efemere pȃn’ am ajuns prin valuri ȋnspumate si-am mǎturat din ceruri praf de stele si te-am lasat sǎ mǎ ȋnvǎlui ȋn mii de șoapte…

și ai crezut cǎ poate nu-i decȃt mai mult de-un vis și m-ai vǎzut mai mult ca pe-o nǎlucǎ iar cȃnd din mine deschis-am porțile spre paradis doar te-ai ȋnchis ȋn tine și-ai pus stele pe fugǎ…

ȋn urma stelelor ce-ai fugǎrit, am lǎsat ȋn urmǎ pulbere  de vise și mǎturȃnd ȋn urma lor tu m-ai gǎsit și-ai fost primit cu brațele deschise… 

ȋn prag de mare ȋn nisipul fin, din visul meu de mult apus, acum cǎtǎm o strǎlucire-n cer de printre stele, dar am gǎsit mai mult de-atȃt și-am spulberat cu un surȃs orice ȋdoieli și alte gȃnduri efemere…

Scȃnteieri

Cerurile cad peste mine…   toatǎ negura mǎ ȋmpresoarǎ și nu mai zǎreșc nici o urma de scȃnteie, clipeșc ușor, cu fȃlfȃiri line de gene negre, ȋncǎrcate de gȃnduri eterne și perene ce le ȋngreuneazǎ atȃt de tare ȋncȃt fȃlfȃirea ușoarǎ devine greoaie, atȃt de greoaie iar ochii se ȋnchid și neantul gȃndurilor se adȃncește. Cu ochii ȋnchiși și pleoapele greoaie vǎd scȃnteieri de luminǎ plǎpȃndǎ, de stele minione ce danseazǎ prin neant ȋncercȃnd sǎ ȋl lumineze, sǎ-i dea viațǎ… stele, mii de stele, colorate și vii, cu scǎnteieri de rǎsǎrit, ca stelele ce luminau odata, nu demult cerul gȃndurilor mele. Acum doar neant, genune, abis…  sclipiri de stele cǎzǎtoare… și stelele mor, și stelele rǎmȃn fǎrǎ viațǎ, nu ȋnainte de a da un ultim spectacol suprem, o ultimǎ dungǎ de luminǎ, o ultimǎ scȃnteiere, o ultimǎ speranțǎ ce se stinge brutal, fǎrǎ semne ci doar din scȃnteierea magnificǎ scrijelește o dungǎ de luminǎ, o ultimǎ fǎrȃmǎ de sclipire  si apoi nimic… doar nimic! ȋncerc sǎ scap de ȋntuneric, de neant…. pleoapele sunt grele…. atȃt de grele… bataile inimii danseazǎ ȋncǎ sfidǎtor și-mi bubuie asurzitor ȋn urechi…

De-aș mai vedea o datǎ scȃnteierea stelelor rǎpuse ieri de simpla-mi rǎsuflare, de inima ȋn piept mi-ar sta mǎcar o clipǎ și infernalul zgomot s-ar opri, de mȃna mea n-ar mai tȃnji s-atingǎ și sǎ cuprindǎ toți sorii de pe cer, de-aș auzi mǎcar o clipǎ cum zbiarǎ stelele cȃnd mor, de-aș mai putea șopti la stele dureri nemǎrginite, de-aș mai putea sǎ sorb din scȃnteieri de sori, de-aș potoli  vreodatǎ setea de a privi-n culori, de aș putea s-adun ȋnțelepciuni din stele și de-aș putea iubi și steaua nenǎscutǎ și fǎr’ de pȃlpȃiri sau cea strǎlucitoare ce mȃine-I doar neant… aș mai deschide ochii, cu pleoapele-mi greoaie ca sǎ mai vǎd aievea o ultimǎ scȃnteie ce pȃlpȃie-n abisuri visȃnd sǎ fie soare falnic și  trufaș!

