Picături încremenite

Picăturile au încremenit

în scurgerea lor infinită.

E frig.

Au îngheţat şi au rămas de sticlă,

înmărmurite acolo,

dar nu etern.

Se vor topi mereu.

În gândurile mele vor rămâne aceleaşi,

nemişcate, ca de sticlă.

Cu ce folos?

Doar să-mi alinte ochii şi-a minţii cugetare

şi poate altă dată să revină,

ca altă picătură...

nocturnă, îngheţată.

Picurii cuvintelor

lovesc nemărginirea.

Pesemne eşti acolo,

mereu prezentul gol.

Să-nvăţ nemărginirea?

Nicicând, sunt limitată.

Cum nu?

Mereu… de inima-mi setată!

Da, tu m-ai înăţat ce-nseamnă să iubeşti :

mereu să dai la alţii

şi tu să nu primeşti !

O luarăm de la capăt

privind nemărginirea...

E trist,

aievea mi se-arată

mai gol ca goliciunea.

Chiar şi-n deşert

e-o plantă,

dar eu ... deşertăciunea!

M-ai înşelat adesea

cu potirul tău,

dar nu şi-acum...

nimic nu e mai rău

decât neantul visului în care

m-ai vărsat!

Poţi merge pân’ la capăt?

Poti?

Doar tu m-ai învăţat!

Din râsul tau perfid

nu înţeleg nimic,

nimic mai mult decât

din stropii îngheţaţi

ce-s teferi,

ca de sticlă...

încă cocoţaţi.

Dar va veni şi clipa,

când peste-a lor sclipire

se va aşeza o alta

mai orbitoare parcă.

Da... va fi o nouă zi

cu soarele plăpândul

ce va sclipi prin ei

cu ochii lui vioi.

Si ce să vezi ?

Topiţi vor fi apoi!

Iar de s-ar încăpăţâna cu totul,

i-ar aburi într-o secundă

şi i-ar urca la ceruri

de unde ... vor reveni

vreodată

cu faţa lor plăpândă,

ca picătura caldă

a unei ploi de vară,

pe faţa-mi va lovi-o

cu-a norilor gargară!

Nicicând nemărginirea

nu fu mai ticăloasă,

îmi macină privirea

cu-a ploilor angoasă

Nicicând! am zis…

nu voi uita vreodată

cum picătura ceea

stătuse îngheţată,

pe sufletu-mi pesemne.

Nicicând… visuri eterne!

Povestea Sarei II

Îl cunoscuse pe Alexandru acum aproape zece ani, era atât de tânără şi de naivă pe atunci, de fapt multe lucruri nu s-au schimbat, poate doar în sufletul ei. Alexandru provenea dintr-o familie săracă, care nu-şi dăduse interesul pentru educaţia copiilor, era un tip deştept, însă lipsa educaţiei din copilărie îşi spunea cuvântul. Ar fi putut face multe şcoli, însă familia lui alesese pentru el cea mai înaltă şcoală ce putea fi urmată de un membru al familiei, şcoala vieţii. Aceasta îşi lăsase amprenta pe el sub forma unor cicatrici mai mari sau mai mici, la baza piciorului şi pe omoplat. Sarei nu îi păsase însă de condiţia lui, în momentul în care îl întâlnise pentru prima dată, parcă o lovise ceva în moalele capului fiind vrajită de ochii mari şi negri care aveau o sclipire aparte. Parcă totul se schimbase în viaţa ei din momentul în care îl cunoscuse pe Alexandru, tot universul ei se rotea în jurul lui, era atât de îndrăgostită de el, încât nu îi mai păsa de nimeni altcineva. Seara când rămânea singură, nu se gândea decât la el, la cum va face să-l vadă din nou, pentru că se vedeau de fiecare dată pe ascuns căci părinţii ei nu erau de acord cu această relaţie. Ceea ce era atât de important pentru ea, lăsase de o parte de când îl cunoscuse, acum nu se mai trezea în toiul nopţii ca să scrie cine ştie ce poezie uitată în paginile scorojite ale caietului sau să-şi imagineze vrute şi nevrute, singurul lucru care-o mai trezea din somn era imaginea lui ce-i apărea în vis dezmierdând-o sau certând-o pe un ton atât de blajin încât pentru ea suna ca o declaraţie de dragoste. Când se întâlnea cu el, parcă renăştea de fiecare dată, avea aceeaşi senzaţie de fluturi în stomac, la fel ca în prima zi când l-a întâlnit şi au dat mâna... şi acum îşi aminteste strângerea lui ferma, cu palma un pic umedă, zâmbetul său larg şi vocea gravă pe care a zis doar atât: “Eu sunt Alexandru... încântat!”. Sarei i se pare că-l cunoaşte de o viaţă, deşi nu a trecut chiar atât de mult timp, însă ea a ştiut încă de atunci ca el va fi marea iubire a vieţii ei. În gândurile ei se perindă în fiecare seară clipele petrecute alături de el, prima lor întâlnire când s-au plimbat pe străzi fără o direcţie anume, s-au oprit şi el i-a cântat şi au dansat îmbrăţişaţi în faţa unei biserici; sau primul cadou de la el, un gândăcel într-o cutiuţă care însemna foarte mult pentru ea, căci îi spusese la un moment dat ca important atunci când faci un cadou este gestul, în cutie poate fi orice, chiar şi un gândăcel... iar el îşi amintise; sau atunci când au îngheţat pe o bancă în parc stând toată noaptea îmbrăţişaţi. Doamne... cât de mult îl iubea! Cum să nu-l iubească... căci el îi scria scrisori şi ea îi răspundea, câteodată chiar şi în versuri, deşi ar fi putut să vorbească la telefon sau pe internet, însă scrisorile aveau un iz de romantism de mult uitat. Sara împăturea fiecare scrisoare cu grijă şi o punea într-o cutie numai de ea ştiută, o cutie în care ea păstrase şi câteva scoici şi pietre adunate de pe plajă, sfoara de la nişte covrigi pe care i-au mâncat împreună în seara în care au îngheţat pe bancă în parc, nota de plată de la aniversarea lor de nouă luni de la un restaurant romantic de lângă parc, poze cu ei doi şi poze făcute de ea cu el pe malul mării trăgând însetat din ţigară. Într-o seară visase că venise cineva şi ii furase cutia, se trezise din somn cu o senzaţie de gol în stomac, căutând-o cu disperare... până reuşi să o găsească, parcă trecu o veşnicie în care întreaga sa lume se prăbuşise. Stânse cutia la piept ca şi când nu ar fi existat nimic mai preţios pe lume şi adormi îngânând: “Alex, dragul meu Alex...”

