Despre...a nu mai fi

Am inceput ziua la birou vesela, curand insa au inceput problemele existentiale ale cumnatei mele, dealtfel colega cu mine. Nu m-am intristat, din contra, am ras cu pofta. A inceput sa-mi povesteasca cum, venind spre munca in autobuzul plin de bosorogi a inceput sa se intrebe daca va ajunge si ea vreodata baba. Si brusc in minte i-a incoltit o intrebare: "Cum adica sa nu mai fiu?" si aproape ca i s-a facut rau gandindu-se la lucrul acesta. Pentru ea nu exista conceptia de a nu mai fi, daca nu mai este, ce este sau unde? Ciudat, nu? Nu m-as fi asteptatniciodata ca ea sa-si puna astfel de intrebari...pentru ca eu o stiu ca pe un "fan" al inmormantarilor, un "groopie" al mortilor, insa, in timp ce scriam am realizat...probabil ca nu s-a gandit niciodata la a nu mai fi ea, ci doar a acceptat neexistenta altora ca atare.
Auzind fabuloasa discutie, o alta colega intervine cu o dilema si mai mare. Povesteste din copilarie cand ajungand la inmormantarea unchiului ei si-a dat seama ca el este cel de-acolo, fara suflare, dar totusi nu este el...??!??...dar continua...caci un om daca ramane fara o mana, sau un picior sau orice alta parte a corpului :)) (a se vedea cazul Ciomu!) ramane in esenta tot el, acelasi om de altadata, insa el...mortul, era el dar totusi nu era si ea s-a gandit atunci ca daca el nu era acolo, cu siguranta il va intalni alta data, in alte circumstante, pe el, chiar el, cel pe care-l stia, preferatul...
Cam asa am inceput eu dimineata! Sunt inca vesela...