Un alt vis

Sursa imaginii: http://www.orison-art.com/upload-images/galaxie%203.jpg
Imi afund talpile in nisipul din clepsidra ce masoara timpul scurs din viata mea efemera. Talpile imi sunt reci si se afunda ca in nisipurile miscatoare. Gandurile imi zboara pe taramuri necunoscute. Raman agatate in stele stralucitoare din alte galaxii. Se transforma in ceata... o ceata albicioasa ce inconjoara planetele reducandu-le lumina. Lumina purpurie a planetelor trece prin ceata gandurilor mele si se indreapta catre tine. Cerul tau albastru este plin de lumina purpurie a stelelor mele invaluite inca in ceata. Din stele se desprinde o pulbere aurie ce se imprastie pe tot cerul si se indreapta catre pamant. Pulberea aurie ma invaluie, pielea mea capata o sclipire aparte ca cea a stelelor. Din spatele omoplatilor niste cioturi ascutite imi strapung pielea, imi cresc aripi, aripi ca de matase cu insertii aurii. Le falfai incet, mi se desprind talpile din nisipul rece, ma ridic catre cerul purpuriu incercand sa prind in maini ultima raza de soare. Reusesc sa prind ultima palpaire a soarelui in palme. O pun in buzunar. Ma indrept catre stele, dansez alaturi de ele. Dansez cu cercurile lui Saturn, imi fac coroana din ele si ma indrept catre alte stele. Ma uit in urma, Saturn nu mai este la fel fara cercurile sale, pare suparat. Imi ridic coroana de cercuri si o arunc catre el, o prinde si cercurile se aseaza ca si cum nu l-ar fi parasit niciodata. Imi admir aripile scaldate inca in pulberea aurie a stelelor. Iau cu mana fiecare stea de pe cer si scriu un mesaj doar pentru ea: "Iti multumesc!", nu-mi ajung stelele pentru alte scuze venite poate prea tarziu... Ma gandesc la ea, as trimite pulbere de zbor catre ea, sa zburam amandoua printre stele. Las stelele in urma si ma indrept catre Pamant cu viteza, nu reusesc sa ma mai opresc, lovesc ceva, raman agatata. Sunt suspendata de Turnul Eiffel, ma zbat si reusesc sa ma desprind si sa-mi iau din nou zborul inainte de a atinge solul. O caut prin apropiere, nu o gasesc. Zorile ma gasesc pe malul Senei cu talpile afundate in apa rece. Este ora la care ar trebui sa rasara soarele, insa nu se intampla nimic, nu se zareste niciunde... Imi aduc aminte, ma indrept cu falfairi ample catre linia orizontului, ajung acolo, bag mana in buzunar si scot ultima palpaire a soarelui din ziua ce a trecut, o infig in linia orizontului. Ma intorc pe acceasi lespede rece cu talpile afundate in apa si imi admir opera, soarele rasare pictand cerul in culori felurite. Cand prima raza de soare imi atinge aripile, acestea dispar, ca si cand nu ar fi fost niciodata acolo. Ma intind si casc... a fost doar un vis!

Pentru o invingatoare

Andreea este acum undeva departe, acolo unde nu de mult si-ar fi dorit sa ajunga. A ajuns acolo cu sufletul deschis al unei fetiscane dornice de satietatea cunoasterii. In parul ei balai se jucau razele soarelui parca impletindu-i si despletindu-i parul. Era fericita ca ajunsese, se putea vedea pe chipul ei, luminat de un zambet alb ametitor, ca acela al prietenei mele din copilarie, care mi-a ramas intiparit in retina. In ochii ei umezi insa se putea citi o urma de tristete sau poate de dor. Era un dor nebun ce-i napadise sufletul la doar cateva ore de la plecare, era o durere sfasietoare in inima pentru copii ei, pentru prima oara ramasi pentru o luna, fara ea, mama lor care le fusese zi si noapte pana atunci alaturi. Isi propusese sa fie tare si sa nu lase sa se vada aceste urme ale lacrimilor ce-i brazdau sufletul in interior si acest lucru chiar i-a reusit, nimeni nu banuia in vreun fel lupta din sufletul ei. Zi dupa zi isi urma constiincioasa drumul, neabatandu-se in vreun fel de la el, insa mereu ii zburau gandurile catre sotul si copii sai. Petrecea clipe intregi alaturi de ei in gand si noaptea in vis, la fel cum facuse pana atunci in realitate. Nu simtise niciodata lipsa lor ca atare pentru ca salasluiau in inima ei clipa de clipa. Invata in fiecare zi ca sa fie pregatita pentru marea finala, se simtea in siguranta, mai ales ca facea echipa cu o persoana care ii semana foarte mult. Destinul avea insa sa o duca pe alte carari, carari care aveau sa-i arate ca este o invingatoare, o personalitate unica si ca daca isi propune ceva poate realiza la fel de bine si singura. Coechipiera avea sa o paraseasca cu doar doua zile inainte de marea finala pentru o indragosteala ce nu avea sa dureze mult timp. Andreea simti ca i se prabuseste pamantul de sub picioare, ca lumea ei a luat sfarsit, mai ales ca se gandise destul de des in ultimul timp la ceea ce-i prezisese Urania, ca aveau sa urmeze zile negre pentru ea. Lacrimile ii brazdau obrazul, trupul parca ii tremura ametitor de la atata plans, simtea ca nu mai este capabila sa se tina pe picioare, refuza orice conexiune cu realitatea, orice modalitate de relaxare. Isi gasi insa resursele sa apeleze la un alt Oracol, un Oracol care se afla in locul ei natal, acolo unde isi petrecuse copilaria. Dupa ce reusi sa citeasca cele prezise de adevaratul Oracol fata i se lumina, chiar si un zambet sters ii aparu in coltul buzei. Isi aduna toate resursele si isi dadu seama ca stia exact ce are de facut, se apuca de treaba constiincioasa ca intotdeauna si mai presus de toate chiar reusi sa ajute pe cineva aflat la ananghie, cineva cu care acum facea echipa. Sosi si ziua marii finale. Cu o tinuta impunatoare Andreea reusi sa intre pe usa cu aerul ferm al unei persoane careia parea ca nu i s-a intamplat nimic. Sufletul meu astepta cu nerabdare la usa, asteptand ca ea sa iasa si sa-i povesteasca. La un moment dat se deschise usa, si de dupa ea aparu aceeasi Andreea de alta data, cu chipul luminat de un zambet alb ametitor si atunci am stiut ca totul fusese in regula. Reusise sa faca absolut tot ceea ce isi propusese si chiar mai mult decat atat. Era implinita! Stia acum ca singura persoana care o putea salva in acea situatie era chiar ea si reusise. Isi dadu seama de-abia dupa ce lasa in urma emotiile marii finale ca Oracolul de fapt nu-i prezisese nimic ci doar ii aratase ca totul salasluieste in sufletul si in resursele sale. Ii multumi in gand. Oracolul o auzi si ii presara petale de trandafiri pe drumul spre casa. Bucuria ei avea sa fie completa de-abia atunci, cand va pasi si pe ultima petala de trandafir si isi va revedea copii si sotul.
Totul este relativ, trebuie doar sa gasesti inlauntrul tau resursele de a merge mai departe si sa constientizezi in orice situatie ca esti un invingator.

