Adio vorbelor!

Sursa imaginii: http://jadore.xcc.ro

Supărarea-mi cruntă îmi sfredeleşte-n suflet. Nu mai sunt nimic din ce-aş fi vrut să fiu. Neantul mă-mpresoară din toate părţile iar aerul jilav îmi pătrunde-n nările însetate. E negru pretutindeni şi gol, la fel de gol ca-n sufletul meu. Întunericul se ridică la fel ca aburul de la picioarele mele, şi se ridică, şi se ridică... până-mi pătrunde-n gânduri. Nimic în gândurile mele acum, doar negru absolut ridicat la rang celest. Lacrimi limpezi brăzdează obrazu-mi crud şi lasă urme adânci ale trecerii lor, însă nu pe obraz ci-n suflet. Acelaşi suflet mucegăit şi scrijelit de altă dată, acelaşi... care nu mai strigă acum după ajutor ci rămâne tăcut, în umbră ca urma unui suflet plăpând de altădată, acelaşi...rănile sunt noi! Bărbia-mi tremură, de aceleaşi vorbe mute ce se lovesc de pereţii negri ai neantului şi se-ntorc ca un ecou, un ecou necunoscut căci parcă nu sunt vorbele mele. Nu le mai vreau, nu le mai recunosc... nici în cuvinte nu mă mai regăsesc! Nici măcar ele nu mă mai vor, nici măcar ele nu mă mai ajută. Poate că e mai bine dacă fug de ele, să le las în urmă ca fărâmă de vorbă mută ce nu-şi poate striga frustrarea... Poate că da... căci le văd cum mă privesc cu ochi aprigi şi cum vor să se întoarcă toate împotriva mea! Ce le-am făcut, numai bine... le-am ordonat frumos şi înşiruit cu tâlc pe hârtie, le-am dat viată de multe ori, le-am făcut să traiască alături de mine, şi de Sara şi bucurii dar şi tristeţi şi neîmpliniri... le-am lăsat să vorbească de multe ori în locul meu, le-am adunat de prin cărţi fermecate şi din poveştile bunicii mele, le-am rostit cu patos de multe ori, alteori cu bucurie, alteori şoptit în barbă printre lacrimi. Acum nu le mai vreau, nu mai vreau să le rostesc şi nici să le scriu. Duhul neantului îmi şopteşte-n ureche : ‘’Lasă-le să moară, să sufere... căci ele nu te mai vor, tu de ce le-ai mai vrea ? Te mai regăseşti în ele şi alături de ele ?‘’. Răspunsul meu rămase mut, căci nu mă mai regăseam în vorbe, nici în cele cu iz de basm, nici în rime sau muzicalitatea lor aparte. Voi rămâne mută până când vorbele îmi vor fi din nou aliate iar neantul se va disipa făcând loc în urma lui soarelui să zâmbească dintre nori sau lunii să-mi trimită razele ei plăpânde pe obrazu-mi iar lacrimile mele să pară din nou diamante... Adio !

Povestea Sarei V

Discuţiile Sarei cu persoana misterioasă care-i scria în jurnal continuară preţ de câteva luni bune. Deja ajunsese la stadiul la care nu mai simţea nici un disconfort în a se confesa şi a-şi expune sentimentele, lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci niciodată. Zilele din viaţa ei parcă treceau mai repede de când avea o persoană cu care putea sta de vorbă atât de multe lucruri, pentru prima oară se simţea ascultată, parcă tot ceea ce scria avea acum un glas aparte, glas care se lovea de pereţii încăperii şi se întorcea înapoi sub forma unui ecou care desluşea zbuciumul ascuns în sufletul ei plăpând. De la un timp simţea nevoia sa-i raspundă strict la ceea ce el doar ce scrisese în jurnalul ei fără a se mai ascunde în spatele cuvintelor bine ticluite şi a poveştilor feerice. În mintea ei se conturase deja o imagine a celui care seară de seară îi scria în jurnal atât cât putuse ea să desluşească, cu mintea ei de copilă încă. Pentru ea era clar că era cineva cu experienţă de viaţă, mai în vârstă, poate chiar cu mult decât ea, desluşise asta din atitudinea protectoare pe care o avea faţă de ea, din multele lucruri pe care le învăţase în acest timp de la el, lucruri la care nu se mai gândise până atunci, din răbdarea cu care revenea zi după zi citind şi răspunzând. De multe ori de-a lungul acestor discuţii purtate în jurnal îl provocase în diverse feluri, însă avea un talent de-a dreptul magic de a răspunde, de a se eschiva şi de a duce discuţia într-un alt sens protejând-o parcă. Şi lui ca şi ei, îi placeau oamenii, în toată diversitatea lor, cu caracterele lor diferite, cu mimica lor diferita de la persoană la persoană şi de la clipă la clipă la aceeaşi persoană, cu gestica aparte a fiecăruia, unii poate mai rezervaţi, alţii mai exuberanţi şi exaltaţi. Se gândi preţ de câteva clipe la oameni în general şi îşi dădu seama că mulţi o dezamăgiseră de-a lungul timpului, pentru că nu ştiau s-asculte, pentru că n-o priveau în ochi când vorbeau cu ea, pentru că îi trădaseră încrederea, pentru că o minţiseră. Imediat după despărţirea ei de Alexandru, avusese o perioadă în care nu mai avea încredere în oameni datorată experienţelor mai puţin placute din trecut însă ulterior realizase faptul că datorită unor oameni care reuşiseră s-o rănească nu putea să-i includă pe toţi în aceeaşi categorie pentru că asta ar fi însemnat să nege exact acea diversitate pe care o aprecia la fiecare om în parte, deosebit doar prin felul lui de-a fi.

