Romanta focului

Scanteie din pietre de cremene... atat? Nu! Si altele: lemne, crengi, rumegus, carbuni... ce vrei tu! De scantei cu sclipiri mari si dese, de lovesti cremene de cremene intre frunze uscate, deodata se isca un foc. Atat... doar atat! Scanteia-i de ajuns si vantul prielnic. Nu numai! Odata pornit cu greu il poti opri, mai ales daca el, vantul isi vantura nasul prin a sale sclipiri de scantei. Se-nalta vrajmas catre ceruri cu limbile sale de foc si vrea sa ajunga la soare. Nu poate. Trimite mesaje spre dansul. Cu norii sai de fum ii scrie soarelui. Cu fum alb, cu fum negru... char si gri scrijeleste pe nori si scrie spre soare: "Fierbinti suntem amandoi, dar tu aici pe pamant doar te-avanti, te feresti intre nori, poti sa ma iei intre sori, caci frati suntem noi doi?"
Dar soarele nu-l baga-n seama, nu-l vede niciunde. Cand norii se dau deoparte citeste mesajul de fum si surade. Noi frati? Nicicand, nici in vise noi doi nu suntem frati. Eu Soare puternic, nu am frati ca tine, gasesc alinarea intre nori, ei imi sunt frati vitregi, m-ascund intre ei. Cu ochii de sori privesc printre nori si fumul tau negru nu m-alina nicicum. Tu frate cu mine? Nicicand! Eu intre ceruri suit, ma cobor doar cand vreau catre tine, eu rang inalt de celest! Tu? Nici a mia sclipire din viata-mi aceeasi nu pot da pentru tine! Si rade si rade de focul acelasi si-l lasa batjocorit pe pamant.

Dar el focul se supara, merge mai departe cu limbile sale de foc se-nalta spre cer, il ameninta pe soare cu-a sale arderi profunde si soarele rade de el. Ei bine, daca limbile mele de foc nu te sperie atunci am sa-ti vin de hac intr-un fel. Se-nalta la ceruri acelasi, si cand sa ajunga la el cu focul acelasi isi da seama ca soarele e mai fierbinte decat el. Dar stie ca o sa-i vina de hac, se lasa din nou catre pamant si-aduna cu-a sale maini de foc frunze umede de prin paduri, si le-nsfaca odata, le mananca cu limbile sale de foc. Si-atunci ce sa vezi... din focul acelasi un aspru duh negru iesi ca din lampa... e fum! Fumul se-nalta prielnic si-acopera nori si ceruri, pe soare-l orbeste. Niciunde nu vezi ochi de sori. Cerul e negru, nici urma de soare, acum focul rade de soarele negru caci dintii de sori nu se vad nicaieri. Si rade si rade, mananca padurea si frunzele umede si fumul acelasi orbeste pe nori.

Dar norii se supara de orbirea de sori si se-avanta cu vant catre foc ca sa-l stinga, dar vantul l-ajuta pe foc, se ridica, mai trainic acum, mai vanjos! Isi dau seama norii ca nu-l sperie cu vantul si se-apuca de plans pentru sori! Si plang si iar plang dintre nori peste foc, si fumul se spulbera, scanteile fug, ramane cenusa in urma... Dar focul acelasi va renaste odata din propria-i cenusa, ajutat chiar de sori, si de vant si de nori! Cand totul in urma sa va fi uscat si norii se vor bucura, se vor avanta care-ncotro si se vor lovi unul de altul in joaca si cu fulgere vor veni pe pamant. Din fulgere lor de nori ucigasi va renaste iar focul acelasi...vrajmas! Cu dintii sai de flacari va rade la sori si povestea o va lua de la capat. Cu sori si cu foc nu te joci, caci te frig dar poti invata sa te-nalti catre cer si sa renasti din cenusa ... acelasi!