Furtuna in sufletul lui Tlaloc

Tlaloc era afundat in tronul lui, atat de afundat incat nu mai parea o zeitate impunatoare ci un simplu muritor rapus parca in acel scaun prea mare pentru dimensiunile lui. Fruntea ii era incretita de ganduri si de dupa parul negru ca abanosul cazut pe frunte se putea zari un fulger rosu in mijlocul fruntii, parca nu mai fusese niciodata acolo, sau poate nu il observase nimeni. Nu, nu existase pana atunci, Tlaloc este suparat iar atunci cand este suparat ii apare acest fulger pe frunte. Isi freaca mainile, parca si o lacrima ii brazdeaza obrazul si se afunda parca mai tare in tronul sau unde odinioara avusese o tinuta extrem de impunatoare. La un moment dat, paru ca vrea sa se ridice de acolo, insa isi duse doar mana la cap, insfaca coroana si o azvarli cat colo. Pe marmura alba se imprastiasera o parte din penele de batlan, insa coroana sa ramasese intacta. Lui Tlaloc i se paru ca aceasta zambeste sfidator catre el, ca si cum n-ar fi fost in stare s-o distruga si parca posedat de un demon se ridica in capul oaselor, se repezi catre coroana si o strivi in picioare de cateva ori, parca verificand daca si-a dat si ultima suflare. O parte din spuma sandalelor sarise pe marmura rece, nefiind insa bagata in seama de Tlaloc. Vesmintele sale de nori parca erau la unison cu starea acestuia, devenisera plumburii. Chalicue, caci asa o alinta el pe nevasta sa, intra pe usa cu un aer nevinovat, indreptandu-se catre el. Acesta, simtind o prezenta straina in camera se intoarse catre ea si urla: "Iesi afara! Acum! Nu vreau sa vad pe nimeni!". Chalicue se conforma si facu cale intoarsa, il stia pe Tlaloc, cand era suparat trebuia lasat in pace, la inceput incercase sa-l scoata din starea aceea, insa nu reusise niciodata, mai mult, o data se alesese chiar si cu o palma care-i fripse obrazul pentru cateva ore bune. Tlaloc isi insfaca cele patru clopote, deschise fereastra larg si isi lua zborul. Nu se opri decat cand ajunse intre norii aceea albi si spumosi, se catara pe fiecare in parte si deasupra lor misca clopotele intr-un fel aparte. Cand termina toti norii isi lua avant si se indrepta catre castelul sau. Pana sa ajunga, o puzderie de nori negri se adunasera in spatele lui. Ajuns la castel lasa toate ferestrele larg deschise si isi admira opera. Afara norii negri se adunau deasupra castelului, fulgere necontenite veneau dinspre ei pe pamant si apoi tunete, asurzitoare care faceau geamurile castelului sa se zgaltaie si apoi ploaia, o ploaie densa, cu picaturi mari care se loveau de pervazul ferestrei si sareau pe fata lui Tlaloc, invigorandu-l parca. Tlaloc isi dadu seama ca nu era un zeu oarecare, el era zeul ploii iar un astfel de zeu nu ar trebui sa creada ceea ce zice Driada. Aceasta ii prezisese ca alaturi de Chalicue nu o sa aiba copii, isi zvarcoli capul si arunca toate aceste ganduri, iesi in ploaie si se lasa vindecat sufleteste de aceasta mai aducand insa cateva tunete si fulgere. Se simtea bine, era sigur ca Chalicue a lui ii va darui un mic zeu si inchise ochii picurati de ploaie visand la momentul in care va deveni tata, fruntea i se limpezi, fulgerul acela rosu disparu ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Continuare la O poveste pentru zei

Suflet de copil redescoperit

Imi aduc aminte toata copilaria mea in cele mai mici detalii, ca pe o poveste desprinsa din cartile scorojite cu imagini desenate. Imi aduc aminte de toate tampeniile pe care le-am facut in acea perioada dar mai presus de toate imi aduc aminte persoanele alaturi de care faceam acele lucruri: verisorii mei Iulia si Claudiu si cateva prietene pe care le pot numara pe degetele de la o mana. Unde s-au dus acele prietenii ma intrebam pana de curand, una din ele s-a sfarsit cu un "ignore", celelalte mi-au scapat printre degete insa una din ele imi ramasese agatata parca in ganduri. Nu erau rare momentele in care sa ma gandesc la ea, prietena mea de demult. Stiam ca este undeva la capatul celalalt al tarii, maritata si cu copii insa nimic mai mult de-atat. Am gasit-o intamplator pe Hi5, nu am avut insa curajul sa-i spun ceva, m-am multumit sa o admir in fotografiile postate, sa ii sorb din priviri copiii si sa imi spun in gandul meu ca arata si probabil a ramas aceeasi persoana pe care o stiam eu candva. Am parasit Hi5 pentru Facebook, tinandu-mi insa activ si contul acela. Nu l-am mai accesat mult timp. Acum aproape doua luni, cautand nu stiu ce, intru din nou pe Hi5, aveam un mesaj, era de la ea, imi descoperise blogul si odata cu el aceeasi "esenta de copil care de mic avea o sclipire". Se intreba de ce a trebuit sa ma descopere intamplator si unde s-au dus atatia ani de prietenie frumoasa. Mesajul era de cu vreo 3 luni in urma, i-am raspuns imediat insa nu mai aveam rabdare sa astept, daca dura alte 3 luni? Am dat un telefon si am facut rost de numarul ei si am sunat-o. Aceeasi voce de altadata cand petreceam ore in sir la telefon. Parca trecusera doar cateva ore de cand ne vazusem ultima oara asa s-a legat conversatia, eu am plans si am oftat incontinuu iar ea a fost alaturi de mine, aceeasi prietena de demult. De atunci, am mai vorbit la telefon, intre timp ea a plecat undeva departe si ne scriem zilnic mesaje mai lungi decat postarile mele de blog, ca doar avem o groaza de ani de recuperat. Si uite-asa, o prietenie de mult uitata a devenit un lucru de actualitate, o evadare din cotidian atat pentru mine cat si pentru ea. Cred ca amandoua aveam nevoie de reinnodarea acestei prietenii, pentru mine inseamna mult, este un alt umar pe care pot pune capul si stiu ca sunt ascultata si inteleasa.
Si uite asa mi s-a perindat prin fata ochilor toata copilaria. Asta ma duce insa cu gandul la o intrebare la care am ramas datoare cu un raspuns: Cand ne maturizam si ce ne determina sa ne maturizam? Nu stiu insa daca as putea raspunde la aceasta intrebare, eu am ramas acelasi suflet de copil de alta data, maturitatea vine din intelepciunea cu care faci anumite lucruri si din libertatea asumata ca responsabilitate. Nu cred ca exista ceva palpabil care sa ne determine sa ne maturizam, vine mai degraba din interiorul tau. Eu, de exemplu, m-am maturizat foarte devreme iar aceasta maturizare a venit ca o consecinta a apetitului meu pentru citit, astfel am descoperit alte lumi, chiar si cea a filosofiei care m-a fascinat mult timp.
Insa eu cred faptul ca dincolo de aceasta maturitate, dobandita poate mai devreme sau poate mai tarziu, salasluieste in fiecare un suflet de copil.