Continuare la: Povestea Sarei I

Nebunie

Cât aş fi vrut să fiu nebună...
s-alerg pe câmpuri înstelate,
să fiu doar eu cu mine sub clar de lună
iar urletul de animale să-mi sune-a clopot care bate!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să mormăi doar şoptit în barbă
s-aud doar voci suave ce-n timpan răsună,
să văd a ta nedesluşită formă, ca de fantomă albă!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să prind în mâna dreaptă stele
cu mâna stângă să m-agăţ de biata lună
iar totul de prin jur să se transforme în gâze efemere!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să stau doar în cămaşă albă,
să mă îndrept spre clopotele care sună
desculţă, tălpile să mi le-afund prin neaua îngheţată!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
şi poate chiar mi-a reuşit vreodată
să par, să fiu, s-arăt ca sunt nebună
dar ştiu că tu şi el şi ea... n-o să mă credeţi niciodată!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
dar cred c-am fost o vreme lungă
când doar umblam pe uliţi slabă si zăludă
căci n-am lăsat pe nimeni în suflet să-mi străpungă!
Doar aş fi vrut să fiu nebună…
Şi-am fost, şi sunt in continuare
Iar de mă vei găsi din nou sub clar de lună
de data asta sufletu-mi de nebunie nu va avea scăpare!
Da… sunt nebună, poate sunt…
şi mă voi zvârcoli pe-acest pământ
în nebunia grea şi cruntă a unui om de rând
ce nu de mult pe sufletul acelaşi făcuse jurământ!
Da... sunt nebună şi voi mai fi...
Nimic şi nimeni nu mă va mai opri
din nebunia-mi cruntă sedimentată-n suflet
ce picătură după picătură se-nfige şi în al meu cuget!
Da... acum chiar sunt nebună...
Şi nimeni n-o să poată acum sa-mi spună
că sunt nebună, căci n-am să-i cred acum
când ei vor zice ca eu s-o iau pe o cărare şi nebunia-mi pe alt drum!

În necunoscut

Ne-am cunoscut întâmplător...
Necunoscut erai, un simplu călător
Ce se oprea pe banca minţii mele,
Numărând clăbucii gândurilor efemere.
Tobele se aud, bat în depărtare
Şi-aduc în bubuitul lor cel surd
Surâsul cald şi lin al vocii tale
Ce-n se transforma-n note muzicale.
Sunt ca o carte deschisă pentru tine
Îţi place sa-mi răspunzi în note prea puţine.
Câteodată mă port mai mult ca o copilă
Dar tu mă descoperi cu fiecare filă.
Îmi place să mă apar în cuvinte
Dar tu citeşti şi mă descoperi iar,
Te uiţi, şi-mi spui să iau aminte
Eu îţi promit că nu e în zadar.
Aş vrea să-ţi spun cu mult mai multe
De fiecare dată când ne întâlnim
Dar gându-mi se transformă în cuvinte mute
Si iar pe drumuri paralele noi pornim.
Iarăşi în cuvinte ne vom întâlni
Şi printre rânduri tu tot vei citi
Iar în scrisoarea ta cea anonimă
Îmi vei arăta ce ma stapunge-n inimă.
Şi aş fi vrut să ştii mai multe despre mine
Şi aş fi vrut să mă-ntâlnesc din nou cu tine
Să stăm de vorbă mult, chiar peste noapte
Iar toate temerile mele să se transforme-n şoapte.

Paradis scrijelit

Pe trupul meu efemer, ca de ceară,

scrijeleşti imagini cu tine.

În inima-mi frântă înfigi a ta gheară

să-mi scoţi păcatul din vene.

Din oasele-mi faci castelul de vis

şi din sângele-mi râuri şi mări

iar din păru-mi vâlvoi, cerul închis

ce cu stele va sta peste nori.

Înfipta ta gheară rămâne în mine,

vertebra din spatele-mi ţipă acut

şi inima ei vrea să stea doar cu tine...

sărutul din noi se zdruncină mut.

Ai fi vrut să ştergi rana adânc închistată

cu podul palmei să laşi tot ce-a fost.

Să nu-mi mai vezi faţa de gânduri brăzdată

şi de multele supărări fără rost.

Ai fi vrut să te iert, să te caut,

în neant să merg după tine,

să te găsesc după sunet de flaut

şi să uit scrijelirea din mine.

Ai fu vrut să uit a ta gheară ascuţită

ce înfiptă-mi rămase în suflet

şi să mă las de-a tale mâini făurită

să mă laşi fără glas, fără cuget.

Nicicând n-ai să poţi asta să faci,

n-am să te las nici în vis.

Nicicând n-ai să te complaci...

Nicicând... doar ai promis!

