duminică, 27 iunie 2010

Pentru o invingatoare

Andreea este acum undeva departe, acolo unde nu de mult si-ar fi dorit sa ajunga. A ajuns acolo cu sufletul deschis al unei fetiscane dornice de satietatea cunoasterii. In parul ei balai se jucau razele soarelui parca impletindu-i si despletindu-i parul. Era fericita ca ajunsese, se putea vedea pe chipul ei, luminat de un zambet alb ametitor, ca acela al prietenei mele din copilarie, care mi-a ramas intiparit in retina. In ochii ei umezi insa se putea citi o urma de tristete sau poate de dor. Era un dor nebun ce-i napadise sufletul la doar cateva ore de la plecare, era o durere sfasietoare in inima pentru copii ei, pentru prima oara ramasi pentru o luna, fara ea, mama lor care le fusese zi si noapte pana atunci alaturi. Isi propusese sa fie tare si sa nu lase sa se vada aceste urme ale lacrimilor ce-i brazdau sufletul in interior si acest lucru chiar i-a reusit, nimeni nu banuia in vreun fel lupta din sufletul ei. Zi dupa zi isi urma constiincioasa drumul, neabatandu-se in vreun fel de la el, insa mereu ii zburau gandurile catre sotul si copii sai. Petrecea clipe intregi alaturi de ei in gand si noaptea in vis, la fel cum facuse pana atunci in realitate. Nu simtise niciodata lipsa lor ca atare pentru ca salasluiau in inima ei clipa de clipa. Invata in fiecare zi ca sa fie pregatita pentru marea finala, se simtea in siguranta, mai ales ca facea echipa cu o persoana care ii semana foarte mult. Destinul avea insa sa o duca pe alte carari, carari care aveau sa-i arate ca este o invingatoare, o personalitate unica si ca daca isi propune ceva poate realiza la fel de bine si singura. Coechipiera avea sa o paraseasca cu doar doua zile inainte de marea finala pentru o indragosteala ce nu avea sa dureze mult timp. Andreea simti ca i se prabuseste pamantul de sub picioare, ca lumea ei a luat sfarsit, mai ales ca se gandise destul de des in ultimul timp la ceea ce-i prezisese Urania, ca aveau sa urmeze zile negre pentru ea. Lacrimile ii brazdau obrazul, trupul parca ii tremura ametitor de la atata plans, simtea ca nu mai este capabila sa se tina pe picioare, refuza orice conexiune cu realitatea, orice modalitate de relaxare. Isi gasi insa resursele sa apeleze la un alt Oracol, un Oracol care se afla in locul ei natal, acolo unde isi petrecuse copilaria. Dupa ce reusi sa citeasca cele prezise de adevaratul Oracol fata i se lumina, chiar si un zambet sters ii aparu in coltul buzei. Isi aduna toate resursele si isi dadu seama ca stia exact ce are de facut, se apuca de treaba constiincioasa ca intotdeauna si mai presus de toate chiar reusi sa ajute pe cineva aflat la ananghie, cineva cu care acum facea echipa. Sosi si ziua marii finale. Cu o tinuta impunatoare Andreea reusi sa intre pe usa cu aerul ferm al unei persoane careia parea ca nu i s-a intamplat nimic. Sufletul meu astepta cu nerabdare la usa, asteptand ca ea sa iasa si sa-i povesteasca. La un moment dat se deschise usa, si de dupa ea aparu aceeasi Andreea de alta data, cu chipul luminat de un zambet alb ametitor si atunci am stiut ca totul fusese in regula. Reusise sa faca absolut tot ceea ce isi propusese si chiar mai mult decat atat. Era implinita! Stia acum ca singura persoana care o putea salva in acea situatie era chiar ea si reusise. Isi dadu seama de-abia dupa ce lasa in urma emotiile marii finale ca Oracolul de fapt nu-i prezisese nimic ci doar ii aratase ca totul salasluieste in sufletul si in resursele sale. Ii multumi in gand. Oracolul o auzi si ii presara petale de trandafiri pe drumul spre casa. Bucuria ei avea sa fie completa de-abia atunci, cand va pasi si pe ultima petala de trandafir si isi va revedea copii si sotul.
Totul este relativ, trebuie doar sa gasesti inlauntrul tau resursele de a merge mai departe si sa constientizezi in orice situatie ca esti un invingator.

