Suflet scrijelit

Cata suparare se poate acumula intr-un singur suflet? Cata tristete poate cuprinde acesta? Cate lacrimi poate varsa un ochi? Cata dojenire poate indura o inima? Multa... multa... multa!
Dar existaoare un punct limita? Exista un moment in care se umple si refuleaza? Exista oare un moment in care da pe dinafara? Cand este oare acest moment? Pare ca nu vine niciodata. De acumulat...se tot acumuleaza, de dat pe dinafara...da, catre ochi, o ploaie mica sau mai mare, uneori chiar o furtuna. Dar se opreste! Si face iar loc. Nu este niciodata plin. Cand poti spune oare ca un suflet nu mai poate? Cat mai are de indurat? Cat???
Pe ochii ei de sori izvorasc parauri. Parauri neincetate din inima si din suflet amortit. Paraurile se vor varsa in rauri si raurile in mare si marea in oceane. De ce e marea sarata? De ce e oceanul sarat? De lacrimi. Cate lacrimi am varsat noi viata toata? Eu un ocean? Voi?
Lacrimile nu ma mai ajuta. Nu mai sunt de mult nici macar o refulare. Sunt doar parauri ce izvorasc din adancul ochilor mei. Dar originea lor nu se afla in ochii mei aceiasi, ci undeva mai departe, mult mai departe. Ca sa afli sursa trebuie sa cauti! Unde? Acolo-n depatare. In nemarginire ma aflu tot intre lacrimi. Nu ai aflat nici acum de unde vin. Eu cred ca stii dar nu le-ai dat importanta vreodata. Sunt de acolo, de pe taramurile unde ai poposit si tu si nu mai vrei sa pleci, caci este cald si bine. Tot timpul te-am primit ca pe un rege, desi n-ai plecat nicaieri ca sa poti sa vii! Traiesti in mine si nu vei pleca. Esti in sufletul meu acelasi, scaldat de lacrimi. Da! De acolo vin lacrimile mele. Din suflet! Din sufletul acelasi care te-a iubit odata... care te iubeste inca, naucit de aceeasi iubire de demult. Cum poate fi altfel? Nu are cum! Caci tu esti in sufletul meu si tot acolo salasluiesc si ele... lacrimile. Adica tu si iubirea ta, fara lacrimile mele nu sunteti. Nu ai cum exista altfel! Asa-mi e sufletul! Acelasi... scaldat de iubire si de lacrimi. Iubirea mea nu este niciodata uscata, niciodata nu a vazut soarele ca s-o naparleasca, niciodata n-a vazut lumina ca s-o ocroteasca. Ea este acolo... mucegaita de umezeala lacrimilor mele aceleasi. Intr-o zi o sa mucegaiasca toata... in urma ei n-o sa mai ramana nimic, decat flori de mucegai pe peretii sufletului meu de altadata. Si atunci o sa-ti dai seama, dar o sa fie prea tarziu si n-o sa-ti ramana nimic din iubirea mea de altadata. Si ai sa tanjesti dupa ea, si ai sa stii ca este acolo, intre florile de mucegai si ai sa-mi vrei iubirea inapoi si o sa te apuci sa scrijelesti mucegaiul ca sa gasesti iubirea. Si o sa scrijelesti... iar si iar... dar n-o s-o mai gasesti, pe ea, iubirea, dar o sa lasi in urma ta un suflet scrijelit cu flori de mucegai, insemne ale iubirii tale de alta data...