Îmi oblojesc mai atent rana adâncă

ce pesemne în suflet a pătruns,

până la vindecare, mai e cale lungă...

dar aştept din neant un răspuns.

Răspunsul tău sobru se las-aşteptat...

Aş fi vrut să las goliciunea din mine

şi de la căile-mi drepte să nu fac rabat

în aşteptarea unui răspuns de la tine.

Acorduri de vioară aduc răspunsul tău mut

ce-mi răsună-n timpanele tari

şi oricât de mult aş fi vrut să-l ascult

am rămas priponită în ochii tăi mari.

Iar m-ai purtat pe aripi albastre de vis

şi-ai fi vrut să rămân doar cu tine,

însă eu am ales un alt paradis

în care să fiu doar eu şi cu mine.

Păcatul originar

Într-un trup cu sâni dezgoliţi

Se isca furtuna cea mare.

Femuru-mi încolacit dupa gât

... te bucuri de-a lui desfătare.

În ringul de dans ne-am văzut prima oară

Sfredeleai cu privirea în mine

Si râsu-ţi perfid mi s-a agăţat în timpan!

Eu...din coasta lui Adam făurită

Aş fi putut să-ţi dau să guşti mărul dulce

însă în trupu-mi otrava se scurge,

otrava acidă a păcatului originar.

Şi şarpele cu-a sale limbi ascuţite

Ţi-arată dezmăţul din mine

Şi-ar fi vrut să ia locul femurului meu, dupa gât!

Bubuiturile inimii tale se-nalţă la cer

Iar eu îţi prind mirosul în palme,

Mirosul acid al unui trai efemer

Ce se-nghesuie în venele mele.

Aş fi vrut să te gust din pocalul de foc,

să te ţin închistat în papile,

să te zbaţi în al meu palatin

şi să cauţi cu sete a mea gură de zile.

Povestea Sarei I

Lacrimi reci brazdeaza iar obrazul crud al fetei ingandurate de la fereastra. In geamul limpede bat incontinuu picaturi reci de ploaie care lasa urme aburinde ale sarutului lor cu fereastra. Aburii se strang pe geam, formand o ceata densa ca cea din sufletul ei. Degetele subtiri si reci se avanta catre geamul aburit lasand in urma semne nedeslusite. Sterge cu podul palmei geamul ucigand urmele suferintei incrustate in inima ferestrei. Urmele adanci ale suferintei ei salasluiesc inca in sufletul ei de copil. Ar fi vrut sa se intoarca in timpurile acelea, cand nimic nu era mai important decat joaca, cand orice gaza prinsa intr-un borcan ii provoca o bucurie imensa. Si-ar fi dorit sa fie altfel, sa aiba puterea sa se schimbe. Ar fi vrut sa aiba aripi si sa zboare in toate locurile unde are amintiri placute sau sa fie sirena si sa innoate pe fundul rece al marii cautand mesajele altora ca ea, mesaje din scoici si din melci uitate in strafundurile marii sau mesaje de adio din sticle verzi brazdate de valuri si tocite de nisipuri. Uneori si-ar fi dorit sa fie doar o gaza efemera, sa zboare prin toate florile parfumate ca sa le cuprinda mireasma si apoi, exact in momentul in care a creat un parfum mirific din toate miresmele adunate, sa se prabuseasca la pamant pentru a-si da ultima suflare. Cate lucruri si-ar fi dorit... insa nu le poate cuprinde pe toate intr-o singura viata. De fapt nici nu si le-ar fi dorit pe toate, doar o parte din ele, nu pe cele cu iz de basm ci pe cele pe care le-ar fi putut cuprinde in causul palmelor. Dar le avea pe toate, in sufletul ei erau toate oranduite exact asa cum ar fi trebuit sa fie iar in visele ei prindeau un contur atat de clar incat ar fi putut jura, odata cu primul cascat al diminetii ca toate lucrurile acele erau ale ei sau chiar ca le faurise ea cu mainile ei firave si albe.
Cateodata nu mai visa, nici noaptea si nici ziua cu ochii deschisi ci isi dorea lucruri simple, atat de simple pentru ea, dar de neinteles pentru altii. Si-ar fi dorit sa scrie cat e ziua de lunga, sa umple caiete intregi cu versuri sau cu nimicuri care o faceau sa se simta speciala... sau sa picteze, asa cum o facuse mai de mult, sa picteze cu pensule multe, subtiri si groase, sa picteze in culori sobre sau in culori uluitor de vii... sau sa cante la vioara, sa-si lase barbia pe culcusul rece de lemn masiv, sa pipaie arcusul cu buricele degetelor si apoi sa-l lase sa alunece armonios pe corzile metalice si sa scoata acorduri divine care sa-i impresioneze pana si pe zei.
Inima Sarei era atat de plina de dorinte si atat de dornica de a le realiza incat uneori se oprea parca in loc, cu urechile aciuite catre ganduri. Cand inima ei se oprea parca intreaga natura era la unison, soarele se ascundea printre nori, vantul nu mai batea, marea era fara valuri, pasarile amuteau, fluturii incremeneau ramanand ca pictati in albastrul cerului sau in petalele miresmatice ale florilor multicolore. Cand sufletul ei plangea si norii plangeau cu picaturi mari si reci de ploaie in fereastra ei. Aburii albi si cetosi cuprinsera iar intreaga fereastra ce reflecta acum imaginea Sarei sub lumina difuza a fulgerelor din departare. Era o fata simpla cu parul negru stralucitor, cu ochii mari caprui incadrati de gene atat de lungi incat pareau ireale, cu buze roz, carnoase pe care le musca din cand in cand si cu obrajii atat de albi si de zvelti incat lacrimile care-i brazdau pareau diamante in lumina lunii. Sufla cu buzele ei roz un aer cald catre fereastra scaldata in lacrimi de ploaie, inca se mai vedeau urme ale semnelor nedeslusite de mai devreme, isi indrepta din nou degetele albe catre ceata densa de pe fereastra si contura o inima franta, atat de franta...