Se gândea de multe ori că i-ar plăcea să-l întâlnească pe cel care-i scria în jurnal indiferent dacă el ar fi fost tânăr sau trecut de tinereţe, gras sau slab, urât sau frumos, important pentru ea era faptul că găsise în sfârşit pe cineva cu care putea să vorbească, chiar dacă doar în scris şi de la care putea învăţa multe. Deja de-a lungul acestor luni, învăţase să aibă răbdare, căci până atunci mergea pe premisa “Totul trebuie să aibă loc în momentul asta”, învăţase să răspundă mult mai scurt şi fără a se ascunde în spatele cuvintelor măreţe, învaţase să asculte fără a da vreun sfat apoi şi mai presus de toate că orice problemă are o soluţie ce trebuie găsită, fie că este una uşoară sau nu.

Se simţea acum mult mai sigură pe ea, începuse să iasă din casă şi nu mai plânsese după Alexandru de ceva timp. Îşi revenise, în fiecare zi când se trezea soarele parcă strălucea mai tare în înaltul cerului şi chiar dacă se întâmpla să plouă, nu mai era melancolică aşa ca altă dată... până-ntr-o zi când gasi în poştă o scrisoare, recunoscu scrisul imediat, era de la Alexandru. Întreaga lume se prabuşi din nou în jurul ei!

Povestea Sarei IV

Trecuse mai mult de jumătate de an de când se despărţise de Alexandru, plânsese mult, pe ascuns, fără ca părinţii ei să ştie vreo clipă zbuciumul din sufletul ei. Uneori avea ochii atât de umflaţi încât prefera să nu iasă din camera ei, pentru că le-ar fi dat de bănuit celor din jur. Singurele clipe în care se simţea bine erau cele petrecute pe malul mării, cu tălpile afundate în nisip, înconjurată doar de gânduri şi de pescăruşii care ţipau când în înaltul cerului, când rotind deasupra ei. Chiar şi aici purta după ea jurnalul cu pagini galbene şi scorojite în care scria diverse poveşti şi poezii rupte din sufletul ei zbuciumat. Îi era atât de drag acest jurnal încât nu se putea despărţi de el nici o clipă. De fiecare dată când scria în el, îl lăsa apoi la o parte, aştepta preţ de câteva clipe, apoi îl deschidea căutând cu privirea un alt răspuns al jurnalului pentru ceea ce tocmai scrisese. După câteva zile îşi dădu în cele din urmă seama că jurnalul îi răspundea numai peste noapte, niciodată în timpul zilei, aşa că încetase să-l mai deschidă din oră-n oră în aşteptarea unui răspuns. Începuse să se simtă atât de apropiată de jurnal încât în unele seri visa cum acesta se transforma într-un băiat a cărui faţă nu reuşea nicicum s-o distingă în timpul visului, oricât de mult ar fi încercat să se apropie. În alte dăţi petrecea ore întregi ticluind ceea ce scria astfel încât să includă în poveşti fărâme ale discuţiilor dintre ea şi jurnal încercând astfel să-i atragă atenţia. Nu povestise nimănui faptul că jurnalul ei, prin nu ştiu ce magie în fiecare noapte prindea viaţă răspunzându-i, oricum cui ar fi putut povesti, şi chiar dacă ar fi avut cui, cu siguranţă ar fi considerat-o nebună, nu ar fi crezut-o nimeni.

Într-o zi, în dorul ei nebun de a cânta la vioară scrisese despre asta: “ Ridică-ţi capul sus! Lasă vioara încet să-ţi intre sub bărbie. Mâinile să le laşi moi, arcuşul încordat... ochii închişi. Cât de mult te-am dorit! Dar nu te cunosc, nu-ţi ştiu rosturile. Nu ştiu cum să te fac să râzi, nici să suspini, cu atât mai puţin să cânţi. Arcuşul alunecă uşor pe vioara veche a altuia, buricele degetelor îi sângerează de încordare... sunetele se înalţă strigătoare la cer... din ce în ce mai tari, mai ascuţite... tremurânde! Este singurul sunet care-mi face inima să tresalte... şi cel al vocii tale, dacă aş cunoaşte-o! Nu ştiu ce note cânţi tu vioară, ar putea fi oricare, însă înşiruirea lor este absolut superbă. Mi se ridică fiecare firicel la orice suntet înălţător şi îmi tremură mâna la fiecare acord lin. Te-am vrut cândva de mult. Nu mi te-ai oferit... n-am avut timp apoi ca să te-nvăţ, să te strunesc. M-am resemnat! Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru alţii, dar urechile mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale îmi rămân agăţate în timpan ore-ntregi... şi atunci, închid ochii şi te ascult... mereu!” . Aşezând şi aceste ultime cuvinte, reciti şi se gândi pentru o clipă ce ar putea sa-i răspundă jurnalul la ceea ce tocmai scrisese, căci de data asta nu mai scrisese despre dragoste, despre sentimente neîmplinite, despre răni adânc înfipte în suflet. Cu gândul ca de dimineaţă va gasi cu siguranţă un răspuns se tolăni în pat încercând să adoarmă, însă în seara aceasta, gândurile nu-i dădeau pace. Se zvârcoli preţ de câteva ore bune încercând să adoarmă dar nu reuşi. La un moment dat se auzi un zgomot venind de la fereastră şi văzu pe cineva cum intră în dormitorul ei, însă încremeni de frică pe moment şi nu reuşi să scoată nici un sunet. Băgată sub pătură până sub bărbie, observă cum cel care intrase se îndreptă către jurnalul ei, citi ceea ce scrisese, ajutat de o lanternă mică, scoase din buzunar ceva şi rămase încă câteva clipe deasupra jurnalului ei. Văzând că se ridică şi se îndreaptă către fereastră, Sara se prefăcu, că doarme, mijind însă ochii ca să-l distingă mai bine. Nu reuşi însă să-şi dea seama dacă îl cunoaşte sau nu, era clar un băiat, destul de slab, cu părul negru parcă. Aşteptă să mai treacă câteva clipe, apoi se ridică din pat şi merse direct la jurnal, acesta îi răspunsese din nou, însă pentru prima dată îşi dădu seama că nu e nimic paranormal, ci era un băiat care aproape în fiecare seară reuşea să citească şi să-i răspundă. Reciti răspunsul lui “Muzica este felul In care sună sentimentele!” şi zâmbi în colţul gurii gandindu-se ca intr-o zi o sa-l intalneasca dar pana atunci voia sa continuie aceste discutii sub aura aceasta de mister.