marți, 22 iunie 2010

Furtuna in sufletul lui Tlaloc

Tlaloc era afundat in tronul lui, atat de afundat incat nu mai parea o zeitate impunatoare ci un simplu muritor rapus parca in acel scaun prea mare pentru dimensiunile lui. Fruntea ii era incretita de ganduri si de dupa parul negru ca abanosul cazut pe frunte se putea zari un fulger rosu in mijlocul fruntii, parca nu mai fusese niciodata acolo, sau poate nu il observase nimeni. Nu, nu existase pana atunci, Tlaloc este suparat iar atunci cand este suparat ii apare acest fulger pe frunte. Isi freaca mainile, parca si o lacrima ii brazdeaza obrazul si se afunda parca mai tare in tronul sau unde odinioara avusese o tinuta extrem de impunatoare. La un moment dat, paru ca vrea sa se ridice de acolo, insa isi duse doar mana la cap, insfaca coroana si o azvarli cat colo. Pe marmura alba se imprastiasera o parte din penele de batlan, insa coroana sa ramasese intacta. Lui Tlaloc i se paru ca aceasta zambeste sfidator catre el, ca si cum n-ar fi fost in stare s-o distruga si parca posedat de un demon se ridica in capul oaselor, se repezi catre coroana si o strivi in picioare de cateva ori, parca verificand daca si-a dat si ultima suflare. O parte din spuma sandalelor sarise pe marmura rece, nefiind insa bagata in seama de Tlaloc. Vesmintele sale de nori parca erau la unison cu starea acestuia, devenisera plumburii. Chalicue, caci asa o alinta el pe nevasta sa, intra pe usa cu un aer nevinovat, indreptandu-se catre el. Acesta, simtind o prezenta straina in camera se intoarse catre ea si urla: "Iesi afara! Acum! Nu vreau sa vad pe nimeni!". Chalicue se conforma si facu cale intoarsa, il stia pe Tlaloc, cand era suparat trebuia lasat in pace, la inceput incercase sa-l scoata din starea aceea, insa nu reusise niciodata, mai mult, o data se alesese chiar si cu o palma care-i fripse obrazul pentru cateva ore bune. Tlaloc isi insfaca cele patru clopote, deschise fereastra larg si isi lua zborul. Nu se opri decat cand ajunse intre norii aceea albi si spumosi, se catara pe fiecare in parte si deasupra lor misca clopotele intr-un fel aparte. Cand termina toti norii isi lua avant si se indrepta catre castelul sau. Pana sa ajunga, o puzderie de nori negri se adunasera in spatele lui. Ajuns la castel lasa toate ferestrele larg deschise si isi admira opera. Afara norii negri se adunau deasupra castelului, fulgere necontenite veneau dinspre ei pe pamant si apoi tunete, asurzitoare care faceau geamurile castelului sa se zgaltaie si apoi ploaia, o ploaie densa, cu picaturi mari care se loveau de pervazul ferestrei si sareau pe fata lui Tlaloc, invigorandu-l parca. Tlaloc isi dadu seama ca nu era un zeu oarecare, el era zeul ploii iar un astfel de zeu nu ar trebui sa creada ceea ce zice Driada. Aceasta ii prezisese ca alaturi de Chalicue nu o sa aiba copii, isi zvarcoli capul si arunca toate aceste ganduri, iesi in ploaie si se lasa vindecat sufleteste de aceasta mai aducand insa cateva tunete si fulgere. Se simtea bine, era sigur ca Chalicue a lui ii va darui un mic zeu si inchise ochii picurati de ploaie visand la momentul in care va deveni tata, fruntea i se limpezi, fulgerul acela rosu disparu ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo.
Continuare la O poveste pentru zei