Plamadirea universului

Totul era negru şi nedesluşit. Pretutindeni puteai zări doar o genune uriaşă acoperită de o mâzgă ceţoasă neagră. Adânc în interiorul prăpastiei începuse parcă să se întâmple ceva, prăpastia se sfărâmă pe alocuri şi se desprinse în două genuni identice, parcă la fel de uriaşe. Într-una din ele, mâzga ceţoasă începuse să se transforme în cristale de gheaţă, întâi doar unul, apoi altul şi tot aşa până ce întreaga genune se transformă într-un tărâm de gheaţă. În cealaltă genune mâzga începu să scapere scântei din ce în ce mai mari şi mai mari, până ce în interiorul ei se iscă o vâlvătaie atât de mare încât întreaga genune părea o minge de foc. Aşa au luat naştere cele două lumi, tărâmul de gheaţă Niflheim şi tărâmul de foc Muspelheim.

Din tărâmul flăcărilor au început să se desprindă scântei şi să se înalţe către neant, fiecare scânteie mai mare sau mai mică s-a înfipt în negura neantului luminându-l, astfel au luat naştere stelele şi planetele. Cea mai mare şi cea mai trainică scânteie a devenit chiar soarele luminând astfel negura neantului într-un albastru mirific, susţinător al stelelor, cometelor şi al planetelor.

Lava rămasă în urma focului creator a început să se scurgă alene către tărâmul de gheaţă, limbile lavei sfârâiau sfidător la întâlnirea cristalelor de gheaţă, mâncându-le parcă. Când lava acoperi toată crusta de gheaţă aceasta începu să-şi schimbe culoarea, devenind de un albastru strălucitor şi începând să se scurgă între crăpăturile neantului. Substanţa neantului începu să bulbucească înfiorător la suprafaţă, ca şi cum ar fiert într-un ceaun gigantic, însă de sub bulele sale începură să se desluşească parcă nişte degete, nişte călcâie, nişte fire de păr. Dintr-o dată parcă întreaga substanţă începu să formeze un vârtej monstruos şi să se audă un zgomot înfiorător, ca al unei tornade ce mătură totul în calea ei. Din vârtejul format se ridică dintr-o dată o creatură parcă de zece ori mai înaltă decât orice lucru văzut până atunci, o creatură cu părul vâlvoi încă scăldat în vâscozitatea aceea albastra, cu nasul turtit, cu ochii bulbucaţi ca două planete înfipte-n univers care-şi rotesc sorii negri care-ncotro. Dintr-o dată gigantul căscă gura, încercând parcă să înghită stelele de pe cer şi strigă cu o voce la fel de răsunătoare ca zgomotul tunetului: “Eu sunt Ymir giantul, din trupul meu se va crea raiul şi pământul, din sângele meu se vor face mările şi lacurile, din oasele mele se vor face munţii, din dinţii mei se vor face stânci, din părul meu se vor face copaci şi norii vor sălăşlui pe cer doar pentru că vor fi zămisliţi din creierul meu”.

Personajele fac parte din mitologia nordica, sursa de inspiratie pentru acest text.

Ghem de gânduri

Sursa imaginii: https://picaturaderoua.wordpress.com/2010/04/13/reflex-108-george-tarnea/
Gândurile mele sunt un şir de aţă argintie făcuta ghem. Uneori reuşesc să desfac tot ghemul de aţă şi să-mi întind gândurile în cuiele universului, ca pe o pânză de paianjen. Desfac aţa gândurilor din ghem, o întind către primul cui strălucitor, o înfăşor împrejurul lui şi pornesc către un altul… şi tot aşa până când epuizez toate cuiele şi revin către altele. De pe pământ, pare o pânză de mătase, ticluită cu mult har, însă, prin ochii mei văd doar o înşiruire haotică a gândurilor mele prin univers. Unele planete, în rotaţia lor, rup şirul gândurilor mele, însă, imediat după aceea, stelele trimit razele lor aurii şi ticluiesc cu un ac invizibil o nouă aţă. Meteoriţii se prind în plasa gândurilor mele şi se zbat să ajungă mai departe pe traiectoria lor. Îmi întind mâinile albe ca de ceară către meteoriţii prinşi în plasă, îi desprind cu greu din mreaja gândurilor mele şi îi arunc cu putere în depărtare. Îi privesc îndreptându-se cu repeziciune către neant ca nişte stele căzătoare, lasând în urma lor o pulbere aurie care se risipeşte pe măsură ce meteoriţii se îndreaptă către depărtare. Zânele gândurilor vin cu fâlfâiri uşoare de aripi argintii şi culeg cu delicateţe aţa din fiecare cui al universului, o transformă în ghem şi îl aruncă către Pământ. Reuşesc să prind steaua căzătoare a gândurilor mele în căuşul palmelor, înainte de a se zdrobi de sol. Întind aţa argintie, o înfăşor pe dupa degete, arunc ghemul dintr-o parte în alta, fac giumbuşlucuri până când ajung la capătul celălalt al aţei. Sunt înfăşurată în aţa gândurilor mele, din cap până în picioare. Cu o măiestrie uimitoare, reuşesc să apuc cu degetele şi să fac un ghem mic cu gândurile negre, pe care le înfăşor apoi în gânduri măreţe, albe, curate, înălţătoare. Mă scutur ca să fiu sigură că n-a rămas nici un gând care sa-mi dea târcoale, mă uit la mâinile mele albe, de fapt tot corpul îmi este alb ca de ceară. Când soarele răsare mă topesc uşor, picur încet până devin doar o baltă de ceară cu ghemul gândurilor mele râzând parcă sfidător din ea. Apoi vii tu, mă modelezi, indiferent cum o faci, eu sunt aceeasi, pentru că gândurile mele si trăirile mele sunt înfăşurate în acelaşi ghem etern. Sunt o statuie de ceara mirific ticluită de mâini cu har ce are gândurile agăţate în toate colţurile universului şi care se topeşte la prima rază de soare, de luna, de luceafăr sau de iubire.

