E cald acum dupa mult timp. Pasarile ciripesc asurzitoare in copacii muti. Vibratia cantecului lor imi tremura-n timpane. S-a topit tot in urma. Niciunde nu ghicesti ca acum cativa sori apusi fusese totul nemarginire alba. Zapada peste tot. Fulg peste fulg s-a asezat. Acum nu a ramas nimic in urma. Totul este la fel ca inaintea nemarginirii albe. Poate mai plin de viata, poate mai verde-n colturi. Pamantul stie de zapada apusa. El a suportat-o, rece si inghetata; infricosatoare uneori cu-a sale dinti de gheata. O stie, caci a fost a lui. In iarna si in frig, a fost ca mama pentru el. L-a tinut in brate neincetat, l-a acoperit la culcare si-n zori de zi inghetati. Cand ea a stiut ca el, Pamantul, vrea sa iasa din hibernare, sa se trezeasca la viata, ea, mama, s-a sacrificat. S-a lasat prada soarelui, nu s-a ascuns niciunde, stiind ca dupa hibernare, puiului ei, Pamantul ii trebuie mancare. Si-a stat in ochi de soare, pentru al ei Pamant, si s-a lasat topita. Topita e si-acuma, Pamantul a-nghitit-o, dar nu cu rautate, ci doar de sete, si mai presus de toate de setea de-a da viata. In sufletul lui salasluieste a sa mama, care a fost odata un fulg de nea plapand, si altul, si altul, neincetat. Acum ea e acolo si se va ridica, cand soarele va rasari, tot din pamant isi va trage seva si se va ridica la ceruri, acum nu va fi fulg... doar abur, amintire a fulgului de altadata.
Si in Pamant, cu seva mamei lui de alta data, vor rasari nenumarate vieti, colorate si parfumate, alteori doar verzi si poate chiar spinoase. Pentru Pamant e mult, minune mare, ai sai fii salasluiesc intr-insul si doar podiditi de soare pot creste mari, vanjosi, de soare care alta data, nu cu mult in urma ii omorase mama, dar i-a lasat in urma multi fii si fiice ce-si leagana fetele-n vant. Iar mama lui, aceeasi, sta doar in ceruri si priveste cu-a sale sclipiri de apa dintre nori. Si stie cand sa vina, nicicum nu mai devreme ci doar atunci cand fiul sau Pamantul plange si se roaga la soare sa nu-l mai bata, de fapt pe el sa-l bata, dar pe ei, bietii copilasi care plapanzi intr-una in a ochilor soare se terfelesc si dau sa-si lase ultima suflare. Dar biata mama stie, aude a sale rugaminti si cu al sau curaj isi ia avant din nori si se repede odata de dupa ei si plange. Plange pentru el Pamantul si a sale rugaminti si pentru fii lui acolo parjoliti fierbinti. Si dintr-o data totul se-nvioreaza, prinde viata, caci mama lui tot mama, cu plansul ei l-ajuta. Si el stie, si-asteapta alinarea ei si lacrimile ei pe obrazul lui, si-o simte mai aproape, in sufletul plapand, in seva suculenta a bietului Pamant. Si o asteapta vesnic, crescand a sale fii si fiice intr-una, si cand vine toamna, sunt mari acum si-i lasa sa plece care-ncotro, caci stie... vine iarna si-odata cu ea si primul fulg de nea, si altul, si altul, si peste noapte stie ca nu-i va fi frig, caci mama lui aceeasi se va asterne peste el si-l va tine iar in brate si o va lua de la capat. Doar pentru el... Pamantul!
Postări
