O poveste pentru zei

Statea cocotata pe o canapea de catifea purpurie si cu insertii aurii. Fusta ei de jad lasa prada ochilor formele ei voluptoase. Sanii rotunzi ca niste mere erau ascunsi doar de parul sau negru mai stralucitor decat insertiile aurii ale canapelei.Chalchiuhtlicue, caci asa o chema pe ea, umbla desculta pe marmura rece cautand parca un motiv ca sa evadeze. Asteptarea era mai crunta ca niciodata, parca il astepta de o vesnicie, desi pentru prima oara il vazuse cu cateva ore in urma, insa ramase tintuita in privirea lui. Nerabdarea nu ii dadea pace, trebuia sa il intalneasca in vreun fel, macar sa-i afle numele. Era sigura ca si el era un zeu, insa nu il mai vazuse pana atunci, nu se putea sa fie un simplu muritor, conditia ei de zeita nu i-ar fi permis o asemenea fapta. Scrajni usor dintii numai la gandul ca, un muritor de rand i-ar fi putut starni o asemenea iubire, isi zvarcoli capul ca sa alunge demonii lasand pentru o clipa sanii dezgoliti. Isi lasa gandurile sa zboare o clipa in trecut, acum doar cateva ore, si-l aduse aminte perfect, parca i s-ar fi intiparit pe retina: un barbat inalt de sub a carui coroana din pene de batlan puteai deslusi un par negru ca de abanos, in picioarele lui albe ca de ceara purta sandale de spuma iar trupul sau era acoperit cu vesminte de nori. Cum putea sa nu-l iubeasca? Si acum auzea bataia clopotelor sale pe care le purta dupa el, clopotele lui semanau fulgere si tunete, nu putea fi decat un zeu. Isi dorea sa se lase la picioarele lui, sa dea la o parte spuma sandalelor si sa-i sarute picioarele... apoi, sa se ridice si el sa o tina-n brate, sa o poarte pe nori. Era indragostita, nu exista urma de indoiala in sufletul ei. Oracolul ii prezise ca avea sa se-ndragosteasca intr-o zi, insa ea nu a crezut. Avea o altfel de educatie, vorbele mamei sale ii sunt si acum intiparite in gand: "Tu esti zeita azteca a apelor curgatoare, a raurilor si a lacurilor, numele tau este Chalchiuhtlicue si inseamna Femeia cu fusta de jad , rolul tau este acela de a fertiliza recoltele, ai grija sa nu te-ndragostesti de vreun pamantean... Tine minte, tu esti o zeita!". Isi framanta mainile, cauta o cale de a-l intalni, trebuia sa afle daca este si el zeu, trebuia sa-i stie numele, caci altfel nu va mai putea inchide ochii. Umbla desculta pe coridoarele castelului, deschidea fiecare usa, ca si cand s-ar fi asteptat sa-l zareasca in oricare odaie, insa nu era acolo. Se intoarse descumpanita in iatacul ei cu talpile reci. Se aseza la fereastra si il cauta parca cu privirea printre norii negri ce se iveau la orizont. Nu mai avea nici o speranta de a-l regasi, lacrimile ii curgeau pe obrazul roz. Auzea tunetele ce zgaltaiau geamurile iatacului sau, vedea pe cerul negru scrijeliri de lumina - erau fulgere. Deodata picaturile de ploaie se avantara de printre nori si bateau in geamul ei, tunetele nu mai zgaltaiau geamurile ci se auzeau ca un clinchet de clopote, ploaia batea in geam, iar si iar... insista. De dupa geamul aburit i se paru ca-l zari pe el, cu aceleasi vesminte de nori si sandale de spuma. Isi zdruncina capul, ca si cand ar fi vrut sa alunge o naluca, insa imaginea lui nu disparu nicicum, parca era mai aievea. Deschise geamul si il primi inauntru, pentru prima oara isi dadu seama ca il cunoaste, el era zeul ploii, caci de acolo venise si numele lui era Tlaloc. Buzele ei rosteau neincetat: "Tlaloc, Tlaloc..." pana cand buzele lui se contopira cu ale ei. Erau zei intre zei, nici Soarele, nici Luna nu erau mai presus de ei...