Ganduri in necunoscut... sau pentru

Sursa imaginii: http://gelu11.ro
Necunoscutul imi sfredeleste gandurile in fiecare zi. Spuma gandurilor mele se transforma in cuvinte insiruite. Printre randurile de spuma necunoscutul observa si alti clabuci inspumati. Imi trimite mesaje din note muzicale aparte ce sparg baloanele gandurilor mele. Muzicalitatea vorbelor necunoscutului imi ramane agatata in timpane, timpanele imi bubuie usor la fiecare nota aparte a vioarei lui. Uneori as vrea sa-i smulg arcusul si sa-i arat eu cateva note, alteori ma las purtata de cantecul lui si nu-mi doresc decat sa revina, cu aceleasi note sau cu altele noi, doar pentru mine... Spuma gandurilor mele se aseaza pe apa lina a gandurilor sale, apa lui tremura sub influenta acelorasi acorduri line de vioara, poarta clabucii pe valuri inspumate pe taramuri necunoscute. Ajunsa acolo spuma lasa clabucii deoparte... necunoscutul sufla cu putere catre ei si-i face sa zboare catre neant, intrebandu-se insa daca se vor intoarce vreodata sau daca reusise sa vada in balonul lor colorat toate gandurile ascunse. O voce din neant ii arata faptul ca nu reusise sa desluseasca toata coloritura clabucilor, le observase doar pe cele albastre si pe cele purpurii, insa le ratase, poate chiar intentionat, pe cele roz si pe cele translucide. Lua spuma ramasa in palme, incercand s-o protejeze de intemperii, sa o fereasca de rele, duse palmele la urechi, lasand un loc liber pentru a asculta gandurile curate, fara clabuci, insa nu se auzea nimic. Deschise palmele si isi dadu seama ca totul disparuse de caldura palmelor sale protectoare. Se gandi pentru o clipa ca gresise atunci cand luase spuma in palme, apoi realiza ca greseala o facuse mai devreme, caci spuma fara clabuci nu poate exista... Zambi usor in coltul gurii si se gandi la spuma gandurilor sale de necunoscut... zambi din nou... si ea avea clabuci, ca oricare alta.
Revin pe Pamant cu talpile afundate in nisipul rece, ma plec in fata celui care gaseste spuma gandurilor mele intre valurile zbuciumate ale marii... ma asez pe nisipul rece si scrijelesc cu degetul in nisip "Oare ai sa-mi raspunzi...", apoi vine marea si sterge tot ca si cand nu ar fi existat. Ma las invaluita de apa marii si ma las purtata pe aripi de vis necunoscut.

Un alt vis

Sursa imaginii: http://www.orison-art.com/upload-images/galaxie%203.jpg
Imi afund talpile in nisipul din clepsidra ce masoara timpul scurs din viata mea efemera. Talpile imi sunt reci si se afunda ca in nisipurile miscatoare. Gandurile imi zboara pe taramuri necunoscute. Raman agatate in stele stralucitoare din alte galaxii. Se transforma in ceata... o ceata albicioasa ce inconjoara planetele reducandu-le lumina. Lumina purpurie a planetelor trece prin ceata gandurilor mele si se indreapta catre tine. Cerul tau albastru este plin de lumina purpurie a stelelor mele invaluite inca in ceata. Din stele se desprinde o pulbere aurie ce se imprastie pe tot cerul si se indreapta catre pamant. Pulberea aurie ma invaluie, pielea mea capata o sclipire aparte ca cea a stelelor. Din spatele omoplatilor niste cioturi ascutite imi strapung pielea, imi cresc aripi, aripi ca de matase cu insertii aurii. Le falfai incet, mi se desprind talpile din nisipul rece, ma ridic catre cerul purpuriu incercand sa prind in maini ultima raza de soare. Reusesc sa prind ultima palpaire a soarelui in palme. O pun in buzunar. Ma indrept catre stele, dansez alaturi de ele. Dansez cu cercurile lui Saturn, imi fac coroana din ele si ma indrept catre alte stele. Ma uit in urma, Saturn nu mai este la fel fara cercurile sale, pare suparat. Imi ridic coroana de cercuri si o arunc catre el, o prinde si cercurile se aseaza ca si cum nu l-ar fi parasit niciodata. Imi admir aripile scaldate inca in pulberea aurie a stelelor. Iau cu mana fiecare stea de pe cer si scriu un mesaj doar pentru ea: "Iti multumesc!", nu-mi ajung stelele pentru alte scuze venite poate prea tarziu... Ma gandesc la ea, as trimite pulbere de zbor catre ea, sa zburam amandoua printre stele. Las stelele in urma si ma indrept catre Pamant cu viteza, nu reusesc sa ma mai opresc, lovesc ceva, raman agatata. Sunt suspendata de Turnul Eiffel, ma zbat si reusesc sa ma desprind si sa-mi iau din nou zborul inainte de a atinge solul. O caut prin apropiere, nu o gasesc. Zorile ma gasesc pe malul Senei cu talpile afundate in apa rece. Este ora la care ar trebui sa rasara soarele, insa nu se intampla nimic, nu se zareste niciunde... Imi aduc aminte, ma indrept cu falfairi ample catre linia orizontului, ajung acolo, bag mana in buzunar si scot ultima palpaire a soarelui din ziua ce a trecut, o infig in linia orizontului. Ma intorc pe acceasi lespede rece cu talpile afundate in apa si imi admir opera, soarele rasare pictand cerul in culori felurite. Cand prima raza de soare imi atinge aripile, acestea dispar, ca si cand nu ar fi fost niciodata acolo. Ma intind si casc... a fost doar un vis!

