Dor de neant

Neantul e langa mine. Il simt mai apasator ca niciodata. Nemarginirea neantului imi intra in nari pana ma sufoca. Reusesc sa rasuflu cu putere, sa scot neantul din narile mele. Se-aseaza molcom langa mine, m-ademeneste in visare. Se ridica ca un nor negru, isi scoate mainile din buzunarele de fum si le-ntinde catre pleoapele mele. Cu mainile negre si degetele de scrum mi-apasa pleoapele. Nu ma vreau lasata in visare, imi zbat pleoapele cu ultimele mele puteri, ma zvarcolesc de apasare. Neantul nu ma lasa, ma-nvaluie cu totul in fum si in scrum si pleoapele mi le apasa mai tare ca niciodata, ii simt apasarea pe retina. Retina mi se zbate in spatele ochiului, mai vede licariri de lumina. Este lumina din gandurile mele, caci imprejur este tot neant. Palpaie usor lumina din gandurile mele,iar palpaie, se-aprinde deodata vanjos luminandu-mi creierul, iar palpaie si se stinge. Acum sunt purtata pe aripi de vis de duhul neantului. Nu mi-a dat drumul la pleoape, simt inca apasarea degetelor sale de scrum, sunt oarba. Auzul insa nu ma-nseala. Simt zgomotul neantului unde inca ne aflam, mi se agata in timpane golul asurzitor. Duhul neantului ma duce mai departe, tot pe aripi de vis. Palparea nu ma-nseala. Pun mana, ating, e nisip, se-aude parca si marea. Nisipul mi-aduce aminte de lacrimi, iar lacrimile de sufletul meu ramas scrijelit. Nisip... nisipul din clepsidre care mi-ar aduce aminte de minutul de asteptare, ora de saruturi, zilele fara de inceput si fara de sfarsit, saptamanile cand te-am cautat printre valuri... Ah! Clepsidrele astea! Le voi arunca intr-o zi, nu acum... cred ca astept sa se prefaca singure in scrum. Dar gustul... gustul sigur nu ma-nseala. Intind mana, iau neantul in palme il duc catre buze sa-l gust. Neantul e sarat, ca marea mea, acelasi gust. O parte din neant se scurge printre degete pana sa ajunga la buzele mele insetate, alta parte salasluieste pe buze si in mine. Neantul e marea si marea e neant. Neantul cu valuri inspumate se-ndreapta din nou catre mine... dar duhul neantului m-agata tot cu mainile sale de scrum, ma ridica la ceuri tot pe aripi de vis si ma poarta mai departe. Imi elibereaza ploapele, retina mi se zbate din nou... Vederea nu ma-nseala. Neantul era albastru, ca cerul si ca marea. In neantul albastru stateau tintuiti intr-un cui nori albi, mai incolo tot in cui erau agatate valurile inspumate. De dupa norii atarnati in cui ranjea cineva cu dinti negri. Ranjetul negru de dupa norii albi mi s-a intiparit in retina. Il caut cu privirea, arunc norii din cui rand pe rand. Nu e nimic in spatele lor, poate doar mi s-a parut. Cand iau ultimul nor din cui, in spatele lui, un ranjet de flacari. Mirosul nu ma-nseala, miroase a foc si a scrum... e duhul neantului. Se repede catre mine, ma lupt cu dintii lui de flacari si cu mainile lui de scrum. Si lupt si iar lupt si el sufla scrum catre ochi. Orbesc pentru o clipa, iar mi se zbat pleoapele, dar pana sa deschid ochii simt mainile pe pleoape, aceeasi apasare, aceeasi durere de retina, acelasi gol pretutindeni, acelasi duh negru. Genele mi se zbat de trezie... a fost doar un vis!