Suflet inghetat de ninsoare

A nins astazi in sfarsit! Este ciudat cum vremea de afara se asterne pe nesimtite si in suflet. A nins si in sufletul meu. A nins cu fulgi mari si dezordonati. A nins rece si plapand. A nins destul pentru a acoperi totul. Ciudat! In alti ani ninsoarea imi provoca o stare de bine, acum mi-a sugerat doar un sentiment de goliciune. Alb pretutindeni. Imi scormoneste gandurile negre. Peste ele nu s-a asezat ninsoarea. Nici macar cativa fulgi astfel incat sa devina macar gri. Nu conteaza, e mai bine asa, oricum s-ar fi topit si ar fi iesit din nou la iveala. De-asta am inceput sa urasc ninsoarea. Pentru ca stiu ca se topeste. Si atunci cand se topeste revenim in aceeasi mocirla cotidiana. Mi-ar placea daca ar ninge si as sti ca nu s-ar mai topi. Si nu numai... daca as sti ca ar ramane la fel de alba si neatinsa de urme... daca as sti ca ar ramane la fel de pufoasa... Dar stiu ca nu se va intampla. Ca orice altceva de pe pamantul asta, va fi calcata in picioare, va deveni impura. Chiar si atunci cand este proaspat asternuta si neatinsa, nu pot sa nu ma gandesc ca, undeva, cativa centimetri mai jos, dincolo de inima zapezii se afla ... tot noroi!!!

La asta se reduce tot, sa ne bucuram de fiecare clipa de puritate si de frumusete, pentru ca daca nu o facem la timp, nu vom mai avea de ce sa ne bucuram, iar ceea ce ar fi trebuit sa ne fericesca se va dovedi mai tarziu a fi ... noroi.

Asa ca ... ma voi bucura de fiecare fulg, chiar si de cei pe care ii voi ucide prematur incercand sa-i prind in palmele mele calde!