Pentru o invingatoare

Andreea este acum undeva departe, acolo unde nu de mult si-ar fi dorit sa ajunga. A ajuns acolo cu sufletul deschis al unei fetiscane dornice de satietatea cunoasterii. In parul ei balai se jucau razele soarelui parca impletindu-i si despletindu-i parul. Era fericita ca ajunsese, se putea vedea pe chipul ei, luminat de un zambet alb ametitor, ca acela al prietenei mele din copilarie, care mi-a ramas intiparit in retina. In ochii ei umezi insa se putea citi o urma de tristete sau poate de dor. Era un dor nebun ce-i napadise sufletul la doar cateva ore de la plecare, era o durere sfasietoare in inima pentru copii ei, pentru prima oara ramasi pentru o luna, fara ea, mama lor care le fusese zi si noapte pana atunci alaturi. Isi propusese sa fie tare si sa nu lase sa se vada aceste urme ale lacrimilor ce-i brazdau sufletul in interior si acest lucru chiar i-a reusit, nimeni nu banuia in vreun fel lupta din sufletul ei. Zi dupa zi isi urma constiincioasa drumul, neabatandu-se in vreun fel de la el, insa mereu ii zburau gandurile catre sotul si copii sai. Petrecea clipe intregi alaturi de ei in gand si noaptea in vis, la fel cum facuse pana atunci in realitate. Nu simtise niciodata lipsa lor ca atare pentru ca salasluiau in inima ei clipa de clipa. Invata in fiecare zi ca sa fie pregatita pentru marea finala, se simtea in siguranta, mai ales ca facea echipa cu o persoana care ii semana foarte mult. Destinul avea insa sa o duca pe alte carari, carari care aveau sa-i arate ca este o invingatoare, o personalitate unica si ca daca isi propune ceva poate realiza la fel de bine si singura. Coechipiera avea sa o paraseasca cu doar doua zile inainte de marea finala pentru o indragosteala ce nu avea sa dureze mult timp. Andreea simti ca i se prabuseste pamantul de sub picioare, ca lumea ei a luat sfarsit, mai ales ca se gandise destul de des in ultimul timp la ceea ce-i prezisese Urania, ca aveau sa urmeze zile negre pentru ea. Lacrimile ii brazdau obrazul, trupul parca ii tremura ametitor de la atata plans, simtea ca nu mai este capabila sa se tina pe picioare, refuza orice conexiune cu realitatea, orice modalitate de relaxare. Isi gasi insa resursele sa apeleze la un alt Oracol, un Oracol care se afla in locul ei natal, acolo unde isi petrecuse copilaria. Dupa ce reusi sa citeasca cele prezise de adevaratul Oracol fata i se lumina, chiar si un zambet sters ii aparu in coltul buzei. Isi aduna toate resursele si isi dadu seama ca stia exact ce are de facut, se apuca de treaba constiincioasa ca intotdeauna si mai presus de toate chiar reusi sa ajute pe cineva aflat la ananghie, cineva cu care acum facea echipa. Sosi si ziua marii finale. Cu o tinuta impunatoare Andreea reusi sa intre pe usa cu aerul ferm al unei persoane careia parea ca nu i s-a intamplat nimic. Sufletul meu astepta cu nerabdare la usa, asteptand ca ea sa iasa si sa-i povesteasca. La un moment dat se deschise usa, si de dupa ea aparu aceeasi Andreea de alta data, cu chipul luminat de un zambet alb ametitor si atunci am stiut ca totul fusese in regula. Reusise sa faca absolut tot ceea ce isi propusese si chiar mai mult decat atat. Era implinita! Stia acum ca singura persoana care o putea salva in acea situatie era chiar ea si reusise. Isi dadu seama de-abia dupa ce lasa in urma emotiile marii finale ca Oracolul de fapt nu-i prezisese nimic ci doar ii aratase ca totul salasluieste in sufletul si in resursele sale. Ii multumi in gand. Oracolul o auzi si ii presara petale de trandafiri pe drumul spre casa. Bucuria ei avea sa fie completa de-abia atunci, cand va pasi si pe ultima petala de trandafir si isi va revedea copii si sotul.
Totul este relativ, trebuie doar sa gasesti inlauntrul tau resursele de a merge mai departe si sa constientizezi in orice situatie ca esti un invingator.