Vedeti si: Povestea Sarei I, II, III

Desfătare

sursa imaginii: http://www.narcisvirgiliu.ro/blog/poegrafie-mariana-ichim-fara-aripi/

Scrii ”desfătare” cu mâini ca de ceară

Şi soarele-n tine apusu-şi coboară.

Coloana ta vertebrală se-ndoaie

Sub plăcerea perfidă, sub tropot de ploaie.

Secerată mi-e inima-n piept şi sfioasă,

Măcinată de temeri, de frici şi angoasă!

Sub tropot de ploaie, citesc ”desfătare”

şi-n tine găsesc apusul de soare.

Guşti din graalul cel sfânt delicii şi pofte

Şi-ţi desfeţi privirea-n curbe anoste

Ce-şi expun trup şi suflet pe tavă

Vrei sau nu vrei guşti din a lor otravă.

Sufletul tău de ceară, suspină...

Gândurile apuse în tine nu au vreo vină!

Cu gândul la tine şi-a ta desfătare

Angoasa din mine tropăie tare.

Ai fi vrut acum să-mi pui lumea-n picioare

Însă nu pot ierta a ta desfătare !

Tu nu-ţi poţi îndrepta coloana-ndoită

Ce ţipă în tine cu oricare clipă

Ce trece prin tine ca şi cuţitul prin rană

Si lasă în urmă un suflet cu mană.

Nu mai pâlpâie acum nici o stea

Pe cerul de gânduri de deasupra ta

Pleoapele ţi se zbat şi curge din ele

Desfătarea din tine prin lacrimi mizere.

Degeaba plouă acum din cerul tău

Negru, adânc ce e ca un hău

Căci răspunsul meu rămâne tot mut

Iar durerea din tine nu mai vreau s-o ascult.

Povestea Sarei III

Sara scria în neştire, umplea paginile galbene şi scorojite ale jurnalului. Stiloul curgea din când în când, lăsând în urma lui pete albastre absorbite de gura nesăţioasă a paginilor însetate. Aşeza gânduri efemere şi trăiri intense ce se transformau in cuvinte molcome, înşiruite ordonat pe aceleaşi pagini galbene ridate de trecerea timpului. Ascundea în spatele cuvintelor măreţe şi a metaforelor suave dureri adânc înrădăcinate în sufletul ei scrijelit, dueri numai de ea ştiute, dureri atât de puternice încât, câteodată simţea cum îi explodează sufletul într-o mie de părţi. Nu de mult scria despre dragoste, despre puterea ei mirifica de a schimba omul, despre fluturii din stomac pe care-i simţea la fiecare întâlnire cu Alexandru, despre săruturile pasionale de pe malul mării şi despre atingerile inocente. Acum, odată cu singurătatea ce-o împresura scria despre departare şi despre cuvinte mute rămase nedesluşite, nu scria niciodata despre Alexandru sau despre durerea ei dar cuvintele aşternute spuneau totul: “File de carte răsfoiesc cu-a tale mâini uşoare ca de ceară. Ţi se vor topi într-o zi de căldura sufletului meu. Se vor topi şi vor picura neîncetat pe sufeltul meu. Nu va dura mult până când se vor topi în întregime şi în urma lor va rămâne doar ceara, încremenită în picurii vărsaţi. Dincolo de toate astea vei fi doar tu, acelaşi, mut de departare dintre noi, căci nu te-aud! Nici nu te văd, căci eşti departe. Atât de departe încât nu-ţi aud răsuflarea neîncetată. Sunt surdă de-a tale imagini fantomatice şi de figura ta de ceară. Ai fost acolo nu de mult. Acolo în departare m-ai aşteptat. N-ai stat mult, apoi ai plecat. Nu-ţi place să aştepţi. Ai lăsat în urma ta doar gândurile albe, de nedesluşit. Ce-ai vrut să zici? În mintea ta totul e la fel, miroase a gol. Mi-ai aşezat la picioare cuvintele tale mute, şi s-au topit şi am călcat peste ele. În depărtare nu a ramas nimic din ele, sfărâme ale vorbelor tale mute de altădată doar. Şi calc pe ele şi le adun în talpă, fără să-mi dau seama le am pe toate, acolo în călcâi. Nu las nimic în urmă. Ajung... şi mă descalţ de tălpi şi-adun a ta fărâmă de vorbă mută. Le lipesc, le potrivesc, nu reuşesc nici cum, în ale mele tălpi mai erau fărâme şi-n vorbele tale aceleaşi. Am reuşit, le-am potrivit. Şi vorbele tale mute acum capată suflare şi se-ncordează şi ţipă a tale vorbe mute: <Departarea nu e pentru tine, iubita mea de ceară. Căci în călduri te sfarâmi, cu-a mele vorbe mute. Rămâi în gânduri şterse şi stai pe loc te rog. La tine o sa vin când o să las căldura, când o să fiu de gheaţă, ca să te pot avea, să nu te scap printre degete cu-a tale picurare de ceară caldă. Iubita mea de ceară să mă aştepţi că vin.>" " Aşezând şi aceste ultime cuvinte se întrebă dacă el vreodată are să mai vină iar gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată o cutremură atât de tare încât şiroaie de lacrimi îi brăzdară obrazul alb şi adormi încovoiată, încă suspinând. Fu trezită de o bătaie-n geam, se ridică ştergându-se cu dosul palmei de lacrimi şi se-ndreptă către fereastră, bătea în geam creanga stejarului falnic de lângă casă în suflarea vântului iar lumina lunii proiecta pe pereţii încăperii imaginea fantomatică a crengii ce părea un monstru ce se ascundea când după dulap, când după pat, cu mişcări bruşte încoace şi încolo. Sara trase draperiile cu mişcări repezi, aprinse o lumânare şi deschise din nou jurnalul, se uită puţin pe el şi dintr-o dată îl apucă şi-l azvârli sub pat ca şi cum ar fi vrut să scape de un demon. În paginile scrijelite ale jurnalului sub ceea ce scrisese ea, se putea desluşi un alt scris, cu totul aparte faţă de al ei... jurnalul îi răspunsese!
Vedeti si: Povestea Sarei I si Povestea Sarei II