Fragment din noua mea carte

Era o alta lume, cu siguranta nu semana cu nimic din ceea ce vazusera ei pana atunci. Erau obisnuiti cu cerul albastru si copacii verzi, doar florile si fluturii avand diverse culori. Cerul din Mutzufland, caci asa se numea taramul unde ajunsesera, era purpuriu iar norii erau galbui. Din cand in cand, pe dupa nori se vedea soarele, mai mare decat cel de pe cerul nostru si parca mai degraba auriu decat galben. Atat Redken cat si Sara erau uimiti de ceea ce li se intindea in fata ochilor, sorbeau cu privirea fiecare informatie, fiecare lucru nou pe care il vedeau. Erau inconjurati de o iarba inalta, cam pana la inaltimea genunchilor, insa iarba de aici nu era verde ci era albastra, la fel ca si frunzele copacilor din padurea apropiata. O parte din copaci aveau trunchiul ca si corpul unui sarpe Anaconda infasurat sub forma de arc, dupa acest trunchi destul de inalt de culoare roz se inaltau crengi ca ale salciilor de la noi dar cu frunze albastre marunte si cu niste flori mari albe-verzui. Imprejurul lor erau o groaza de arbusti si copaci care semanau ca forma cu cei pe care ii vazusera pe taramurile noastre, dar cu frunze albastre, de un albastru mai inchis, mai deschis, unele chiar bleumarin, unii fara flori, altii cu flori de diverse culori si forme. La baza lor se aflau flori felurite, unele mici ca niste crizanteme albe, roz si purpurii, altele mai mari sub forma de trompete albastre, verzi, rosii, roz, altele care pareau niste acadele batute de vant albe si cu spirale rosii. Pretutindeni salasluiau lucruri si vietati pe care nu le mai vazusera pana atunci, cararea pe care mergeau cei doi era ca si pavata de niste flori ciudate care semanau cu niste nuferi la prima vedere, insa ele erau plate, parea ca pasesc pe o marmura pavata cu flori de nufar cu frunze albastre si flori albe. Sara observa acest lucru si se apleca sa verifice daca drumul era pavat sau daca erau flori, observa cu mirare ca erau flori cu petale si frunze ca de plastic, insa care puteau fi rupte daca insistai. Tot ea observa faptul ca pantofii lor lasau urme pe aceste flori, insa la cateva secunde dupa, acestea isi reveneau la forma initiala. Redken se apleca, ca sa ia o floare sub forma de trompeta, insa in momentul in care acesta o atinse ea se inchise si se culca la pamant; acesta se uita la Sara, isi dadu seama ca aceasta nu observase si isi continua drumul ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. La un moment dat, ajunsera pe marginea unui rau si nu mare le fu mirarea ca aceasta apa era la fel de limpede si de albastra ca cea a raurilor pe care ei le stiau, Redken se apleca si cu palma lua putina apa si gusta. Ii facu semn Sarei ca este buna si umplu sticlele care se golisera si pornira iar la drum pe aceeasi carare pavata cu nuferi, caci aceasta trebuia sa duca undeva. Fluturii zburau pe deasupra florilor, din departare nu pareau a fi altfel decat cei de la ei de-acasa, insa cand unul dintre ei s-a apropiat isi dadura seama ca erau uriasi, poate chiar de 10 ori mai mari decat cel mai mare fluture pe care il vazusera pana atunci, cam de lungimea unui brat de copil. Si pasarile erau altfel, pareau mai degraba niste soparle cu aripi decat pasari, in diferite culori. Pe o pajiste in departare erau niste animale care semanau cu caii alb cu negru, cu cat se apropiau de ei isi dadeau seama ca sunt chiar zebre, ca cele pe care le vazusera la televizor, o dunga alba, o dunga neagra. Cu siguranta sunt zebre isi zisera cei doi in gand si apropiindu-se de ele, caci stiau ca sunt animale pasnice, insa cand se aflau cam la zece metri de acestea se isca o rumoare in randurile lor, ca si cum ar fi incercat sa fuga, insa nu mare le fu mirarea cand acestea isi intinsera niste aripi albe cu marginile negre si isi luara zborul. Urmarindu-le zborul pe cerul purpuriu cei doi isi dadura seama ca soarele auriu isi dadea ultima suflare la linia orizontului, de dupa nori deja se puteau zari o multime de stele, cu totul altfel decat cele de pe cerul nostru, erau stele mai mari, aurii sclipitoare, parca mai aproape de pamant, parea ca daca intinzi mana destul de mult le puteai apuca, insa era doar o iluzie. Isi dadura seama ca avea sa se intunece in curand si incepura sa caute un loc in care sa poposeasca peste noapte. Gasira un copac mare, care avea la baza un fel de scorbura si se gandira ca acela ar fi un loc bun pentru a petrece noaptea. Aprinsera un foc chiar la gura scorburei si se intinsera pe paturi si adormira inainte ca soarele sa apuna. Redken se trezi la un moment dat si observa ca totul in jurul lui era fluorescent.