O clipǎ perfectǎ

Clipǎ de perfecțiune nu poate fi decȃt sclipirea ochilor cȃnd rȃzi cu tot sufletul, țiuitul timpanelor pe notele melodiilor de suflet ce-ți rǎsunǎ și acum ȋn minte, tremuratul buzelor ȋn murmurul mǎrunt al versurilor ce ne definesc, roșeața obrajilor cȃnd te amețește sclipirea cuvintelor mele,
vibrația corpului tǎu la simpla amintirea a trupului meu sculptat din ceara, șoaptele fierbinți din urechile mele ȋnsetate de vorbele-ți dulci, cǎldura brațelor tale atȃt de fierbinți ce-mi topesc trupul de cearǎ și clinchetul chicotitului meu cristalin ce se așeazǎ perfect pe buzele tale tranformȃndu-le ȋn sclipirea absoluta a zȃmbetului tǎu perfect… Mi-e dor! Doar imi e dor de o clipǎ, o clipǎ ce le adunǎ pe toate și mǎ face sǎ zbor pe aripi de vȃnt , zȃmbind la soare și așteptȃnd sǎ-mi zȃmbeascǎ ȋnzecit prin dulceața buzelor tale aceleași!

Rǎtaciri și stele

Rǎtǎcesc ȋn universuri paralele, spȃnzuratǎ ȋn vidul
gȃndurilor din ce ȋn ce mai ȋncȃlcite. ȋncerc sǎ mǎ caut printre rȃnduri,
ȋncerc sa mǎ regǎsesc ȋn cuvinte… ȋncerc sǎ mǎ regǎsesc ȋn iubire, ȋnsǎ ea nu se mai regǎsește ȋn mine… ȋncerc sǎ mǎ
regǎsesc ȋntre litere, ȋntre litere ȋnșirate farǎ sens pentru unii, dar cu
atǎta ȋnsemnǎtate pentru tine, cǎci tu poți uneori sǎ ȋnelegi neȋnțelesul celor
spuse de mine… ȋncerc sǎ mǎ regǎsesc ȋn abis, ȋn genunea distanței dintre noi,
ȋnsǎ nu ma pot regǎsi decȃt ȋn neantul ochilor tǎi!
Mǎ regǎsesc uneori ȋn versuri, ȋn versuri negre, ȋn versuri
fǎrǎ rimǎ, ȋn versuri albe și fǎrǎ de cuvinte… mǎ regǎsesc ȋn nemǎrginirea
ȋnvolburatǎ a mǎrii, mǎ regǎsesc pierzȃndu-mi rasuflarea ȋn valurile ei
ȋnspumate… mǎ regǎsesc ȋn pustietate, ȋn liniștea asurzitoare a freamǎtului cu
iz de dimineațǎ umedǎ și plina de picǎturi de rouǎ atȃt de pure… pure ca trupul
tǎu de cearǎ pe care l-am dezmierdat nu de mult, pure ca simțirea unei prime
atingeri atȃt de delicate, pure ca inocența roșeții din obrajii tǎi purpurii
cand te pierzi ȋn privirea-mi adȃnca…
Iar dacǎ pȃlpȃirea stelelor s-ar stinge ȋncet ȋn cer și nu
s-ar mai ȋnǎlța vreodatǎ aș regǎsi toatǎ strǎlucirea lor, ca Luceafǎr ȋn
zȃmbetul tǎu, ca mii de stele ȋn ȋnaltul cerului pe trupul tǎu de cearǎ și ca
mii de sori ȋn sǎrutul luat pe furiș ȋntre fulgii de nea cu miros de brad din
visul meu de odinioarǎ!

Zece

În mintea înceţoşată a fiecăruia dintre noi apare uneori de zece ori pe zi aceeaşi figură divină şi acelaşi zâmbet încleştat în fălcile ei aceleaşi… zece clipe de absurditate zilnică în care nu faci decât să te-ntrebi de ce zece gânduri negre, afundate în abis se transformă în zece clipe de strălucire magică, de scânteiere rubinie, de gol în stomac, acelaşi gol de altă dată, umplut de zeci de fluturi cu fâlfâiri uşoare ce-ţi gâdilă fiecare simţ în parte.