Furtuna in sufletul lui Tlaloc

Tlaloc era afundat in tronul lui, atat de afundat incat nu mai parea o zeitate impunatoare ci un simplu muritor rapus parca in acel scaun prea mare pentru dimensiunile lui. Fruntea ii era incretita de ganduri si de dupa parul negru ca abanosul cazut pe frunte se putea zari un fulger rosu in mijlocul fruntii, parca nu mai fusese niciodata acolo, sau poate nu il observase nimeni. Nu, nu existase pana atunci, Tlaloc este suparat iar atunci cand este suparat ii apare acest fulger pe frunte. Isi freaca mainile, parca si o lacrima ii brazdeaza obrazul si se afunda parca mai tare in tronul sau unde odinioara avusese o tinuta extrem de impunatoare. La un moment dat, paru ca vrea sa se ridice de acolo, insa isi duse doar mana la cap, insfaca coroana si o azvarli cat colo. Pe marmura alba se imprastiasera o parte din penele de batlan, insa coroana sa ramasese intacta. Lui Tlaloc i se paru ca aceasta zambeste sfidator catre el, ca si cum n-ar fi fost in stare s-o distruga si parca posedat de un demon se ridica in capul oaselor, se repezi catre coroana si o strivi in picioare de cateva ori, parca verificand daca si-a dat si ultima suflare. O parte din spuma sandalelor sarise pe marmura rece, nefiind insa bagata in seama de Tlaloc. Vesmintele sale de nori parca erau la unison cu starea acestuia, devenisera plumburii. Chalicue, caci asa o alinta el pe nevasta sa, intra pe usa cu un aer nevinovat, indreptandu-se catre el. Acesta, simtind o prezenta straina in camera se intoarse catre ea si urla: "Iesi afara! Acum! Nu vreau sa vad pe nimeni!". Chalicue se conforma si facu cale intoarsa, il stia pe Tlaloc, cand era suparat trebuia lasat in pace, la inceput incercase sa-l scoata din starea aceea, insa nu reusise niciodata, mai mult, o data se alesese chiar si cu o palma care-i fripse obrazul pentru cateva ore bune. Tlaloc isi insfaca cele patru clopote, deschise fereastra larg si isi lua zborul. Nu se opri decat cand ajunse intre norii aceea albi si spumosi, se catara pe fiecare in parte si deasupra lor misca clopotele intr-un fel aparte. Cand termina toti norii isi lua avant si se indrepta catre castelul sau. Pana sa ajunga, o puzderie de nori negri se adunasera in spatele lui. Ajuns la castel lasa toate ferestrele larg deschise si isi admira opera. Afara norii negri se adunau deasupra castelului, fulgere necontenite veneau dinspre ei pe pamant si apoi tunete, asurzitoare care faceau geamurile castelului sa se zgaltaie si apoi ploaia, o ploaie densa, cu picaturi mari care se loveau de pervazul ferestrei si sareau pe fata lui Tlaloc, invigorandu-l parca. Tlaloc isi dadu seama ca nu era un zeu oarecare, el era zeul ploii iar un astfel de zeu nu ar trebui sa creada ceea ce zice Driada. Aceasta ii prezisese ca alaturi de Chalicue nu o sa aiba copii, isi zvarcoli capul si arunca toate aceste ganduri, iesi in ploaie si se lasa vindecat sufleteste de aceasta mai aducand insa cateva tunete si fulgere. Se simtea bine, era sigur ca Chalicue a lui ii va darui un mic zeu si inchise ochii picurati de ploaie visand la momentul in care va deveni tata, fruntea i se limpezi, fulgerul acela rosu disparu ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Continuare la O poveste pentru zei

Suflet de copil redescoperit

Imi aduc aminte toata copilaria mea in cele mai mici detalii, ca pe o poveste desprinsa din cartile scorojite cu imagini desenate. Imi aduc aminte de toate tampeniile pe care le-am facut in acea perioada dar mai presus de toate imi aduc aminte persoanele alaturi de care faceam acele lucruri: verisorii mei Iulia si Claudiu si cateva prietene pe care le pot numara pe degetele de la o mana. Unde s-au dus acele prietenii ma intrebam pana de curand, una din ele s-a sfarsit cu un "ignore", celelalte mi-au scapat printre degete insa una din ele imi ramasese agatata parca in ganduri. Nu erau rare momentele in care sa ma gandesc la ea, prietena mea de demult. Stiam ca este undeva la capatul celalalt al tarii, maritata si cu copii insa nimic mai mult de-atat. Am gasit-o intamplator pe Hi5, nu am avut insa curajul sa-i spun ceva, m-am multumit sa o admir in fotografiile postate, sa ii sorb din priviri copiii si sa imi spun in gandul meu ca arata si probabil a ramas aceeasi persoana pe care o stiam eu candva. Am parasit Hi5 pentru Facebook, tinandu-mi insa activ si contul acela. Nu l-am mai accesat mult timp. Acum aproape doua luni, cautand nu stiu ce, intru din nou pe Hi5, aveam un mesaj, era de la ea, imi descoperise blogul si odata cu el aceeasi "esenta de copil care de mic avea o sclipire". Se intreba de ce a trebuit sa ma descopere intamplator si unde s-au dus atatia ani de prietenie frumoasa. Mesajul era de cu vreo 3 luni in urma, i-am raspuns imediat insa nu mai aveam rabdare sa astept, daca dura alte 3 luni? Am dat un telefon si am facut rost de numarul ei si am sunat-o. Aceeasi voce de altadata cand petreceam ore in sir la telefon. Parca trecusera doar cateva ore de cand ne vazusem ultima oara asa s-a legat conversatia, eu am plans si am oftat incontinuu iar ea a fost alaturi de mine, aceeasi prietena de demult. De atunci, am mai vorbit la telefon, intre timp ea a plecat undeva departe si ne scriem zilnic mesaje mai lungi decat postarile mele de blog, ca doar avem o groaza de ani de recuperat. Si uite-asa, o prietenie de mult uitata a devenit un lucru de actualitate, o evadare din cotidian atat pentru mine cat si pentru ea. Cred ca amandoua aveam nevoie de reinnodarea acestei prietenii, pentru mine inseamna mult, este un alt umar pe care pot pune capul si stiu ca sunt ascultata si inteleasa.
Si uite asa mi s-a perindat prin fata ochilor toata copilaria. Asta ma duce insa cu gandul la o intrebare la care am ramas datoare cu un raspuns: Cand ne maturizam si ce ne determina sa ne maturizam? Nu stiu insa daca as putea raspunde la aceasta intrebare, eu am ramas acelasi suflet de copil de alta data, maturitatea vine din intelepciunea cu care faci anumite lucruri si din libertatea asumata ca responsabilitate. Nu cred ca exista ceva palpabil care sa ne determine sa ne maturizam, vine mai degraba din interiorul tau. Eu, de exemplu, m-am maturizat foarte devreme iar aceasta maturizare a venit ca o consecinta a apetitului meu pentru citit, astfel am descoperit alte lumi, chiar si cea a filosofiei care m-a fascinat mult timp.
Insa eu cred faptul ca dincolo de aceasta maturitate, dobandita poate mai devreme sau poate mai tarziu, salasluieste in fiecare un suflet de copil.