Picături încremenite

Picăturile au încremenit

în scurgerea lor infinită.

E frig.

Au îngheţat şi au rămas de sticlă,

înmărmurite acolo,

dar nu etern.

Se vor topi mereu.

În gândurile mele vor rămâne aceleaşi,

nemişcate, ca de sticlă.

Cu ce folos?

Doar să-mi alinte ochii şi-a minţii cugetare

şi poate altă dată să revină,

ca altă picătură...

nocturnă, îngheţată.

Picurii cuvintelor

lovesc nemărginirea.

Pesemne eşti acolo,

mereu prezentul gol.

Să-nvăţ nemărginirea?

Nicicând, sunt limitată.

Cum nu?

Mereu… de inima-mi setată!

Da, tu m-ai înăţat ce-nseamnă să iubeşti :

mereu să dai la alţii

şi tu să nu primeşti !

O luarăm de la capăt

privind nemărginirea...

E trist,

aievea mi se-arată

mai gol ca goliciunea.

Chiar şi-n deşert

e-o plantă,

dar eu ... deşertăciunea!

M-ai înşelat adesea

cu potirul tău,

dar nu şi-acum...

nimic nu e mai rău

decât neantul visului în care

m-ai vărsat!

Poţi merge pân’ la capăt?

Poti?

Doar tu m-ai învăţat!

Din râsul tau perfid

nu înţeleg nimic,

nimic mai mult decât

din stropii îngheţaţi

ce-s teferi,

ca de sticlă...

încă cocoţaţi.

Dar va veni şi clipa,

când peste-a lor sclipire

se va aşeza o alta

mai orbitoare parcă.

Da... va fi o nouă zi

cu soarele plăpândul

ce va sclipi prin ei

cu ochii lui vioi.

Si ce să vezi ?

Topiţi vor fi apoi!

Iar de s-ar încăpăţâna cu totul,

i-ar aburi într-o secundă

şi i-ar urca la ceruri

de unde ... vor reveni

vreodată

cu faţa lor plăpândă,

ca picătura caldă

a unei ploi de vară,

pe faţa-mi va lovi-o

cu-a norilor gargară!

Nicicând nemărginirea

nu fu mai ticăloasă,

îmi macină privirea

cu-a ploilor angoasă

Nicicând! am zis…

nu voi uita vreodată

cum picătura ceea

stătuse îngheţată,

pe sufletu-mi pesemne.

Nicicând… visuri eterne!