O poveste pentru zei

Statea cocotata pe o canapea de catifea purpurie si cu insertii aurii. Fusta ei de jad lasa prada ochilor formele ei voluptoase. Sanii rotunzi ca niste mere erau ascunsi doar de parul sau negru mai stralucitor decat insertiile aurii ale canapelei.Chalchiuhtlicue, caci asa o chema pe ea, umbla desculta pe marmura rece cautand parca un motiv ca sa evadeze. Asteptarea era mai crunta ca niciodata, parca il astepta de o vesnicie, desi pentru prima oara il vazuse cu cateva ore in urma, insa ramase tintuita in privirea lui. Nerabdarea nu ii dadea pace, trebuia sa il intalneasca in vreun fel, macar sa-i afle numele. Era sigura ca si el era un zeu, insa nu il mai vazuse pana atunci, nu se putea sa fie un simplu muritor, conditia ei de zeita nu i-ar fi permis o asemenea fapta. Scrajni usor dintii numai la gandul ca, un muritor de rand i-ar fi putut starni o asemenea iubire, isi zvarcoli capul ca sa alunge demonii lasand pentru o clipa sanii dezgoliti. Isi lasa gandurile sa zboare o clipa in trecut, acum doar cateva ore, si-l aduse aminte perfect, parca i s-ar fi intiparit pe retina: un barbat inalt de sub a carui coroana din pene de batlan puteai deslusi un par negru ca de abanos, in picioarele lui albe ca de ceara purta sandale de spuma iar trupul sau era acoperit cu vesminte de nori. Cum putea sa nu-l iubeasca? Si acum auzea bataia clopotelor sale pe care le purta dupa el, clopotele lui semanau fulgere si tunete, nu putea fi decat un zeu. Isi dorea sa se lase la picioarele lui, sa dea la o parte spuma sandalelor si sa-i sarute picioarele... apoi, sa se ridice si el sa o tina-n brate, sa o poarte pe nori. Era indragostita, nu exista urma de indoiala in sufletul ei. Oracolul ii prezise ca avea sa se-ndragosteasca intr-o zi, insa ea nu a crezut. Avea o altfel de educatie, vorbele mamei sale ii sunt si acum intiparite in gand: "Tu esti zeita azteca a apelor curgatoare, a raurilor si a lacurilor, numele tau este Chalchiuhtlicue si inseamna Femeia cu fusta de jad , rolul tau este acela de a fertiliza recoltele, ai grija sa nu te-ndragostesti de vreun pamantean... Tine minte, tu esti o zeita!". Isi framanta mainile, cauta o cale de a-l intalni, trebuia sa afle daca este si el zeu, trebuia sa-i stie numele, caci altfel nu va mai putea inchide ochii. Umbla desculta pe coridoarele castelului, deschidea fiecare usa, ca si cand s-ar fi asteptat sa-l zareasca in oricare odaie, insa nu era acolo. Se intoarse descumpanita in iatacul ei cu talpile reci. Se aseza la fereastra si il cauta parca cu privirea printre norii negri ce se iveau la orizont. Nu mai avea nici o speranta de a-l regasi, lacrimile ii curgeau pe obrazul roz. Auzea tunetele ce zgaltaiau geamurile iatacului sau, vedea pe cerul negru scrijeliri de lumina - erau fulgere. Deodata picaturile de ploaie se avantara de printre nori si bateau in geamul ei, tunetele nu mai zgaltaiau geamurile ci se auzeau ca un clinchet de clopote, ploaia batea in geam, iar si iar... insista. De dupa geamul aburit i se paru ca-l zari pe el, cu aceleasi vesminte de nori si sandale de spuma. Isi zdruncina capul, ca si cand ar fi vrut sa alunge o naluca, insa imaginea lui nu disparu nicicum, parca era mai aievea. Deschise geamul si il primi inauntru, pentru prima oara isi dadu seama ca il cunoaste, el era zeul ploii, caci de acolo venise si numele lui era Tlaloc. Buzele ei rosteau neincetat: "Tlaloc, Tlaloc..." pana cand buzele lui se contopira cu ale ei. Erau zei intre zei, nici Soarele, nici Luna nu erau mai presus de ei...

Dor de neant

Neantul e langa mine. Il simt mai apasator ca niciodata. Nemarginirea neantului imi intra in nari pana ma sufoca. Reusesc sa rasuflu cu putere, sa scot neantul din narile mele. Se-aseaza molcom langa mine, m-ademeneste in visare. Se ridica ca un nor negru, isi scoate mainile din buzunarele de fum si le-ntinde catre pleoapele mele. Cu mainile negre si degetele de scrum mi-apasa pleoapele. Nu ma vreau lasata in visare, imi zbat pleoapele cu ultimele mele puteri, ma zvarcolesc de apasare. Neantul nu ma lasa, ma-nvaluie cu totul in fum si in scrum si pleoapele mi le apasa mai tare ca niciodata, ii simt apasarea pe retina. Retina mi se zbate in spatele ochiului, mai vede licariri de lumina. Este lumina din gandurile mele, caci imprejur este tot neant. Palpaie usor lumina din gandurile mele,iar palpaie, se-aprinde deodata vanjos luminandu-mi creierul, iar palpaie si se stinge. Acum sunt purtata pe aripi de vis de duhul neantului. Nu mi-a dat drumul la pleoape, simt inca apasarea degetelor sale de scrum, sunt oarba. Auzul insa nu ma-nseala. Simt zgomotul neantului unde inca ne aflam, mi se agata in timpane golul asurzitor. Duhul neantului ma duce mai departe, tot pe aripi de vis. Palparea nu ma-nseala. Pun mana, ating, e nisip, se-aude parca si marea. Nisipul mi-aduce aminte de lacrimi, iar lacrimile de sufletul meu ramas scrijelit. Nisip... nisipul din clepsidre care mi-ar aduce aminte de minutul de asteptare, ora de saruturi, zilele fara de inceput si fara de sfarsit, saptamanile cand te-am cautat printre valuri... Ah! Clepsidrele astea! Le voi arunca intr-o zi, nu acum... cred ca astept sa se prefaca singure in scrum. Dar gustul... gustul sigur nu ma-nseala. Intind mana, iau neantul in palme il duc catre buze sa-l gust. Neantul e sarat, ca marea mea, acelasi gust. O parte din neant se scurge printre degete pana sa ajunga la buzele mele insetate, alta parte salasluieste pe buze si in mine. Neantul e marea si marea e neant. Neantul cu valuri inspumate se-ndreapta din nou catre mine... dar duhul neantului m-agata tot cu mainile sale de scrum, ma ridica la ceuri tot pe aripi de vis si ma poarta mai departe. Imi elibereaza ploapele, retina mi se zbate din nou... Vederea nu ma-nseala. Neantul era albastru, ca cerul si ca marea. In neantul albastru stateau tintuiti intr-un cui nori albi, mai incolo tot in cui erau agatate valurile inspumate. De dupa norii atarnati in cui ranjea cineva cu dinti negri. Ranjetul negru de dupa norii albi mi s-a intiparit in retina. Il caut cu privirea, arunc norii din cui rand pe rand. Nu e nimic in spatele lor, poate doar mi s-a parut. Cand iau ultimul nor din cui, in spatele lui, un ranjet de flacari. Mirosul nu ma-nseala, miroase a foc si a scrum... e duhul neantului. Se repede catre mine, ma lupt cu dintii lui de flacari si cu mainile lui de scrum. Si lupt si iar lupt si el sufla scrum catre ochi. Orbesc pentru o clipa, iar mi se zbat pleoapele, dar pana sa deschid ochii simt mainile pe pleoape, aceeasi apasare, aceeasi durere de retina, acelasi gol pretutindeni, acelasi duh negru. Genele mi se zbat de trezie... a fost doar un vis!