Fragment din noua mea carte

Era o alta lume, cu siguranta nu semana cu nimic din ceea ce vazusera ei pana atunci. Erau obisnuiti cu cerul albastru si copacii verzi, doar florile si fluturii avand diverse culori. Cerul din Mutzufland, caci asa se numea taramul unde ajunsesera, era purpuriu iar norii erau galbui. Din cand in cand, pe dupa nori se vedea soarele, mai mare decat cel de pe cerul nostru si parca mai degraba auriu decat galben. Atat Redken cat si Sara erau uimiti de ceea ce li se intindea in fata ochilor, sorbeau cu privirea fiecare informatie, fiecare lucru nou pe care il vedeau. Erau inconjurati de o iarba inalta, cam pana la inaltimea genunchilor, insa iarba de aici nu era verde ci era albastra, la fel ca si frunzele copacilor din padurea apropiata. O parte din copaci aveau trunchiul ca si corpul unui sarpe Anaconda infasurat sub forma de arc, dupa acest trunchi destul de inalt de culoare roz se inaltau crengi ca ale salciilor de la noi dar cu frunze albastre marunte si cu niste flori mari albe-verzui. Imprejurul lor erau o groaza de arbusti si copaci care semanau ca forma cu cei pe care ii vazusera pe taramurile noastre, dar cu frunze albastre, de un albastru mai inchis, mai deschis, unele chiar bleumarin, unii fara flori, altii cu flori de diverse culori si forme. La baza lor se aflau flori felurite, unele mici ca niste crizanteme albe, roz si purpurii, altele mai mari sub forma de trompete albastre, verzi, rosii, roz, altele care pareau niste acadele batute de vant albe si cu spirale rosii. Pretutindeni salasluiau lucruri si vietati pe care nu le mai vazusera pana atunci, cararea pe care mergeau cei doi era ca si pavata de niste flori ciudate care semanau cu niste nuferi la prima vedere, insa ele erau plate, parea ca pasesc pe o marmura pavata cu flori de nufar cu frunze albastre si flori albe. Sara observa acest lucru si se apleca sa verifice daca drumul era pavat sau daca erau flori, observa cu mirare ca erau flori cu petale si frunze ca de plastic, insa care puteau fi rupte daca insistai. Tot ea observa faptul ca pantofii lor lasau urme pe aceste flori, insa la cateva secunde dupa, acestea isi reveneau la forma initiala. Redken se apleca, ca sa ia o floare sub forma de trompeta, insa in momentul in care acesta o atinse ea se inchise si se culca la pamant; acesta se uita la Sara, isi dadu seama ca aceasta nu observase si isi continua drumul ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. La un moment dat, ajunsera pe marginea unui rau si nu mare le fu mirarea ca aceasta apa era la fel de limpede si de albastra ca cea a raurilor pe care ei le stiau, Redken se apleca si cu palma lua putina apa si gusta. Ii facu semn Sarei ca este buna si umplu sticlele care se golisera si pornira iar la drum pe aceeasi carare pavata cu nuferi, caci aceasta trebuia sa duca undeva. Fluturii zburau pe deasupra florilor, din departare nu pareau a fi altfel decat cei de la ei de-acasa, insa cand unul dintre ei s-a apropiat isi dadura seama ca erau uriasi, poate chiar de 10 ori mai mari decat cel mai mare fluture pe care il vazusera pana atunci, cam de lungimea unui brat de copil. Si pasarile erau altfel, pareau mai degraba niste soparle cu aripi decat pasari, in diferite culori. Pe o pajiste in departare erau niste animale care semanau cu caii alb cu negru, cu cat se apropiau de ei isi dadeau seama ca sunt chiar zebre, ca cele pe care le vazusera la televizor, o dunga alba, o dunga neagra. Cu siguranta sunt zebre isi zisera cei doi in gand si apropiindu-se de ele, caci stiau ca sunt animale pasnice, insa cand se aflau cam la zece metri de acestea se isca o rumoare in randurile lor, ca si cum ar fi incercat sa fuga, insa nu mare le fu mirarea cand acestea isi intinsera niste aripi albe cu marginile negre si isi luara zborul. Urmarindu-le zborul pe cerul purpuriu cei doi isi dadura seama ca soarele auriu isi dadea ultima suflare la linia orizontului, de dupa nori deja se puteau zari o multime de stele, cu totul altfel decat cele de pe cerul nostru, erau stele mai mari, aurii sclipitoare, parca mai aproape de pamant, parea ca daca intinzi mana destul de mult le puteai apuca, insa era doar o iluzie. Isi dadura seama ca avea sa se intunece in curand si incepura sa caute un loc in care sa poposeasca peste noapte. Gasira un copac mare, care avea la baza un fel de scorbura si se gandira ca acela ar fi un loc bun pentru a petrece noaptea. Aprinsera un foc chiar la gura scorburei si se intinsera pe paturi si adormira inainte ca soarele sa apuna. Redken se trezi la un moment dat si observa ca totul in jurul lui era fluorescent.