Povestea Sarei I

Lacrimi reci brazdeaza iar obrazul crud al fetei ingandurate de la fereastra. In geamul limpede bat incontinuu picaturi reci de ploaie care lasa urme aburinde ale sarutului lor cu fereastra. Aburii se strang pe geam, formand o ceata densa ca cea din sufletul ei. Degetele subtiri si reci se avanta catre geamul aburit lasand in urma semne nedeslusite. Sterge cu podul palmei geamul ucigand urmele suferintei incrustate in inima ferestrei. Urmele adanci ale suferintei ei salasluiesc inca in sufletul ei de copil. Ar fi vrut sa se intoarca in timpurile acelea, cand nimic nu era mai important decat joaca, cand orice gaza prinsa intr-un borcan ii provoca o bucurie imensa. Si-ar fi dorit sa fie altfel, sa aiba puterea sa se schimbe. Ar fi vrut sa aiba aripi si sa zboare in toate locurile unde are amintiri placute sau sa fie sirena si sa innoate pe fundul rece al marii cautand mesajele altora ca ea, mesaje din scoici si din melci uitate in strafundurile marii sau mesaje de adio din sticle verzi brazdate de valuri si tocite de nisipuri. Uneori si-ar fi dorit sa fie doar o gaza efemera, sa zboare prin toate florile parfumate ca sa le cuprinda mireasma si apoi, exact in momentul in care a creat un parfum mirific din toate miresmele adunate, sa se prabuseasca la pamant pentru a-si da ultima suflare. Cate lucruri si-ar fi dorit... insa nu le poate cuprinde pe toate intr-o singura viata. De fapt nici nu si le-ar fi dorit pe toate, doar o parte din ele, nu pe cele cu iz de basm ci pe cele pe care le-ar fi putut cuprinde in causul palmelor. Dar le avea pe toate, in sufletul ei erau toate oranduite exact asa cum ar fi trebuit sa fie iar in visele ei prindeau un contur atat de clar incat ar fi putut jura, odata cu primul cascat al diminetii ca toate lucrurile acele erau ale ei sau chiar ca le faurise ea cu mainile ei firave si albe.
Cateodata nu mai visa, nici noaptea si nici ziua cu ochii deschisi ci isi dorea lucruri simple, atat de simple pentru ea, dar de neinteles pentru altii. Si-ar fi dorit sa scrie cat e ziua de lunga, sa umple caiete intregi cu versuri sau cu nimicuri care o faceau sa se simta speciala... sau sa picteze, asa cum o facuse mai de mult, sa picteze cu pensule multe, subtiri si groase, sa picteze in culori sobre sau in culori uluitor de vii... sau sa cante la vioara, sa-si lase barbia pe culcusul rece de lemn masiv, sa pipaie arcusul cu buricele degetelor si apoi sa-l lase sa alunece armonios pe corzile metalice si sa scoata acorduri divine care sa-i impresioneze pana si pe zei.
Inima Sarei era atat de plina de dorinte si atat de dornica de a le realiza incat uneori se oprea parca in loc, cu urechile aciuite catre ganduri. Cand inima ei se oprea parca intreaga natura era la unison, soarele se ascundea printre nori, vantul nu mai batea, marea era fara valuri, pasarile amuteau, fluturii incremeneau ramanand ca pictati in albastrul cerului sau in petalele miresmatice ale florilor multicolore. Cand sufletul ei plangea si norii plangeau cu picaturi mari si reci de ploaie in fereastra ei. Aburii albi si cetosi cuprinsera iar intreaga fereastra ce reflecta acum imaginea Sarei sub lumina difuza a fulgerelor din departare. Era o fata simpla cu parul negru stralucitor, cu ochii mari caprui incadrati de gene atat de lungi incat pareau ireale, cu buze roz, carnoase pe care le musca din cand in cand si cu obrajii atat de albi si de zvelti incat lacrimile care-i brazdau pareau diamante in lumina lunii. Sufla cu buzele ei roz un aer cald catre fereastra scaldata in lacrimi de ploaie, inca se mai vedeau urme ale semnelor nedeslusite de mai devreme, isi indrepta din nou degetele albe catre ceata densa de pe fereastra si contura o inima franta, atat de franta...