Zece şoapte în urechea ta: o şoaptă indescifrabilă ce vibrează încă în timpanul tău, o şoaptă apăsată ce îţi sfredeleşte încă urechea, o şoaptă uşoară ce încă fâlfâie în adâncul sufletului, o şoaptă ce a devenit strigăt de disperare, o şoaptă ce dansează încă lasciv alături de fluturii altor simţiri, o şoaptă ce te-a deznădăjduit cu absurditatea ei,o şoaptă magică care-a făcut un vis să devină realitate, o şoaptă ce nu-şi mai găseşte locul între gândurile tale, o şoaptă ce se transformă-n fulgi de nea care se vor topi în neantul dorinţelor tale şi cea de-a zecea şoaptă, doar o şoaptă ce s-a ferecat în timpanele tale şi vibrează încă în tine iar când se va opri, vei şti că totul a fost doar un vis din zece şoapte alergând cu paşi repezi printre vibraţiile gândurilor tale!

Zece atingeri pe trupul tău de ceară: o atingere de fulg de nea, atât de rece, transformat în lacrimă de trupul tău fierbinte, o atingere de mâini reci, ca de gheaţă ce te înfioară, o atingere brutală ce-ţi fărâmiţează trupul în mii de scânteieri, o atingere atât de senzuală ce te trimite-n zbor pe fâlfâiri de vis, o atingere ce o să rămână marcată invizibil pe pielea ta albă, o atingere atât de delicată încât nu vei şti vreodată dacă a existat cu adevărat, o atingere ca o fâlfâire de aripi de licurici ce-a rămas aurie şi strălucitoare în ochii tăi aceeasi, o atingere de buze fierbinţi ce te topeşte-n pârâu de lacrimi de cleştar, o atingere ca de spumă ce se transformă-n baloane colorate de vise şi gânduri si o a zecea atingere ce face mai mult decât o sută de cuvinte mute, o sută de cuvinte ce se aştern delicat pe foaia gândurilor tale devenind aceeasi declaraţie de dragoste ce va vibra în sufletul tău, iar când se va opri, vei şti că a fost totul doar un vis din zece atingeri alergând cu paşi repezi pe trupul tău de ceară!

Doar zeci de gânduri absurde încleştate-n mintea mea, doar zeci de gânduri negre transformate-ntr-o clipă în zeci de clipe de strălucire magică!

Figurina absurda

M-ai făurit ca pe o figurină absurda în mâinile tale de ceară, cu sufletul negru înnecat în abis şi-n loc de zâmbet ca de fecioară, m-ai expus într-o formă banală!

M-ai ferecat în cuvinte cu dinţi de cleştar ce rânjesc în strălucirea de sori din chipul tău clar şi lacrima-mi sapă obrazul fierbinte, nu mă lăsa făr’ de cuvinte!

Şi timpul trece absurd peste noi, cândva, cineva ne făurise în doi şi pâlpâie dorinţa în trupu-mi absurd, dar totul a rămas ferecat în trecut!

Fortăreaţa de fum din sufletul meu, ridică la cer scânteieri de rubin, rămân făurită-n figură de lut tot mereu doar cu sclipiri diafane ce se reflectă-n neantul divin !

Pântecele-mi sunt încleştate şi vreau doar să fug de toţi şi de toate, să descleştez gura cea mută şi să readuc pâlpâire de viaţă-n figurina absurdă!