Povestea Sarei II

Îl cunoscuse pe Alexandru acum aproape zece ani, era atât de tânără şi de naivă pe atunci, de fapt multe lucruri nu s-au schimbat, poate doar în sufletul ei. Alexandru provenea dintr-o familie săracă, care nu-şi dăduse interesul pentru educaţia copiilor, era un tip deştept, însă lipsa educaţiei din copilărie îşi spunea cuvântul. Ar fi putut face multe şcoli, însă familia lui alesese pentru el cea mai înaltă şcoală ce putea fi urmată de un membru al familiei, şcoala vieţii. Aceasta îşi lăsase amprenta pe el sub forma unor cicatrici mai mari sau mai mici, la baza piciorului şi pe omoplat. Sarei nu îi păsase însă de condiţia lui, în momentul în care îl întâlnise pentru prima dată, parcă o lovise ceva în moalele capului fiind vrajită de ochii mari şi negri care aveau o sclipire aparte. Parcă totul se schimbase în viaţa ei din momentul în care îl cunoscuse pe Alexandru, tot universul ei se rotea în jurul lui, era atât de îndrăgostită de el, încât nu îi mai păsa de nimeni altcineva. Seara când rămânea singură, nu se gândea decât la el, la cum va face să-l vadă din nou, pentru că se vedeau de fiecare dată pe ascuns căci părinţii ei nu erau de acord cu această relaţie. Ceea ce era atât de important pentru ea, lăsase de o parte de când îl cunoscuse, acum nu se mai trezea în toiul nopţii ca să scrie cine ştie ce poezie uitată în paginile scorojite ale caietului sau să-şi imagineze vrute şi nevrute, singurul lucru care-o mai trezea din somn era imaginea lui ce-i apărea în vis dezmierdând-o sau certând-o pe un ton atât de blajin încât pentru ea suna ca o declaraţie de dragoste. Când se întâlnea cu el, parcă renăştea de fiecare dată, avea aceeaşi senzaţie de fluturi în stomac, la fel ca în prima zi când l-a întâlnit şi au dat mâna... şi acum îşi aminteste strângerea lui ferma, cu palma un pic umedă, zâmbetul său larg şi vocea gravă pe care a zis doar atât: “Eu sunt Alexandru... încântat!”. Sarei i se pare că-l cunoaşte de o viaţă, deşi nu a trecut chiar atât de mult timp, însă ea a ştiut încă de atunci ca el va fi marea iubire a vieţii ei. În gândurile ei se perindă în fiecare seară clipele petrecute alături de el, prima lor întâlnire când s-au plimbat pe străzi fără o direcţie anume, s-au oprit şi el i-a cântat şi au dansat îmbrăţişaţi în faţa unei biserici; sau primul cadou de la el, un gândăcel într-o cutiuţă care însemna foarte mult pentru ea, căci îi spusese la un moment dat ca important atunci când faci un cadou este gestul, în cutie poate fi orice, chiar şi un gândăcel... iar el îşi amintise; sau atunci când au îngheţat pe o bancă în parc stând toată noaptea îmbrăţişaţi. Doamne... cât de mult îl iubea! Cum să nu-l iubească... căci el îi scria scrisori şi ea îi răspundea, câteodată chiar şi în versuri, deşi ar fi putut să vorbească la telefon sau pe internet, însă scrisorile aveau un iz de romantism de mult uitat. Sara împăturea fiecare scrisoare cu grijă şi o punea într-o cutie numai de ea ştiută, o cutie în care ea păstrase şi câteva scoici şi pietre adunate de pe plajă, sfoara de la nişte covrigi pe care i-au mâncat împreună în seara în care au îngheţat pe bancă în parc, nota de plată de la aniversarea lor de nouă luni de la un restaurant romantic de lângă parc, poze cu ei doi şi poze făcute de ea cu el pe malul mării trăgând însetat din ţigară. Într-o seară visase că venise cineva şi ii furase cutia, se trezise din somn cu o senzaţie de gol în stomac, căutând-o cu disperare... până reuşi să o găsească, parcă trecu o veşnicie în care întreaga sa lume se prăbuşise. Stânse cutia la piept ca şi când nu ar fi existat nimic mai preţios pe lume şi adormi îngânând: “Alex, dragul meu Alex...”

Continuare la: Povestea Sarei I

Nebunie

Cât aş fi vrut să fiu nebună...
s-alerg pe câmpuri înstelate,
să fiu doar eu cu mine sub clar de lună
iar urletul de animale să-mi sune-a clopot care bate!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să mormăi doar şoptit în barbă
s-aud doar voci suave ce-n timpan răsună,
să văd a ta nedesluşită formă, ca de fantomă albă!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să prind în mâna dreaptă stele
cu mâna stângă să m-agăţ de biata lună
iar totul de prin jur să se transforme în gâze efemere!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să stau doar în cămaşă albă,
să mă îndrept spre clopotele care sună
desculţă, tălpile să mi le-afund prin neaua îngheţată!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
şi poate chiar mi-a reuşit vreodată
să par, să fiu, s-arăt ca sunt nebună
dar ştiu că tu şi el şi ea... n-o să mă credeţi niciodată!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
dar cred c-am fost o vreme lungă
când doar umblam pe uliţi slabă si zăludă
căci n-am lăsat pe nimeni în suflet să-mi străpungă!
Doar aş fi vrut să fiu nebună…
Şi-am fost, şi sunt in continuare
Iar de mă vei găsi din nou sub clar de lună
de data asta sufletu-mi de nebunie nu va avea scăpare!
Da… sunt nebună, poate sunt…
şi mă voi zvârcoli pe-acest pământ
în nebunia grea şi cruntă a unui om de rând
ce nu de mult pe sufletul acelaşi făcuse jurământ!
Da... sunt nebună şi voi mai fi...
Nimic şi nimeni nu mă va mai opri
din nebunia-mi cruntă sedimentată-n suflet
ce picătură după picătură se-nfige şi în al meu cuget!
Da... acum chiar sunt nebună...
Şi nimeni n-o să poată acum sa-mi spună
că sunt nebună, căci n-am să-i cred acum
când ei vor zice ca eu s-o iau pe o cărare şi nebunia-mi pe alt drum!