Vise

Sursa imaginii: www.deviantart.com/deviation/68252935/

Am inceput sa visez. Vise nocturne... caci de visat cu ochii deschisi visez cat e ziua de lunga. Imi era dor de visele de noapte! Imi era dor ... de zbaterea ploapelor in vis, de transpiratia nocturna ca rezultat al zvarcolirii mele in vis, de imaginea ta fantomatica pe care o deslusesc doar asa cum vreau eu, de mirosul de frezii care ma-nsoteste totdeauna in visare, doar de dorul de a visa vrute si nevrute in spatiul nocturn alocat viselor.
Visez ca zbor, ca ma arunc din inaltul cerului de pe un nor, ca ma indrept catre pamant, sunt sigura ca imi voi gasi sfarsitul acolo, dar ... dintr-o data, imi cresc aripi, vanjoase, cu pene argintii, le falfai, ma ridic catre inaltul cerului, catre soare, nu-l pot ajunge. Ma opresc intre nori, imi admir aripile cu sclipiri de argint, cat mi le-am dorit! Imi iau iar avant si m-arunc cu capul in jos dintre nori, am vid in stomac si dor de neant... sunt aproape, vreau sa-mi intind aripile, sa zbor cu falfairi usoare pe deasupra copacilor, dar aripile nu mai sunt acolo, nici macar urme ale sclipirilor lor de alta data. Atunci stiu, sfarsitul e aproape, inchid ochii ma las in visare, mi se zbat pleoapele de trezie, deschid ochii si casc... a fost doar un vis!
Visez ca urc scari. Mult prea multe scari de urcat pentru talpile mele aceleasi. Cu fiecare treapta pe care o urc, in urma mea se surpa celelalte. In jos nu se zareste nimic. Ma intreb cat de departe pot sa cad... si urc si iar urc, nu stiu catre ce ma-ndrept. Se termina scarile, nu se afla nimic la capatul lor, acelasi vid de alta data care salasluieste si in mine. Ridic talpa mea desculta si caut o alta treapta, o gasesc... imi proptesc talpa in ea. Urc in continuare pe scari invizibile, la un moment dat calc in gol si cad... acelasi gol in stomac, acelasi dor de neant! Din nou pleoapele mi se zbat, nu mai deschid ochii, stiu ca a fost doar un vis!
Visez ca sunt imbracata in alb... ca pasesc pe nisipul rece, ca nu las urme ale avantarii talpilor mele prin nisip. Parca plutesc pe deasupra nisipului, insa la fiecare pas, nisipul imi scrasneste rece intre talpi. Ma-ndrept catre mare, e neagra, ca neantul din visele mele. Ma apropii de ea, imi bag degetele in nisipul rece si o astept pe ea, marea sa vina la mine. Se apropie, imi scalda picioarele, nisipul e rece dar marea e calda. Merg mai departe intre valuri calde, tintuita cu talpile de nisipul rece de pe fund. Ma las purtata de valuri, plutesc si m-afund. Valurile imi danseaza pe ploape, apa sarata imi intra in nari, incerc sa deschid ochii, vad sclipiri printre valuri, imi dau seama ca marea e rece, mi-e frig si ma-nabus... acelasi gol in stomac si dor de neant! Mi se zbat pleoapele, deschid ochii , marea era calda caci adormisem in cada... a fost doar un vis!

Doar daca...

Daca lacrimile mele s-ar transforma in nisip as avea plaje intregi. As strange nisipul in palme si le-as turna in clepsidre nenumarate. Intr-o clepsidra mica as turna nisipul care ar masura minutul de asteptare care m-a durut viata toata. Intr-o alta as turna nisipul care ar masura o ora, o ora de saruturi care salasluiesc si acum pe pielea mea moale. Alte lacrimi, transformate tot in nisip le-as turna intr-o alta clepsidra care ar masura zilele fara de inceput si fara de sfarsit pentru care doar soarele rasarit si apus are masura. Alt nisip, din lacrimile mele aceleasi, l-as turna intr-o clepsidra care ar masura saptamanile in care am alergat desculta printre valuri in cautarea sticlei care continea mesajul tau de adio. Altul, l-as turna intr-o clepsidra, care ar masura doar noua luni, atat... pana la venirea ta pe lume. Alt nisip l-as turna intr-o alta care ar masura anii de pe fruntea mea incretita de ganduri. Altul, l-as turna intr-o alta care ar masura deceniile care au trecut printre noi de cand ne-am cunoscut intr-o alta viata. Alte lacrimi, tot nisip de asta data le-as turna intr-o clepsidra care ar masura secolele care au trecut peste gandurile mele vechi.
Nu mi-ar ajunge un minut ca sa pot sterge durerea... Nu mi-ar ajunge o ora ca sa te pot desmierda... Nu mi-ar ajunge o zi ca sa admir rasariul soarelui si apusul lui, caci vine luna si nu am timp si pentru ea... Nu mi-ar ajunge saptamanile ca sa imi pot da seama de ce mi-ai spus "Adio!", nu mi-ar ajunge nici pentru a-mi satisface talpile-ntre valuri... Nu mi-ar ajunge doar noua luni din viata ta noua, te vreau o viata-ntreaga... Nu mi-ar ajunge anii ca sa masor gandurile... Nu mi-ar ajunge deceniile ca sa te caut pe tine, acelasi, sub alt nume, intr-o alta viata... Nu mi-ar ajunge secolele ca sa pot asterne toate gandurile mele din vietile trecute...
Dar... mi-ar ajunge o muza pentru cuvintele asternute acum!

Dimineata perfecta

Gangurit de copil in zori de zi. Ochii mei sunt inca lipiti de somn, nu vor sa se deschida. Din nou gangurit vesel de copil. Ploapele mi se zbat. Liniste... Genele adorm iar pe ploapele mele aceleasi. Fosneala surda din patut ma-nvioreaza. Reusesc sa deschid ochii, ma intind si casc. Ochii mei se vor pravaliti din nou. Nu-i las! Ma ridic. Surasul inocent al copilului meu mi se-ntipareste in timpane. Intind bratele catre el, ma cuprinde, rade cu rasul lui acelasi. Casca! Se lipeste cu fruntea de obrazul meu si inchide ochii incet. Suspina ca si cum viata lui ar fi cea mai grea si se lasa purtat de bratele mele. Il port in brate pe aripi de vis si-l astern in moalele patului. Ma indrept intr-acolo, iau apa de izvor, dau foc. Se-nalta aburi deodata, cu lingura mea torn cafeaua in ea. Si amestec, si amestec, se-nalta vanjos catre buzele vasului. Sting in momentul potrivit. O las prada aerului sa se racorasca, sa s-aseze si o torn in cana. Imi iau cana si ma-ndrept catre balansoar. Soarele a rasarit de ceva timp, narile mele sfredelesc aerul plapand. Citesc insetata ultimele pagini din "Trei dinti din fata". Am terminat, raman descumpanita oarecum. O mai citisem, poate acum vreun an. Cred ca visasem un alt sfarsit, nu mi-l aduceam aminte asa. Olga si Val erau impreuna in vechea carte la sfarsit. Doar am visat. Raman cu un gust amar. Ma indrept catre casa in rafturile prafuite ale bibliotecii, caut o alta... Nu o gasesc, imi aduc aminte, cartea mea preferata "Changi" este in mainile altora, de fapt in biblioteca altora, imprumutata, ramasa acolo prafuita si neapreciata. Aproape plang caci nu o voi mai recupera, daca ar fi fost pe maini bune si citita nu as fi plans pentru ea, dar o stiu ca este singura si necitita. Ma consolez, imi voi lua alta. Acum trebuie sa gasesc ceva pentru gandurile mele insetate, caut si gasesc o alta citita mai de mult, poate prea de mult... "Adam si Eva". Nu mi-o mai amintesc nicicum. Stiu ca mi-a placut, dar atat. O iau si ma-ndrept din nou catre balansoar. Ma las purtata de adierea vantului si de paginile cartii. Intre timp, imi beau cafeaua, fumez si o tigara insetata tot cu capul afundat intre randurile cartii. Se aude plans de copil, am terminat. Asta a fost dimineata mea perfecta...