Ceasul vietii

Viaţa mea este ca un ceas ce ticăie neîncetat şi sacadat în liniştea infernală a sufletului meu. Sunt ca învăluită-n ceaţă… simt cum întregul abis al trăirilor tumultoase de peste zi se transformă noaptea intr-un fum gros şi înnecăcios pe care îl trag însetată pe nări ca şi cum m-aş bucura de ultima răsuflare… odată ajuns înlăuntrul meu îmi încătuşează inima într-o temniţă de fum, ce se înalţă ca o fortăreaţă, cu turnurile ei umbrindu-mi vederea iar cu pilonii străpungându-mi pântecele… durerea mă cuprinde pentru câteva clipe, ca într-o feerie de culori, senzaţii şi sunete ce se perindă frenetic întâi prin neantul retinei mele, apoi plimbându-se uşor cu atingeri plăpânde pe întreg trupul meu chircit de durerea primordială, urmând să danseze întâi haotic pe timpanul meu şi mai apoi sacadat şi ritmat… tic-tac! Tic-tac!... acelaşi ceas de altădată, ceasul vieţii mele din turnul cel mai de sus în care mi-e întemniţată inima… iar atunci când ea va bate pentru ultima dată, va bate atât de tare încât întreaga fortăreaţă de fum se va risipi eliberându-mi pântecele şi descătuşându-mi sufletul ce se va înălţa la început doar ca o pâlpâire în neantul gândurilor pentru ca mai apoi să strălucească din ce în ce mai tare ca stea a speranţei în abisul infinit…

Visez in culori

https://bogdanphotos.wordpress.com/2010/10/16/nud-artistic-lumina-si-umbra/

Visez cu ochii deschişi… visez ceruri purpurii ca de catifea în care stele strălucesc cu inserţii de fir auriu, ici şi colo… din cerul purpuriu ajung în visare în fotoliul baroc cu picioare masive de lemn şi spătar mare şi arcuit ca spatele meu, cu dungi satinate, lucioase pe care îţi alunecă mâna uşor ca pe trupul meu gol!

Visez cu ochii deschisi… visez nisip fierbinte cu tălpile tale aceleaşi afundate în el şi pielea ta cu sclipiri de la ultima licărire de soare ce-şi dă acum suflarea-n ocean şi fumul tău de ţigară, fum ce iese încet printre buzele tale întredeschise şi se ridică spre cer conturând uşor curbe şi iar curbe, până ce desluşesc conturul trupului meu doar pentru o clipă şi apoi se împrăştie în neant!

Visez cu ochii deschişi… visez viaţa ca un tablou infinit, alb, ce-l desenăm împreună doar în culori… auriu pentru pielea mea de satin, argintiu pentru pielea ta cu sclipiri de diamant, rubiniu am pictat sărutul meu pe trupul tau, smarald am pictat firul ierbii pe care l-ai călcat, safir este cerul din care-am cules stele iar din pulberea lor am pictat contopirea, atingerea, dorinţa ce zace în noi!

Visez cu ochii închişi… visez apă albastră, atât de albastră ce se scurge infinit, picătură cu picătură pe fiecare centimetru de trup alb, ca de ceara… şi prima picătură o ajunge din urmă pe o alta şi se contopesc şi apoi cu o alta şi o alta… până când tot trupul îţi e învăluit de un ocean albastru de contopire pe care-l sorb cu nesaţ cu buzele mele pictate rubinii până când devenim o singură entitate de nemărginire albastră cu sclipiri rubinii!

Fluturi... mii de fluturi

Mii de fluturi colorați ce-și fâlfâie aripile ușor către nemărginirea sufletului meu gol... am mii de fluturi în stomac, dar poate-ar fi mai bine acum să tac!
Mii de fluturi ce-mi dansează acum pe pleoape și-mi fâlfâie-n urechi cu mii de șoapte... am mii de fluturi ce mă mistuie de dor și nu-mi doresc decât să fie totul mai ușor!
Îmi tremură sufletul în mine și uneori mă-ntreb dacă-i la fel și pentru tine, dacă tu simți măcar și-a mia parte, atunci fără regrete aș merge mai departe!
Îți place să mă vezi mistuită de dorință, cum tremură sufletul în mine și-mi vibrează fiecare fibră de ființă... îți place să te-nvălui în tăcere si mă-ntreb din nou dacă mii de fluturi i-am transforma-n plăcere!