În necunoscut

Ne-am cunoscut întâmplător...
Necunoscut erai, un simplu călător
Ce se oprea pe banca minţii mele,
Numărând clăbucii gândurilor efemere.
Tobele se aud, bat în depărtare
Şi-aduc în bubuitul lor cel surd
Surâsul cald şi lin al vocii tale
Ce-n se transforma-n note muzicale.
Sunt ca o carte deschisă pentru tine
Îţi place sa-mi răspunzi în note prea puţine.
Câteodată mă port mai mult ca o copilă
Dar tu mă descoperi cu fiecare filă.
Îmi place să mă apar în cuvinte
Dar tu citeşti şi mă descoperi iar,
Te uiţi, şi-mi spui să iau aminte
Eu îţi promit că nu e în zadar.
Aş vrea să-ţi spun cu mult mai multe
De fiecare dată când ne întâlnim
Dar gându-mi se transformă în cuvinte mute
Si iar pe drumuri paralele noi pornim.
Iarăşi în cuvinte ne vom întâlni
Şi printre rânduri tu tot vei citi
Iar în scrisoarea ta cea anonimă
Îmi vei arăta ce ma stapunge-n inimă.
Şi aş fi vrut să ştii mai multe despre mine
Şi aş fi vrut să mă-ntâlnesc din nou cu tine
Să stăm de vorbă mult, chiar peste noapte
Iar toate temerile mele să se transforme-n şoapte.

Paradis scrijelit

Pe trupul meu efemer, ca de ceară,

scrijeleşti imagini cu tine.

În inima-mi frântă înfigi a ta gheară

să-mi scoţi păcatul din vene.

Din oasele-mi faci castelul de vis

şi din sângele-mi râuri şi mări

iar din păru-mi vâlvoi, cerul închis

ce cu stele va sta peste nori.

Înfipta ta gheară rămâne în mine,

vertebra din spatele-mi ţipă acut

şi inima ei vrea să stea doar cu tine...

sărutul din noi se zdruncină mut.

Ai fi vrut să ştergi rana adânc închistată

cu podul palmei să laşi tot ce-a fost.

Să nu-mi mai vezi faţa de gânduri brăzdată

şi de multele supărări fără rost.

Ai fi vrut să te iert, să te caut,

în neant să merg după tine,

să te găsesc după sunet de flaut

şi să uit scrijelirea din mine.

Ai fu vrut să uit a ta gheară ascuţită

ce înfiptă-mi rămase în suflet

şi să mă las de-a tale mâini făurită

să mă laşi fără glas, fără cuget.

Nicicând n-ai să poţi asta să faci,

n-am să te las nici în vis.

Nicicând n-ai să te complaci...

Nicicând... doar ai promis!

Îmi oblojesc mai atent rana adâncă

ce pesemne în suflet a pătruns,

până la vindecare, mai e cale lungă...

dar aştept din neant un răspuns.

Răspunsul tău sobru se las-aşteptat...

Aş fi vrut să las goliciunea din mine

şi de la căile-mi drepte să nu fac rabat

în aşteptarea unui răspuns de la tine.

Acorduri de vioară aduc răspunsul tău mut

ce-mi răsună-n timpanele tari

şi oricât de mult aş fi vrut să-l ascult

am rămas priponită în ochii tăi mari.

Iar m-ai purtat pe aripi albastre de vis

şi-ai fi vrut să rămân doar cu tine,

însă eu am ales un alt paradis

în care să fiu doar eu şi cu mine.

Păcatul originar

Într-un trup cu sâni dezgoliţi

Se isca furtuna cea mare.

Femuru-mi încolacit dupa gât

... te bucuri de-a lui desfătare.

În ringul de dans ne-am văzut prima oară

Sfredeleai cu privirea în mine

Si râsu-ţi perfid mi s-a agăţat în timpan!

Eu...din coasta lui Adam făurită

Aş fi putut să-ţi dau să guşti mărul dulce

însă în trupu-mi otrava se scurge,

otrava acidă a păcatului originar.

Şi şarpele cu-a sale limbi ascuţite

Ţi-arată dezmăţul din mine

Şi-ar fi vrut să ia locul femurului meu, dupa gât!

Bubuiturile inimii tale se-nalţă la cer

Iar eu îţi prind mirosul în palme,

Mirosul acid al unui trai efemer

Ce se-nghesuie în venele mele.

Aş fi vrut să te gust din pocalul de foc,

să te ţin închistat în papile,

să te zbaţi în al meu palatin

şi să cauţi cu sete a mea gură de zile.

