Trecuse mai mult de jumătate de an de când se despărţise de Alexandru, plânsese mult, pe ascuns, fără ca părinţii ei să ştie vreo clipă zbuciumul din sufletul ei. Uneori avea ochii atât de umflaţi încât prefera să nu iasă din camera ei, pentru că le-ar fi dat de bănuit celor din jur. Singurele clipe în care se simţea bine erau cele petrecute pe malul mării, cu tălpile afundate în nisip, înconjurată doar de gânduri şi de pescăruşii care ţipau când în înaltul cerului, când rotind deasupra ei. Chiar şi aici purta după ea jurnalul cu pagini galbene şi scorojite în care scria diverse poveşti şi poezii rupte din sufletul ei zbuciumat. Îi era atât de drag acest jurnal încât nu se putea despărţi de el nici o clipă. De fiecare dată când scria în el, îl lăsa apoi la o parte, aştepta preţ de câteva clipe, apoi îl deschidea căutând cu privirea un alt răspuns al jurnalului pentru ceea ce tocmai scrisese. După câteva zile îşi dădu în cele din urmă seama că jurnalul îi răspundea numai peste noapte, niciodată în timpul zilei, aşa că încetase să-l mai deschidă din oră-n oră în aşteptarea unui răspuns. Începuse să se simtă atât de apropiată de jurnal încât în unele seri visa cum acesta se transforma într-un băiat a cărui faţă nu reuşea nicicum s-o distingă în timpul visului, oricât de mult ar fi încercat să se apropie. În alte dăţi petrecea ore întregi ticluind ceea ce scria astfel încât să includă în poveşti fărâme ale discuţiilor dintre ea şi jurnal încercând astfel să-i atragă atenţia. Nu povestise nimănui faptul că jurnalul ei, prin nu ştiu ce magie în fiecare noapte prindea viaţă răspunzându-i, oricum cui ar fi putut povesti, şi chiar dacă ar fi avut cui, cu siguranţă ar fi considerat-o nebună, nu ar fi crezut-o nimeni.
Într-o zi, în dorul ei nebun de a cânta la vioară scrisese despre asta: “ Ridică-ţi capul sus! Lasă vioara încet să-ţi intre sub bărbie. Mâinile să le laşi moi, arcuşul încordat... ochii închişi. Cât de mult te-am dorit! Dar nu te cunosc, nu-ţi ştiu rosturile. Nu ştiu cum să te fac să râzi, nici să suspini, cu atât mai puţin să cânţi. Arcuşul alunecă uşor pe vioara veche a altuia, buricele degetelor îi sângerează de încordare... sunetele se înalţă strigătoare la cer... din ce în ce mai tari, mai ascuţite... tremurânde! Este singurul sunet care-mi face inima să tresalte... şi cel al vocii tale, dacă aş cunoaşte-o! Nu ştiu ce note cânţi tu vioară, ar putea fi oricare, însă înşiruirea lor este absolut superbă. Mi se ridică fiecare firicel la orice suntet înălţător şi îmi tremură mâna la fiecare acord lin. Te-am vrut cândva de mult. Nu mi te-ai oferit... n-am avut timp apoi ca să te-nvăţ, să te strunesc. M-am resemnat! Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru alţii, dar urechile mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale îmi rămân agăţate în timpan ore-ntregi... şi atunci, închid ochii şi te ascult... mereu!” . Aşezând şi aceste ultime cuvinte, reciti şi se gândi pentru o clipă ce ar putea sa-i răspundă jurnalul la ceea ce tocmai scrisese, căci de data asta nu mai scrisese despre dragoste, despre sentimente neîmplinite, despre răni adânc înfipte în suflet. Cu gândul ca de dimineaţă va gasi cu siguranţă un răspuns se tolăni în pat încercând să adoarmă, însă în seara aceasta, gândurile nu-i dădeau pace. Se zvârcoli preţ de câteva ore bune încercând să adoarmă dar nu reuşi. La un moment dat se auzi un zgomot venind de la fereastră şi văzu pe cineva cum intră în dormitorul ei, însă încremeni de frică pe moment şi nu reuşi să scoată nici un sunet. Băgată sub pătură până sub bărbie, observă cum cel care intrase se îndreptă către jurnalul ei, citi ceea ce scrisese, ajutat de o lanternă mică, scoase din buzunar ceva şi rămase încă câteva clipe deasupra jurnalului ei. Văzând că se ridică şi se îndreaptă către fereastră, Sara se prefăcu, că doarme, mijind însă ochii ca să-l distingă mai bine. Nu reuşi însă să-şi dea seama dacă îl cunoaşte sau nu, era clar un băiat, destul de slab, cu părul negru parcă. Aşteptă să mai treacă câteva clipe, apoi se ridică din pat şi merse direct la jurnal, acesta îi răspunsese din nou, însă pentru prima dată îşi dădu seama că nu e nimic paranormal, ci era un băiat care aproape în fiecare seară reuşea să citească şi să-i răspundă. Reciti răspunsul lui “Muzica este felul In care sună sentimentele!” şi zâmbi în colţul gurii gandindu-se ca intr-o zi o sa-l intalneasca dar pana atunci voia sa continuie aceste discutii sub aura aceasta de mister.
Vedeti si: Povestea Sarei I, II, III
Postări
