Suflet de copil redescoperit

Imi aduc aminte toata copilaria mea in cele mai mici detalii, ca pe o poveste desprinsa din cartile scorojite cu imagini desenate. Imi aduc aminte de toate tampeniile pe care le-am facut in acea perioada dar mai presus de toate imi aduc aminte persoanele alaturi de care faceam acele lucruri: verisorii mei Iulia si Claudiu si cateva prietene pe care le pot numara pe degetele de la o mana. Unde s-au dus acele prietenii ma intrebam pana de curand, una din ele s-a sfarsit cu un "ignore", celelalte mi-au scapat printre degete insa una din ele imi ramasese agatata parca in ganduri. Nu erau rare momentele in care sa ma gandesc la ea, prietena mea de demult. Stiam ca este undeva la capatul celalalt al tarii, maritata si cu copii insa nimic mai mult de-atat. Am gasit-o intamplator pe Hi5, nu am avut insa curajul sa-i spun ceva, m-am multumit sa o admir in fotografiile postate, sa ii sorb din priviri copiii si sa imi spun in gandul meu ca arata si probabil a ramas aceeasi persoana pe care o stiam eu candva. Am parasit Hi5 pentru Facebook, tinandu-mi insa activ si contul acela. Nu l-am mai accesat mult timp. Acum aproape doua luni, cautand nu stiu ce, intru din nou pe Hi5, aveam un mesaj, era de la ea, imi descoperise blogul si odata cu el aceeasi "esenta de copil care de mic avea o sclipire". Se intreba de ce a trebuit sa ma descopere intamplator si unde s-au dus atatia ani de prietenie frumoasa. Mesajul era de cu vreo 3 luni in urma, i-am raspuns imediat insa nu mai aveam rabdare sa astept, daca dura alte 3 luni? Am dat un telefon si am facut rost de numarul ei si am sunat-o. Aceeasi voce de altadata cand petreceam ore in sir la telefon. Parca trecusera doar cateva ore de cand ne vazusem ultima oara asa s-a legat conversatia, eu am plans si am oftat incontinuu iar ea a fost alaturi de mine, aceeasi prietena de demult. De atunci, am mai vorbit la telefon, intre timp ea a plecat undeva departe si ne scriem zilnic mesaje mai lungi decat postarile mele de blog, ca doar avem o groaza de ani de recuperat. Si uite-asa, o prietenie de mult uitata a devenit un lucru de actualitate, o evadare din cotidian atat pentru mine cat si pentru ea. Cred ca amandoua aveam nevoie de reinnodarea acestei prietenii, pentru mine inseamna mult, este un alt umar pe care pot pune capul si stiu ca sunt ascultata si inteleasa.
Si uite asa mi s-a perindat prin fata ochilor toata copilaria. Asta ma duce insa cu gandul la o intrebare la care am ramas datoare cu un raspuns: Cand ne maturizam si ce ne determina sa ne maturizam? Nu stiu insa daca as putea raspunde la aceasta intrebare, eu am ramas acelasi suflet de copil de alta data, maturitatea vine din intelepciunea cu care faci anumite lucruri si din libertatea asumata ca responsabilitate. Nu cred ca exista ceva palpabil care sa ne determine sa ne maturizam, vine mai degraba din interiorul tau. Eu, de exemplu, m-am maturizat foarte devreme iar aceasta maturizare a venit ca o consecinta a apetitului meu pentru citit, astfel am descoperit alte lumi, chiar si cea a filosofiei care m-a fascinat mult timp.
Insa eu cred faptul ca dincolo de aceasta maturitate, dobandita poate mai devreme sau poate mai tarziu, salasluieste in fiecare un suflet de copil.