Povestea Sarei I

Lacrimi reci brazdeaza iar obrazul crud al fetei ingandurate de la fereastra. In geamul limpede bat incontinuu picaturi reci de ploaie care lasa urme aburinde ale sarutului lor cu fereastra. Aburii se strang pe geam, formand o ceata densa ca cea din sufletul ei. Degetele subtiri si reci se avanta catre geamul aburit lasand in urma semne nedeslusite. Sterge cu podul palmei geamul ucigand urmele suferintei incrustate in inima ferestrei. Urmele adanci ale suferintei ei salasluiesc inca in sufletul ei de copil. Ar fi vrut sa se intoarca in timpurile acelea, cand nimic nu era mai important decat joaca, cand orice gaza prinsa intr-un borcan ii provoca o bucurie imensa. Si-ar fi dorit sa fie altfel, sa aiba puterea sa se schimbe. Ar fi vrut sa aiba aripi si sa zboare in toate locurile unde are amintiri placute sau sa fie sirena si sa innoate pe fundul rece al marii cautand mesajele altora ca ea, mesaje din scoici si din melci uitate in strafundurile marii sau mesaje de adio din sticle verzi brazdate de valuri si tocite de nisipuri. Uneori si-ar fi dorit sa fie doar o gaza efemera, sa zboare prin toate florile parfumate ca sa le cuprinda mireasma si apoi, exact in momentul in care a creat un parfum mirific din toate miresmele adunate, sa se prabuseasca la pamant pentru a-si da ultima suflare. Cate lucruri si-ar fi dorit... insa nu le poate cuprinde pe toate intr-o singura viata. De fapt nici nu si le-ar fi dorit pe toate, doar o parte din ele, nu pe cele cu iz de basm ci pe cele pe care le-ar fi putut cuprinde in causul palmelor. Dar le avea pe toate, in sufletul ei erau toate oranduite exact asa cum ar fi trebuit sa fie iar in visele ei prindeau un contur atat de clar incat ar fi putut jura, odata cu primul cascat al diminetii ca toate lucrurile acele erau ale ei sau chiar ca le faurise ea cu mainile ei firave si albe.
Cateodata nu mai visa, nici noaptea si nici ziua cu ochii deschisi ci isi dorea lucruri simple, atat de simple pentru ea, dar de neinteles pentru altii. Si-ar fi dorit sa scrie cat e ziua de lunga, sa umple caiete intregi cu versuri sau cu nimicuri care o faceau sa se simta speciala... sau sa picteze, asa cum o facuse mai de mult, sa picteze cu pensule multe, subtiri si groase, sa picteze in culori sobre sau in culori uluitor de vii... sau sa cante la vioara, sa-si lase barbia pe culcusul rece de lemn masiv, sa pipaie arcusul cu buricele degetelor si apoi sa-l lase sa alunece armonios pe corzile metalice si sa scoata acorduri divine care sa-i impresioneze pana si pe zei.
Inima Sarei era atat de plina de dorinte si atat de dornica de a le realiza incat uneori se oprea parca in loc, cu urechile aciuite catre ganduri. Cand inima ei se oprea parca intreaga natura era la unison, soarele se ascundea printre nori, vantul nu mai batea, marea era fara valuri, pasarile amuteau, fluturii incremeneau ramanand ca pictati in albastrul cerului sau in petalele miresmatice ale florilor multicolore. Cand sufletul ei plangea si norii plangeau cu picaturi mari si reci de ploaie in fereastra ei. Aburii albi si cetosi cuprinsera iar intreaga fereastra ce reflecta acum imaginea Sarei sub lumina difuza a fulgerelor din departare. Era o fata simpla cu parul negru stralucitor, cu ochii mari caprui incadrati de gene atat de lungi incat pareau ireale, cu buze roz, carnoase pe care le musca din cand in cand si cu obrajii atat de albi si de zvelti incat lacrimile care-i brazdau pareau diamante in lumina lunii. Sufla cu buzele ei roz un aer cald catre fereastra scaldata in lacrimi de ploaie, inca se mai vedeau urme ale semnelor nedeslusite de mai devreme, isi indrepta din nou degetele albe catre ceata densa de pe fereastra si contura o inima franta, atat de franta...

Plamadirea universului

Totul era negru şi nedesluşit. Pretutindeni puteai zări doar o genune uriaşă acoperită de o mâzgă ceţoasă neagră. Adânc în interiorul prăpastiei începuse parcă să se întâmple ceva, prăpastia se sfărâmă pe alocuri şi se desprinse în două genuni identice, parcă la fel de uriaşe. Într-una din ele, mâzga ceţoasă începuse să se transforme în cristale de gheaţă, întâi doar unul, apoi altul şi tot aşa până ce întreaga genune se transformă într-un tărâm de gheaţă. În cealaltă genune mâzga începu să scapere scântei din ce în ce mai mari şi mai mari, până ce în interiorul ei se iscă o vâlvătaie atât de mare încât întreaga genune părea o minge de foc. Aşa au luat naştere cele două lumi, tărâmul de gheaţă Niflheim şi tărâmul de foc Muspelheim.

Din tărâmul flăcărilor au început să se desprindă scântei şi să se înalţe către neant, fiecare scânteie mai mare sau mai mică s-a înfipt în negura neantului luminându-l, astfel au luat naştere stelele şi planetele. Cea mai mare şi cea mai trainică scânteie a devenit chiar soarele luminând astfel negura neantului într-un albastru mirific, susţinător al stelelor, cometelor şi al planetelor.

Lava rămasă în urma focului creator a început să se scurgă alene către tărâmul de gheaţă, limbile lavei sfârâiau sfidător la întâlnirea cristalelor de gheaţă, mâncându-le parcă. Când lava acoperi toată crusta de gheaţă aceasta începu să-şi schimbe culoarea, devenind de un albastru strălucitor şi începând să se scurgă între crăpăturile neantului. Substanţa neantului începu să bulbucească înfiorător la suprafaţă, ca şi cum ar fiert într-un ceaun gigantic, însă de sub bulele sale începură să se desluşească parcă nişte degete, nişte călcâie, nişte fire de păr. Dintr-o dată parcă întreaga substanţă începu să formeze un vârtej monstruos şi să se audă un zgomot înfiorător, ca al unei tornade ce mătură totul în calea ei. Din vârtejul format se ridică dintr-o dată o creatură parcă de zece ori mai înaltă decât orice lucru văzut până atunci, o creatură cu părul vâlvoi încă scăldat în vâscozitatea aceea albastra, cu nasul turtit, cu ochii bulbucaţi ca două planete înfipte-n univers care-şi rotesc sorii negri care-ncotro. Dintr-o dată gigantul căscă gura, încercând parcă să înghită stelele de pe cer şi strigă cu o voce la fel de răsunătoare ca zgomotul tunetului: “Eu sunt Ymir giantul, din trupul meu se va crea raiul şi pământul, din sângele meu se vor face mările şi lacurile, din oasele mele se vor face munţii, din dinţii mei se vor face stânci, din părul meu se vor face copaci şi norii vor sălăşlui pe cer doar pentru că vor fi zămisliţi din creierul meu”.

Personajele fac parte din mitologia nordica, sursa de inspiratie pentru acest text.