Iti multumesc pentru ca existi

Existenta mea este una simpla ascunsa intre cuvinte marete. Sufletul meu este incarcat de existenta mea. Doar eu supravietuiesc intre cuvinte si unii care le inteleg. Cateodata ma simt sufocata de ele, pentru ca am atat de multe incat nu le pot refula deodata. Cateodata sunt goala pe dinauntru pentru ca sunt muta, imi lipsesc cuvintele. Cateodata sunt atat de plina incat ma asez si scriu, si iar scriu si nu e niciodata de ajuns. Ceea ce ajunge la retinele voastre este o mica parte din ceea ce scriu eu zilnic. Ceea ce ajunge in sufletele voastre este nimic pe langa ceea ce salasluieste in sufletul meu. Existenta mea pentru mine nu a fost niciodata de ajuns, si probabil n-o sa fie vreodata. Existenta mea prin mine este cu totul alceva... este ca si cum as intra in transa, este ca si cum m-as desprinde de mine, desi eu sunt aceeasi. Cateodata nici eu nu ma recunosc, existenta mea o consider cateodata de prisos dar nu am cui sa las vorbele mele. Daca le-as putea cuprinde pe toate intr-o singura zi, sa le adun intr-un borcan mare, ar fi mare lucru. Insa nu pot. Intotdeauna mai am ceva de spus. Gandurile mele nu se opresc niciodata pe loc. Ele calatoresc pe aripi de vis in existenta mea aceeasi. Dar aripile de vis le duc pe alte taramuri, acolo unde eu nu am fost niciodata fizic... dar gandul... te poate duce oriunde iar aripile de vis te pot purta catre o noua existenta in fiecare minut. Hipnotizata de frumusetea lumii pasesc mai departe, nu pe pamant, ci acolo in ceruri. Pasesc pe norii moi, ca de puf, talpile mi se afunda in ei pana la glezne si nu vreau sa pasesc mai departe, vreau sa raman acolo, sa plec capul pe nori si sa dorm in nestire. Existenta mea nu a fost niciodata suficienta pentru tine, pentru altii da. Pentru altii care au stiut sa m-asculte, care au stiut sa citeasca neintelesul celor spuse de mine. Neintelesul vorbelor mele salasluieste in sufletul meu acelasi. Sufletul meu de alta data care s-a transformat intr-un suflet scrijelit cu flori de mucegai. Existenta mea este alinare pentru unii si suferinta pentru altii. Alinarea o gasesc intre buzele tale moi si suferinta tot acolo. Nimic nu este mai adevarat decat existenta mea aici langa tine, langa sufletul tau acelasi.
Cand o sa ma opresc oare? Cum din ce? Din atatea cuvinte, din atatea ganduri, din atatea nimicuri asezate pe hartie, din atatea versuri fara rima pentru tine, din atata arta mucegaita de neapreciere.
Existenta mea este insasi arta aceasta, cuvintele insiruite cu rost pe hartie. Aprecierea cuvintelor existentei mele a trecut, nu m-am nascut cand trebuia. Poate ca secolul trecut ar fi fost mai potrivit. Dar daca existenta mea in secolul trecut ar fi fost cea a unei nestiutoare de litere si de cuvinte, as fi ramas doar cu gandurile mele. Poate ca le-as fi cantat daca nu aveam penita si pergament ca sa le-astern. Si poate ca... acele cantece ale mele ar fi atarnat in timpanele tale mai mult decat cuvintele mele insiruite. Pentru ca, daca as fi cantat gandurile mele aceleasi ar fi existat cineva care sa le fredoneze la nesfarsit si odata... poate chiar in secolul asta ar fi ajuns la urechile cui trebuie, aceluia care ar fi inteles pentru prima data neintelesul celor cantate si scrise de catre mine.
Existenta mea este efemera fara aliatele mele... cuvintele. Existenta mea este perpetua atunci cand cuvintele mele ajung in sufletele celor cale le pastreaza si le apreciaza. Existenta mea este subreda daca te gandesti sa stergi macar un cuvant din cele asternute de mine, pentru ca, fara el, nu mai are acelasi inteles.
Existenta mea este legata de amortirea gandurilor mele pe hartie. Existenta mea este complicata pentru altii si mult prea simpla pentru mine. Simpla mea existenta este legata de cuvintele celui care a inteles si care mi-a multumit doar pentru a fi. Vorbele lui din buricul degetelor catre tastatura sunt si acum tintuite in timpanele mele "Iti multumesc pentru ca existi!". Ce poate fi mai frumos?

O suta

O suta de cuvinte asternute pe hartie. O suta de vorbe soptite in urechea ta. O suta de lacrimi izvorate din ochiul tau acelasi. O suta de fulgi de zapada cazuti din ceruri. O suta de stele pe cerul acelasi. O suta de rasarituri in aceeasi mare neagra. O suta de alge pe fundul marii. O suta de albine pe petalele-ti rosii. O suta de furnici intr-o nunta. O suta de nori negri pe ceru-mi albastru. O suta de frunze din stejarul meu falnic. O suta de valuri in marea mea inspumata. O suta de nimicuri asezate la picioarele mele. O suta de iubiri daramate de vorbele tale aceleasi. O suta de suflete zdruncinate de tine. O suta de luceferi in sufletu-mi plapand. O suta de tigari arse intre buzele mele. O suta de cantece fredonate pentru tine. O suta de rochii in sifonierul vechi. O suta de perechi de pantofi pe care i-am dorit. O suta de zile ce au trecut pe langa mine pe nesimtite. O suta de minute de asteptare din ceasul acelasi. O suta de surasuri pe buzele-mi roz. O suta de chicote din inima-mi de copil. O suta de fire albe ce au iesit pentru tine. O suta de sarutari pe frunte din partea mamei mele. O suta de frustari acumulate-n sufletul meu acelasi. O suta de picaturi de ploaie ce au iscat furtuna. O suta de tablouri atarnate pe peretii tai scrijeliti. O suta de fotografii facute sufletului tau gol. O suta de tatuaje pe corpul meu roz. O suta de ganduri negre ce s-au lasat la fund. O suta de ganduri bune ce au venit acum pentru prima data. O suta de stele cazatoare la picioarele tale aceleasi. O suta de vorbe fara inteles pentru altii. O suta de poezii pentru o iubire pierduta. O suta de muze pentru un vers. O suta de pasi in talpile tale aceleasi. O suta de statui incremenite de piatra. O suta de lumanari de ceara topite de caldura sufletului meu. O suta de picaturi de ceara care se zbat a fi lumanare. O suta de picaturi de apa in graalul tau sfant. O suta de pahare de vin pe gatul tau insetat. O suta de nimicuri asezate pe un pergament. O suta de harti pentru a-ti arata o lume. O suta de Luceferi de care sa te-ndragostesti. O suta de fire de nisip din clepsidra mea. O suta de ticairi de ceas pentru a-ti arata ca-i tarziu. O suta de limbi de foc pentru o eruptie vulcanica. O suta de talpi pe nisipul rece din fundul marii. O suta de alge agatate de ele. O suta de scoici si o suta de melci ce-ti arata drumul acelasi. O suta de ganduri rebele prin mintea ta. O suta de vorbe asezate la picioarele mele. O suta de cuvinte de iertare care nu-nseamna nimic. O suta de urechi care asculta vorbele tale aceleasi fara de inteles. O suta de flori primite in viata. O suta de voaluri de mireasa probate. O suta de vise neimplinite. O suta de fotografii de apreciat intr-o viata. O suta de fete pentru a te vedea fericita. O suta de masti pentru starile tale. O suta de carnavaluri la care sa dansezi. O suta de minute intr-o singura ora. O suta de saruturi doar pentru buzele mele umede. O suta de litere asezate pe-o hartie, e arta. O suta de temeri in sufletul meu acelasi. O suta de flori de mucegai pe sufletu-mi scrijelit. O suta de rasarituri de sori pe retina mea insetata. O suta de ochi asternuti peste mine cu admiratie. O suta de gangureli de copil cu glasul acelasi. O suta de hohote de ras pentru mine din tine. O suta de prime cuvinte care m-arata pe mine aceeasi - mama. O suta de struguri pentru a tale desfranari de vin. O suta de femei pentru haremul tau din vis. O suta de minuni pe pamantul acelasi. O suta de juraminte de pe buzele-ti fierbinti. O suta de dimineti perfecte pentru tine. O suta de vieti care nu ti-ar fi de ajuns. O suta de incantari pentru ochiul tau acelasi. O suta de calatorii pe intregul mapamond. O suta de intristari pentru sufletul tau cald. O suta de nasteri de vieti noi intr-un singur moment. O suta de larve ce vor deveni fluturi. O suta de baloane ce se-nalta catre cer. O suta de alergari cu talpile-mi aceleasi. O suta de secrete ascunse de mine in sufletul tau moale. O suta de strigate int-un glas mut. O suta de maini trudite pentru tine. O suta de fulgi pentru perna ta moale. O suta de lumanari arse pentru romanticul din tine. O suta de fulgere pravalite pe pamantul rece si umed. O suta de piese de teatru vazute de ochii tai aceiasi. O suta de intarzieri in calendarul tau grabit. O suta de piese romantice cantate de limbile magnetofonului tau. O suta de stiinte studiate pentru tine. O suta de vioare ce-si inalta sunetul pentru urechile tale. O suta de romante scrise doar pentru tine. O suta minus una, adica nouazeci si noua. O suta de propozitii asternute acum. Si...ma opresc!
De ce o suta? Pentru ca mi-e sufletul intr-o suta de parti, pentru ca iubesc o suta de vietuitoare, pentru ca iubesc o suta de cuvinte, pentru ca asa sarbatoresc eu a suta postare pe blogul meu acelasi...Multumesc!