miercuri, 16 iunie 2010

Suflet de copil redescoperit

Imi aduc aminte toata copilaria mea in cele mai mici detalii, ca pe o poveste desprinsa din cartile scorojite cu imagini desenate. Imi aduc aminte de toate tampeniile pe care le-am facut in acea perioada dar mai presus de toate imi aduc aminte persoanele alaturi de care faceam acele lucruri: verisorii mei Iulia si Claudiu si cateva prietene pe care le pot numara pe degetele de la o mana. Unde s-au dus acele prietenii ma intrebam pana de curand, una din ele s-a sfarsit cu un "ignore", celelalte mi-au scapat printre degete insa una din ele imi ramasese agatata parca in ganduri. Nu erau rare momentele in care sa ma gandesc la ea, prietena mea de demult. Stiam ca este undeva la capatul celalalt al tarii, maritata si cu copii insa nimic mai mult de-atat. Am gasit-o intamplator pe Hi5, nu am avut insa curajul sa-i spun ceva, m-am multumit sa o admir in fotografiile postate, sa ii sorb din priviri copiii si sa imi spun in gandul meu ca arata si probabil a ramas aceeasi persoana pe care o stiam eu candva. Am parasit Hi5 pentru Facebook, tinandu-mi insa activ si contul acela. Nu l-am mai accesat mult timp. Acum aproape doua luni, cautand nu stiu ce, intru din nou pe Hi5, aveam un mesaj, era de la ea, imi descoperise blogul si odata cu el aceeasi "esenta de copil care de mic avea o sclipire". Se intreba de ce a trebuit sa ma descopere intamplator si unde s-au dus atatia ani de prietenie frumoasa. Mesajul era de cu vreo 3 luni in urma, i-am raspuns imediat insa nu mai aveam rabdare sa astept, daca dura alte 3 luni? Am dat un telefon si am facut rost de numarul ei si am sunat-o. Aceeasi voce de altadata cand petreceam ore in sir la telefon. Parca trecusera doar cateva ore de cand ne vazusem ultima oara asa s-a legat conversatia, eu am plans si am oftat incontinuu iar ea a fost alaturi de mine, aceeasi prietena de demult. De atunci, am mai vorbit la telefon, intre timp ea a plecat undeva departe si ne scriem zilnic mesaje mai lungi decat postarile mele de blog, ca doar avem o groaza de ani de recuperat. Si uite-asa, o prietenie de mult uitata a devenit un lucru de actualitate, o evadare din cotidian atat pentru mine cat si pentru ea. Cred ca amandoua aveam nevoie de reinnodarea acestei prietenii, pentru mine inseamna mult, este un alt umar pe care pot pune capul si stiu ca sunt ascultata si inteleasa.
Si uite asa mi s-a perindat prin fata ochilor toata copilaria. Asta ma duce insa cu gandul la o intrebare la care am ramas datoare cu un raspuns: Cand ne maturizam si ce ne determina sa ne maturizam? Nu stiu insa daca as putea raspunde la aceasta intrebare, eu am ramas acelasi suflet de copil de alta data, maturitatea vine din intelepciunea cu care faci anumite lucruri si din libertatea asumata ca responsabilitate. Nu cred ca exista ceva palpabil care sa ne determine sa ne maturizam, vine mai degraba din interiorul tau. Eu, de exemplu, m-am maturizat foarte devreme iar aceasta maturizare a venit ca o consecinta a apetitului meu pentru citit, astfel am descoperit alte lumi, chiar si cea a filosofiei care m-a fascinat mult timp.
Insa eu cred faptul ca dincolo de aceasta maturitate, dobandita poate mai devreme sau poate mai tarziu, salasluieste in fiecare un suflet de copil.