Ghem de gânduri

Sursa imaginii: https://picaturaderoua.wordpress.com/2010/04/13/reflex-108-george-tarnea/
Gândurile mele sunt un şir de aţă argintie făcuta ghem. Uneori reuşesc să desfac tot ghemul de aţă şi să-mi întind gândurile în cuiele universului, ca pe o pânză de paianjen. Desfac aţa gândurilor din ghem, o întind către primul cui strălucitor, o înfăşor împrejurul lui şi pornesc către un altul… şi tot aşa până când epuizez toate cuiele şi revin către altele. De pe pământ, pare o pânză de mătase, ticluită cu mult har, însă, prin ochii mei văd doar o înşiruire haotică a gândurilor mele prin univers. Unele planete, în rotaţia lor, rup şirul gândurilor mele, însă, imediat după aceea, stelele trimit razele lor aurii şi ticluiesc cu un ac invizibil o nouă aţă. Meteoriţii se prind în plasa gândurilor mele şi se zbat să ajungă mai departe pe traiectoria lor. Îmi întind mâinile albe ca de ceară către meteoriţii prinşi în plasă, îi desprind cu greu din mreaja gândurilor mele şi îi arunc cu putere în depărtare. Îi privesc îndreptându-se cu repeziciune către neant ca nişte stele căzătoare, lasând în urma lor o pulbere aurie care se risipeşte pe măsură ce meteoriţii se îndreaptă către depărtare. Zânele gândurilor vin cu fâlfâiri uşoare de aripi argintii şi culeg cu delicateţe aţa din fiecare cui al universului, o transformă în ghem şi îl aruncă către Pământ. Reuşesc să prind steaua căzătoare a gândurilor mele în căuşul palmelor, înainte de a se zdrobi de sol. Întind aţa argintie, o înfăşor pe dupa degete, arunc ghemul dintr-o parte în alta, fac giumbuşlucuri până când ajung la capătul celălalt al aţei. Sunt înfăşurată în aţa gândurilor mele, din cap până în picioare. Cu o măiestrie uimitoare, reuşesc să apuc cu degetele şi să fac un ghem mic cu gândurile negre, pe care le înfăşor apoi în gânduri măreţe, albe, curate, înălţătoare. Mă scutur ca să fiu sigură că n-a rămas nici un gând care sa-mi dea târcoale, mă uit la mâinile mele albe, de fapt tot corpul îmi este alb ca de ceară. Când soarele răsare mă topesc uşor, picur încet până devin doar o baltă de ceară cu ghemul gândurilor mele râzând parcă sfidător din ea. Apoi vii tu, mă modelezi, indiferent cum o faci, eu sunt aceeasi, pentru că gândurile mele si trăirile mele sunt înfăşurate în acelaşi ghem etern. Sunt o statuie de ceara mirific ticluită de mâini cu har ce are gândurile agăţate în toate colţurile universului şi care se topeşte la prima rază de soare, de luna, de luceafăr sau de iubire.

Ganduri in necunoscut... sau pentru

Sursa imaginii: http://gelu11.ro
Necunoscutul imi sfredeleste gandurile in fiecare zi. Spuma gandurilor mele se transforma in cuvinte insiruite. Printre randurile de spuma necunoscutul observa si alti clabuci inspumati. Imi trimite mesaje din note muzicale aparte ce sparg baloanele gandurilor mele. Muzicalitatea vorbelor necunoscutului imi ramane agatata in timpane, timpanele imi bubuie usor la fiecare nota aparte a vioarei lui. Uneori as vrea sa-i smulg arcusul si sa-i arat eu cateva note, alteori ma las purtata de cantecul lui si nu-mi doresc decat sa revina, cu aceleasi note sau cu altele noi, doar pentru mine... Spuma gandurilor mele se aseaza pe apa lina a gandurilor sale, apa lui tremura sub influenta acelorasi acorduri line de vioara, poarta clabucii pe valuri inspumate pe taramuri necunoscute. Ajunsa acolo spuma lasa clabucii deoparte... necunoscutul sufla cu putere catre ei si-i face sa zboare catre neant, intrebandu-se insa daca se vor intoarce vreodata sau daca reusise sa vada in balonul lor colorat toate gandurile ascunse. O voce din neant ii arata faptul ca nu reusise sa desluseasca toata coloritura clabucilor, le observase doar pe cele albastre si pe cele purpurii, insa le ratase, poate chiar intentionat, pe cele roz si pe cele translucide. Lua spuma ramasa in palme, incercand s-o protejeze de intemperii, sa o fereasca de rele, duse palmele la urechi, lasand un loc liber pentru a asculta gandurile curate, fara clabuci, insa nu se auzea nimic. Deschise palmele si isi dadu seama ca totul disparuse de caldura palmelor sale protectoare. Se gandi pentru o clipa ca gresise atunci cand luase spuma in palme, apoi realiza ca greseala o facuse mai devreme, caci spuma fara clabuci nu poate exista... Zambi usor in coltul gurii si se gandi la spuma gandurilor sale de necunoscut... zambi din nou... si ea avea clabuci, ca oricare alta.
Revin pe Pamant cu talpile afundate in nisipul rece, ma plec in fata celui care gaseste spuma gandurilor mele intre valurile zbuciumate ale marii... ma asez pe nisipul rece si scrijelesc cu degetul in nisip "Oare ai sa-mi raspunzi...", apoi vine marea si sterge tot ca si cand nu ar fi existat. Ma las invaluita de apa marii si ma las purtata pe aripi de vis necunoscut.