Furtuna in sufletul lui Tlaloc

Tlaloc era afundat in tronul lui, atat de afundat incat nu mai parea o zeitate impunatoare ci un simplu muritor rapus parca in acel scaun prea mare pentru dimensiunile lui. Fruntea ii era incretita de ganduri si de dupa parul negru ca abanosul cazut pe frunte se putea zari un fulger rosu in mijlocul fruntii, parca nu mai fusese niciodata acolo, sau poate nu il observase nimeni. Nu, nu existase pana atunci, Tlaloc este suparat iar atunci cand este suparat ii apare acest fulger pe frunte. Isi freaca mainile, parca si o lacrima ii brazdeaza obrazul si se afunda parca mai tare in tronul sau unde odinioara avusese o tinuta extrem de impunatoare. La un moment dat, paru ca vrea sa se ridice de acolo, insa isi duse doar mana la cap, insfaca coroana si o azvarli cat colo. Pe marmura alba se imprastiasera o parte din penele de batlan, insa coroana sa ramasese intacta. Lui Tlaloc i se paru ca aceasta zambeste sfidator catre el, ca si cum n-ar fi fost in stare s-o distruga si parca posedat de un demon se ridica in capul oaselor, se repezi catre coroana si o strivi in picioare de cateva ori, parca verificand daca si-a dat si ultima suflare. O parte din spuma sandalelor sarise pe marmura rece, nefiind insa bagata in seama de Tlaloc. Vesmintele sale de nori parca erau la unison cu starea acestuia, devenisera plumburii. Chalicue, caci asa o alinta el pe nevasta sa, intra pe usa cu un aer nevinovat, indreptandu-se catre el. Acesta, simtind o prezenta straina in camera se intoarse catre ea si urla: "Iesi afara! Acum! Nu vreau sa vad pe nimeni!". Chalicue se conforma si facu cale intoarsa, il stia pe Tlaloc, cand era suparat trebuia lasat in pace, la inceput incercase sa-l scoata din starea aceea, insa nu reusise niciodata, mai mult, o data se alesese chiar si cu o palma care-i fripse obrazul pentru cateva ore bune. Tlaloc isi insfaca cele patru clopote, deschise fereastra larg si isi lua zborul. Nu se opri decat cand ajunse intre norii aceea albi si spumosi, se catara pe fiecare in parte si deasupra lor misca clopotele intr-un fel aparte. Cand termina toti norii isi lua avant si se indrepta catre castelul sau. Pana sa ajunga, o puzderie de nori negri se adunasera in spatele lui. Ajuns la castel lasa toate ferestrele larg deschise si isi admira opera. Afara norii negri se adunau deasupra castelului, fulgere necontenite veneau dinspre ei pe pamant si apoi tunete, asurzitoare care faceau geamurile castelului sa se zgaltaie si apoi ploaia, o ploaie densa, cu picaturi mari care se loveau de pervazul ferestrei si sareau pe fata lui Tlaloc, invigorandu-l parca. Tlaloc isi dadu seama ca nu era un zeu oarecare, el era zeul ploii iar un astfel de zeu nu ar trebui sa creada ceea ce zice Driada. Aceasta ii prezisese ca alaturi de Chalicue nu o sa aiba copii, isi zvarcoli capul si arunca toate aceste ganduri, iesi in ploaie si se lasa vindecat sufleteste de aceasta mai aducand insa cateva tunete si fulgere. Se simtea bine, era sigur ca Chalicue a lui ii va darui un mic zeu si inchise ochii picurati de ploaie visand la momentul in care va deveni tata, fruntea i se limpezi, fulgerul acela rosu disparu ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Continuare la O poveste pentru zei