Viaţa mea este ca un ceas ce ticăie neîncetat şi sacadat în liniştea infernală a sufletului meu. Sunt ca învăluită-n ceaţă… simt cum întregul abis al trăirilor tumultoase de peste zi se transformă noaptea intr-un fum gros şi înnecăcios pe care îl trag însetată pe nări ca şi cum m-aş bucura de ultima răsuflare… odată ajuns înlăuntrul meu îmi încătuşează inima într-o temniţă de fum, ce se înalţă ca o fortăreaţă, cu turnurile ei umbrindu-mi vederea iar cu pilonii străpungându-mi pântecele… durerea mă cuprinde pentru câteva clipe, ca într-o feerie de culori, senzaţii şi sunete ce se perindă frenetic întâi prin neantul retinei mele, apoi plimbându-se uşor cu atingeri plăpânde pe întreg trupul meu chircit de durerea primordială, urmând să danseze întâi haotic pe timpanul meu şi mai apoi sacadat şi ritmat… tic-tac! Tic-tac!... acelaşi ceas de altădată, ceasul vieţii mele din turnul cel mai de sus în care mi-e întemniţată inima… iar atunci când ea va bate pentru ultima dată, va bate atât de tare încât întreaga fortăreaţă de fum se va risipi eliberându-mi pântecele şi descătuşându-mi sufletul ce se va înălţa la început doar ca o pâlpâire în neantul gândurilor pentru ca mai apoi să strălucească din ce în ce mai tare ca stea a speranţei în abisul infinit…
Postări