Mă întreb însă uneori dacă tot ce-a fost între noi a fost vreodată cu mii de fluturi pentru tine sau poate nici a mia parte din ce m-a mistuit pe mine!

Sunt doar neant

Nu sunt decât prezentul gol, atât de gol încât nici o sclipire de dincolo de nori nu ar putea să-mi aprindă-n suflet o simpla licarire, nici sutele de sori!
Nu sunt mai mult decat abis ce se tranformă-n scrum, ca vântul cel năpraznic ce-a apărut in vis şi-a spulberat gândirea-mi ce-a luat-o pe-un alt drum!
Nu sunt decât iluzia unei iubiri fierbinţi ce se transormă-n pulbere de lacrimi, rugăminţi, şi-o să atârn în vise ca spânzurată-n vid iar când o să te doară doar voi zâmbi candid!
Nu sunt mai mult decât scânteie ce s-a stins şi-a rătăcit prin bezna universului nemărginit până ce-n plasa cerului s-a prins şi-a licărit incă o dată şi-apoi din nou s-a stins, ultima dată!
Nu sunt decât o dâră de fum ce s-a ivit din vechiul scrum ce-a fost odată spulberat de vânt şi-n loc să se ridice-n ceruri s-a prăbuşit către pământ!
Nu sunt mai mult decât am fost şi poate să gândesc nu are acum vreun rost dar dacă nu sunt decât ce am fost adica doar prezentul gol, abis sau fum, înseamnă că neantu-s eu sau o fi invers... oare cum?

Contopire

Sursa imaginii: http://forum.portal.edu.ro/index.php?showtopic=72137

Inchid ochii uşor şi mi te închipui doar aşa cum te ştiu eu. Câteodată eşti doar o picătură de apă, o picătură perfectă, limpede ce străluceşte în lumina roşiatică a răsăritului de soare cu sclipiri de rubin, la fel de rosu ca sângele ce-ţi curge prin vene necontenit iar când soarele se înalţă în înaltul cerului sclipirea ta rubinie dispare, la fel cum dispari şi tu în înaltul cerului ca un abur dens şi te ascunzi printre nori. Din înaltul cerului mă cauti cu privirea, te înfiori pentru o clipa că nu mă vei mai găsi dar apoi îţi dai seama că strălucirea mea de diamant nu poate fi egalată de nici un alt fulg de nea... apoi, îţi faci curaj şi te avânţi dintre nori ca altă picatură de ploaie plecată pe-nserat pentru a găsi o altă picatură ce străluceste cu sclipiri de diamant, ca fulg de gheată înmărmurit de atata aşteptare.
Uneori esti doar o adiere de vânt prin părul meu, o adiere caldă ca mâinile tale necunoscute, o adiere plăcută şi jucăusă ce-mi învaluie faţa, doar o adiere care alta dată te-a purtat pe aripi cand tu erai doar o picatură şi eu doar un fulg... o adiere care aduce de departe şoaptele tale aceleaşi şi mi le fredonează la ureche cu vorbe pe care doar tu le ştii, vorbe pe care doar eu le aud, căci le aud cu sufletul de fiecare dată sau o adiere ca o atingere delicată, ca un fâlfâit uşor de aripi de fluture, atingere ce ma înfioară de fiecare dată. In alte dăţi când închid ochii mi te închipui esti un soare ce străluceste cu sclipiri aurii în înaltul cerului meu, un soare care trimite raze de lumina stelelor din universul meu si le face sa străluceasca mai tare decat oricare alte stele din galaxii îndepărtate, un soare care te-a facut să dispari când erai doar o picatura, un soare care îmi va topi sclipirile de diamant înghetate şi mă va ridica la cer unde te voi regăsi şi ne vom intoarce pe pământ ca o singura picatură perfectă cu sclipiri de diamant şi rubin, dovada absolută a contopirii iubirii noastre eterne.