N-a mai ramas nimic

Odată, nu demult, ȋn alte vremuri parcă, obișnuiam să zâmbesc, să râd ȋn hohote uneori la orice lucru simplu, să ȋmi las faţa mângâiată de adierile de vânt și să tresar  la chicotitul vesel de copil… Acum a rămas doar grimasa absurdă a unui chip de lut, fără trăsături anume ci doar cu durerea ȋntipărită ȋn fiecare rid, ȋncununată de lipsa licăririi din ochii mei de altă dată și poate o urmă mucegăită  a unui zâmbet din colţul gurii, ca o amintire hâdă a unui rânjet păgân. Crezi c-o sa mai pot râde vreodată? Te-nșeli amarnic… la fel cum n-ai crezut vreodată că voi picta chipul tău zambind doar din roșeaţa venelor muiate ȋn lacrimi amare! Ȋl voi picta ȋn pământul umed ce-mi va servi drept pânză iar când vor crește buruieni ȋn loc de flori pe chipul tău, grădina-mi va servi atunci doar pentru a-mi fi veșnic cavou. Numai acum, ȋn primăvara asta, ce va să vină poate și la mine, vor răsări ȋn pâlcuri, cale albe, la fel de albe ca roșeaţa buzelor mele ȋmpietrite, apoi lăcrămioare multe, mii… din miile de lacrimi vărsate ȋn zadar și cand va răsări ȋn mijloc un singur trandafir cu o petală albă ca pielea mea lividă și restul roșii, la fel de roșii parcă, cum au fost  buzele mele odată, pe vremea ceea când ȋncă mai cătau să te sărute… abia atunci vei ști, că din tot ce-a fost vreodată, din tot ce-ai vrut să știi, n-a mai rămas nimic ci doar cenușa albă, a unui trup de lut ce ȋncă râde absurd cu același râs păgân.