Am toate motivele sa fiu vesela si de cele mai multe ori sunt, am multe motive sa fiu in extaz si de cele mai multe ori sunt, numai daca ma uit la fatuca simpatica a micului meu aricel si radiez de bucurie, si nu numai... eu, in general sunt o persoana extrem de vesela si de volubila, si fara pic de modestie (pentru ca modestia este calitatea oamenilor care nu au alte calitati!) as putea spune ca sunt si realmente amuzanta si spirituala, DAR...pentru ca intotdeauna exista si un DAR, imi vine cateodata sa plang de parca s-ar fi terminat lumea, sa bocesc ca si cum as fi pierdut pe cineva foarte drag, aproape...sa urlu! Bine, eu intotdeauna am fost o anormala, dar starile astea chiar nu mi le explic, in borcanul cu melancolie cad foarte des, dar este o stare placuta, care face parte din felul meu de a fi, este starea care aduce poezie in viata mea...sunt EU!!! Dar plansul, ce ma fac eu cu plansul? Pot sa fiu cea mai vesela, sa-mi fi mers toate struna...Zbang! Parca ma loveste ceva, si dintr-o data in vine sa plang, dar din tot sufletul, si de cele mai multe ori este evident ca ma abtin, insa ce sa ma fac cu al meu barbat care ma citeste imediat si incepe: "Ce ai? Iti vine sa plangi? S-a intamplat ceva? Te-a suparat X, Y...s.a.m.d" si in momentul ala ma bufneste plansul si el insista cu intrebari si eu ii spun ca nu m-a suparat nimeni si nimic ci doar imi vine sa plang, dar bineinteles ca nu ma crede, ceea ce intr-un fel este mai bine pentru ca altfel m-ar trimite la psiholog, nu?
Apropo de psiholog, sa stiti ca este o experienta prin care ar trebui sa treaca toata lumea, o vizita la un psihoterapeut, este o chestie interesanta cum te poti deschide in fata cuiva care nu te cunoaste si nu te judeca si nu iti da sfaturi ci doar te asculta si te lasa sa gasesti singur solutiile, este ca si cum ai tine un jurnal, sau un blog in genul blogului meu, pe care l-am facut chiar cu scopul unui jurnal, dar al carui aspect unic este ca nu te "asculta" (cu sensul de citeste) o pesoana draga, iubita, apropiata dar cineva total necunoscut si care, la o adica te poate trage de urechi ca ai cam luat-o pe aratura sau ca nu ai facut bine ceva... Cool! Si uite asa am constientizat eu motivul pentru care am inceput sa scriu pe acest blog in timp ce aberam aici, insa cealalta intrebare ramane: De ce imi vine sa plang? O fi vreo boala? Hope not!
Postări
Un comentariu:
În sfârşit înţeleg şi eu o femeie.
Şi pe mine mă loveşte chestia aia cu Zbang!, doar că nu ajung la plâns că doar, deh, sunt bărbat :))
N-am stat niciodată să mă întreb dacă e normal său nu. Pur şi simplu aşa sunt eu, dar acum ştiu că e normal printre oameni anormali.
Trimiteți un comentariu