Suflet scrijelit

Cata suparare se poate acumula intr-un singur suflet? Cata tristete poate cuprinde acesta? Cate lacrimi poate varsa un ochi? Cata dojenire poate indura o inima? Multa... multa... multa!
Dar existaoare un punct limita? Exista un moment in care se umple si refuleaza? Exista oare un moment in care da pe dinafara? Cand este oare acest moment? Pare ca nu vine niciodata. De acumulat...se tot acumuleaza, de dat pe dinafara...da, catre ochi, o ploaie mica sau mai mare, uneori chiar o furtuna. Dar se opreste! Si face iar loc. Nu este niciodata plin. Cand poti spune oare ca un suflet nu mai poate? Cat mai are de indurat? Cat???
Pe ochii ei de sori izvorasc parauri. Parauri neincetate din inima si din suflet amortit. Paraurile se vor varsa in rauri si raurile in mare si marea in oceane. De ce e marea sarata? De ce e oceanul sarat? De lacrimi. Cate lacrimi am varsat noi viata toata? Eu un ocean? Voi?
Lacrimile nu ma mai ajuta. Nu mai sunt de mult nici macar o refulare. Sunt doar parauri ce izvorasc din adancul ochilor mei. Dar originea lor nu se afla in ochii mei aceiasi, ci undeva mai departe, mult mai departe. Ca sa afli sursa trebuie sa cauti! Unde? Acolo-n depatare. In nemarginire ma aflu tot intre lacrimi. Nu ai aflat nici acum de unde vin. Eu cred ca stii dar nu le-ai dat importanta vreodata. Sunt de acolo, de pe taramurile unde ai poposit si tu si nu mai vrei sa pleci, caci este cald si bine. Tot timpul te-am primit ca pe un rege, desi n-ai plecat nicaieri ca sa poti sa vii! Traiesti in mine si nu vei pleca. Esti in sufletul meu acelasi, scaldat de lacrimi. Da! De acolo vin lacrimile mele. Din suflet! Din sufletul acelasi care te-a iubit odata... care te iubeste inca, naucit de aceeasi iubire de demult. Cum poate fi altfel? Nu are cum! Caci tu esti in sufletul meu si tot acolo salasluiesc si ele... lacrimile. Adica tu si iubirea ta, fara lacrimile mele nu sunteti. Nu ai cum exista altfel! Asa-mi e sufletul! Acelasi... scaldat de iubire si de lacrimi. Iubirea mea nu este niciodata uscata, niciodata nu a vazut soarele ca s-o naparleasca, niciodata n-a vazut lumina ca s-o ocroteasca. Ea este acolo... mucegaita de umezeala lacrimilor mele aceleasi. Intr-o zi o sa mucegaiasca toata... in urma ei n-o sa mai ramana nimic, decat flori de mucegai pe peretii sufletului meu de altadata. Si atunci o sa-ti dai seama, dar o sa fie prea tarziu si n-o sa-ti ramana nimic din iubirea mea de altadata. Si ai sa tanjesti dupa ea, si ai sa stii ca este acolo, intre florile de mucegai si ai sa-mi vrei iubirea inapoi si o sa te apuci sa scrijelesti mucegaiul ca sa gasesti iubirea. Si o sa scrijelesti... iar si iar... dar n-o s-o mai gasesti, pe ea, iubirea, dar o sa lasi in urma ta un suflet scrijelit cu flori de mucegai, insemne ale iubirii tale de alta data...

Romanta focului

Scanteie din pietre de cremene... atat? Nu! Si altele: lemne, crengi, rumegus, carbuni... ce vrei tu! De scantei cu sclipiri mari si dese, de lovesti cremene de cremene intre frunze uscate, deodata se isca un foc. Atat... doar atat! Scanteia-i de ajuns si vantul prielnic. Nu numai! Odata pornit cu greu il poti opri, mai ales daca el, vantul isi vantura nasul prin a sale sclipiri de scantei. Se-nalta vrajmas catre ceruri cu limbile sale de foc si vrea sa ajunga la soare. Nu poate. Trimite mesaje spre dansul. Cu norii sai de fum ii scrie soarelui. Cu fum alb, cu fum negru... char si gri scrijeleste pe nori si scrie spre soare: "Fierbinti suntem amandoi, dar tu aici pe pamant doar te-avanti, te feresti intre nori, poti sa ma iei intre sori, caci frati suntem noi doi?"
Dar soarele nu-l baga-n seama, nu-l vede niciunde. Cand norii se dau deoparte citeste mesajul de fum si surade. Noi frati? Nicicand, nici in vise noi doi nu suntem frati. Eu Soare puternic, nu am frati ca tine, gasesc alinarea intre nori, ei imi sunt frati vitregi, m-ascund intre ei. Cu ochii de sori privesc printre nori si fumul tau negru nu m-alina nicicum. Tu frate cu mine? Nicicand! Eu intre ceruri suit, ma cobor doar cand vreau catre tine, eu rang inalt de celest! Tu? Nici a mia sclipire din viata-mi aceeasi nu pot da pentru tine! Si rade si rade de focul acelasi si-l lasa batjocorit pe pamant.