luni, 14 iunie 2010

Fragment din noua mea carte

Era o alta lume, cu siguranta nu semana cu nimic din ceea ce vazusera ei pana atunci. Erau obisnuiti cu cerul albastru si copacii verzi, doar florile si fluturii avand diverse culori. Cerul din Mutzufland, caci asa se numea taramul unde ajunsesera, era purpuriu iar norii erau galbui. Din cand in cand, pe dupa nori se vedea soarele, mai mare decat cel de pe cerul nostru si parca mai degraba auriu decat galben. Atat Redken cat si Sara erau uimiti de ceea ce li se intindea in fata ochilor, sorbeau cu privirea fiecare informatie, fiecare lucru nou pe care il vedeau. Erau inconjurati de o iarba inalta, cam pana la inaltimea genunchilor, insa iarba de aici nu era verde ci era albastra, la fel ca si frunzele copacilor din padurea apropiata. O parte din copaci aveau trunchiul ca si corpul unui sarpe Anaconda infasurat sub forma de arc, dupa acest trunchi destul de inalt de culoare roz se inaltau crengi ca ale salciilor de la noi dar cu frunze albastre marunte si cu niste flori mari albe-verzui. Imprejurul lor erau o groaza de arbusti si copaci care semanau ca forma cu cei pe care ii vazusera pe taramurile noastre, dar cu frunze albastre, de un albastru mai inchis, mai deschis, unele chiar bleumarin, unii fara flori, altii cu flori de diverse culori si forme. La baza lor se aflau flori felurite, unele mici ca niste crizanteme albe, roz si purpurii, altele mai mari sub forma de trompete albastre, verzi, rosii, roz, altele care pareau niste acadele batute de vant albe si cu spirale rosii. Pretutindeni salasluiau lucruri si vietati pe care nu le mai vazusera pana atunci, cararea pe care mergeau cei doi era ca si pavata de niste flori ciudate care semanau cu niste nuferi la prima vedere, insa ele erau plate, parea ca pasesc pe o marmura pavata cu flori de nufar cu frunze albastre si flori albe. Sara observa acest lucru si se apleca sa verifice daca drumul era pavat sau daca erau flori, observa cu mirare ca erau flori cu petale si frunze ca de plastic, insa care puteau fi rupte daca insistai. Tot ea observa faptul ca pantofii lor lasau urme pe aceste flori, insa la cateva secunde dupa, acestea isi reveneau la forma initiala. Redken se apleca, ca sa ia o floare sub forma de trompeta, insa in momentul in care acesta o atinse ea se inchise si se culca la pamant; acesta se uita la Sara, isi dadu seama ca aceasta nu observase si isi continua drumul ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. La un moment dat, ajunsera pe marginea unui rau si nu mare le fu mirarea ca aceasta apa era la fel de limpede si de albastra ca cea a raurilor pe care ei le stiau, Redken se apleca si cu palma lua putina apa si gusta. Ii facu semn Sarei ca este buna si umplu sticlele care se golisera si pornira iar la drum pe aceeasi carare pavata cu nuferi, caci aceasta trebuia sa duca undeva. Fluturii zburau pe deasupra florilor, din departare nu pareau a fi altfel decat cei de la ei de-acasa, insa cand unul dintre ei s-a apropiat isi dadura seama ca erau uriasi, poate chiar de 10 ori mai mari decat cel mai mare fluture pe care il vazusera pana atunci, cam de lungimea unui brat de copil. Si pasarile erau altfel, pareau mai degraba niste soparle cu aripi decat pasari, in diferite culori. Pe o pajiste in departare erau niste animale care semanau cu caii alb cu negru, cu cat se apropiau de ei isi dadeau seama ca sunt chiar zebre, ca cele pe care le vazusera la televizor, o dunga alba, o dunga neagra. Cu siguranta sunt zebre isi zisera cei doi in gand si apropiindu-se de ele, caci stiau ca sunt animale pasnice, insa cand se aflau cam la zece metri de acestea se isca o rumoare in randurile lor, ca si cum ar fi incercat sa fuga, insa nu mare le fu mirarea cand acestea isi intinsera niste aripi albe cu marginile negre si isi luara zborul. Urmarindu-le zborul pe cerul purpuriu cei doi isi dadura seama ca soarele auriu isi dadea ultima suflare la linia orizontului, de dupa nori deja se puteau zari o multime de stele, cu totul altfel decat cele de pe cerul nostru, erau stele mai mari, aurii sclipitoare, parca mai aproape de pamant, parea ca daca intinzi mana destul de mult le puteai apuca, insa era doar o iluzie. Isi dadura seama ca avea sa se intunece in curand si incepura sa caute un loc in care sa poposeasca peste noapte. Gasira un copac mare, care avea la baza un fel de scorbura si se gandira ca acela ar fi un loc bun pentru a petrece noaptea. Aprinsera un foc chiar la gura scorburei si se intinsera pe paturi si adormira inainte ca soarele sa apuna. Redken se trezi la un moment dat si observa ca totul in jurul lui era fluorescent.

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.