Dar el focul se supara, merge mai departe cu limbile sale de foc se-nalta spre cer, il ameninta pe soare cu-a sale arderi profunde si soarele rade de el. Ei bine, daca limbile mele de foc nu te sperie atunci am sa-ti vin de hac intr-un fel. Se-nalta la ceruri acelasi, si cand sa ajunga la el cu focul acelasi isi da seama ca soarele e mai fierbinte decat el. Dar stie ca o sa-i vina de hac, se lasa din nou catre pamant si-aduna cu-a sale maini de foc frunze umede de prin paduri, si le-nsfaca odata, le mananca cu limbile sale de foc. Si-atunci ce sa vezi... din focul acelasi un aspru duh negru iesi ca din lampa... e fum! Fumul se-nalta prielnic si-acopera nori si ceruri, pe soare-l orbeste. Niciunde nu vezi ochi de sori. Cerul e negru, nici urma de soare, acum focul rade de soarele negru caci dintii de sori nu se vad nicaieri. Si rade si rade, mananca padurea si frunzele umede si fumul acelasi orbeste pe nori.

Dar norii se supara de orbirea de sori si se-avanta cu vant catre foc ca sa-l stinga, dar vantul l-ajuta pe foc, se ridica, mai trainic acum, mai vanjos! Isi dau seama norii ca nu-l sperie cu vantul si se-apuca de plans pentru sori! Si plang si iar plang dintre nori peste foc, si fumul se spulbera, scanteile fug, ramane cenusa in urma... Dar focul acelasi va renaste odata din propria-i cenusa, ajutat chiar de sori, si de vant si de nori! Cand totul in urma sa va fi uscat si norii se vor bucura, se vor avanta care-ncotro si se vor lovi unul de altul in joaca si cu fulgere vor veni pe pamant. Din fulgere lor de nori ucigasi va renaste iar focul acelasi...vrajmas! Cu dintii sai de flacari va rade la sori si povestea o va lua de la capat. Cu sori si cu foc nu te joci, caci te frig dar poti invata sa te-nalti catre cer si sa renasti din cenusa ... acelasi!

Romanta aerului

Vantul te poarta pe aripi de zbor. Te ascunzi intre frunze, in valurile marii si in sclipiri de roua. Aerul este totul pentru noi, desi nu-l observam cu-a sa blanda adiere si nici nu-l mirosim, caci miroase a gol. Si golul e aer si aerul e gol. Dar pretutindeni golul acesta este plin, desi nu-l vedem niciunde, cu a sale adieri plapande este acolo, doar aer. Si vantul adie prin parul acelasi, cu-a sale adieri te orbeste o clipa. Dar tu ridici mana si-l dai la o parte, cu ochii tai de sori privesti inainte. Norii bucalati te-arunca cat colo, din unul intr-altul te salti si te-avanti. Cu a tale suflare de aer puternic te-ascunzi intre nori de priviri si-i impingi. Si-i dai colo-n ceruri, si-n vale-i cobori, cu a tale suflare desparti nori de nori. Apoi te avanti, dintre nori te impingi si te cobori spre pamanturi, intre raze de sori iti faci loc, cu mainile tale de aer dai raze deoparte si vii bucalat si vioi catre noi. Cu a tale adieri plapande ne mangai obrazul si stim uneori ca te superi si-atunci din calea-ti fugim mancand chiar pamantul. Cu a ta suflare ne dai viata desi imprejur nu te vedem niciunde. Nici nu trebuie, caci te avem neincetat. Esti mereu acolo... intre razele de soare, intre narile noastre insetate, intre fulgii de nea, intre frunzele verzi, intre valurile marii... Cum sa nu fii? Daca n-ai fi tu, n-am fi nici noi. Pe aripile tale porti viata... viata nemarginita! Pe aripile tale adie fulgii de nea si picaturile de ploaie. Tot pe aripile tale aceleasi zboara frunzele toamnei, polenul din flori, mirosul de tei ... in fata ta se-nclina toata natura, fiecare ram e la picioarele tale, fiecare fir de iarba, fiecare petala de floare...
Si ma saruti neincetat intre valurile inspumate, si ma alini cu a tale adieri plapande cu miros de verde... tot tu, ma sui si ma cobori pe aripi de vis. Cate aripi s-ar deschide fara tine? Cate aripi nu ar obosi fara tine? Cate?
Ma porti intre ceruri pe aripi de zbor. Dai norii deoparte ca sa-mi faci loc. Ii trimiti sus incolo, deasupra capului meu ca sa-mi tina umbra. M-ai purtat neincetat, de cand m-ai luat din curte, m-ai ridicat incet pe aripile tale, am incercat sa zbor singura dar nu am putut asa ca... m-ai luat tu mai departe, m-ai impins catre sori sa-i vad de aproape si nu te-ai gandit nicicand ca ma vor orbi. Acum sunt oarba de sori si de vise, cu ochii caut a ta alinare, nu te vad... nu ma vezi! Incerc sa te caut... dau frunze deoparte, nu esti! Merg mai departe, ma salt intre nori, si-i dau la o parte, te caut, te strig... dar nu esti! Si merg si iar merg, ma-mpiedic de-o stanca, te caut si acolo, parca te vad dar nu esti! Te-am cautat peste tot, a mai ramas o singura solutie, intre valuri sa te caut! Si ma lupt cu nisipul rece ce-mi calca in talpi si se-afunda-n simtiri. Imi las talpile reci in urma, dar tu te furisezi in spatele meu si le-acoperi si treci si te-ascunzi din nou. Dar eu te-am vazut si ma apropii... cu talpile calc in marea de gheata si te caut intre valurile mici dar nu esti! Te-am vazut esti mai in departare, intre valuri mari te avanti, si vin dupa tine si strig! Talpile mi se afunda in nisipul rece si marea-mi ajunge pan la brau, dar tu m-ai vazut si te repezi cu valurile tale sa ma darami... Si te-nalti si vii catre mine-nspumat! Si m-ai gasit cu-a tale valuri reci ma tragi la fund, ma tintuiesti... nu mai sunt oarba acum, vad licariri de sori intre valuri. Dar tu ai plecat, ai fugit tot in valuri si pe mine m-ai lasat aici, fara tine nu pot rezista si ma las purtata, poate ai sa ma cauti. Dansez intre curenti pe fundurile marii, cu nisipul in talpi si cu scoicile-n maini si-nainte de a intra in orbire, iti scriu un mesaj acolo-n nisip, din scoici si din melci si din talpile-mi reci: "Ai grija de altii sa-i porti pe aripi de vis dar sa nu-i lasi sa danseze romante cu tine in valurile inspumate ale marii". Mesajul a ramas acolo, pe fundul marii ca si mine, albastra la fel ca marea, caci tu ai ramas acolo-n valuri, n-ai venit cu mine...iar eu fara tine... nu sunt!