Ganduri nevazute...

Dincolo de muzică, de ţiuitul absurd din urechile mele, de golul în stomac şi sentimentul de absurditate şi goliciune, dincolo de orice limite vizibile şi imaginare, dincolo de posibilitate şi existenţă, dincolo de orice gol, întunecime şi abis se află doar răsuflarea ta sacadată, numărând secundele până la primul sărut real, până la prima atingere palpabilă, până la primul geamăt descătuşat dintre buzele mele, până la prima şoapta ce-mi va gâdila cu adevărat toate simţurile, până la prima privire ce va rămâne întipărită pe retina mea abisală. Doar o clipă... doar atât va mai trece până ce, în miez de noapte te voi avea din nou dar pentru prima oară. Cum se face că buzele tale m-au dezmierdat atâtea nopţi dar totuşi nu m-ai sărutat niciodată? Cum de m-ai atins în fiecare seară şi mi-ai mângâiat fiecare centimentru de piele albă fără însă să mă atingi vreodată? Cum de ştii mai multe despre mine decât oricine şi totuşi, nu mi-ai auzit vreodată vocea? Cum de m-ai facut de atâtea ori să zâmbesc, să râd in hohote, să chicotesc, să roşesc absurd însă niciodată n-ai auzit sunetul cristalin al unui hohot dezlănţuit din încleştare fălcilor mele sau nu ai vazut gropiţa ce se adânceşte în obrazul meu drept doar când mă gândesc la imaginea ta fantomatică!?Cum poţi provoca plăceri nebănuite, cum poţi scrijeli inimi, cum poţi elibera praf de stele pe trupul meu gol şi plăpănd când irisul tău nu ştie forma coapselor mele, nasul tău nu ştie mirosul dulce al pielii mele, mâinile tale nu cunosc umezeala pielii mele fierbinti, urechile tale nu cunosc vibraţia şoaptelor mele iar gândurile tale nu cuprind imaginea trupului meu alb fremătând în satinul negru din patul tău? Cum?...

Doar iubire... şi cafea!

Caut în fiecare zi, printre aburii cafelei, în mirosurile ce-mi sfredelesc nările, în sunetul provocat de valurile înspumate ale mării, în linistea dimineţii, caut să regasesc măcar a mia parte din golul acela în stomac, măcar a mia parte din strălucirea ochilor mei de altă dată, măcar a mia parte din ceea ce am fost eu cu ani în urmă... dar parcă nu de mult. În fiecare gură amară de cafea, încerc să mai simt măcar o dată dulceaţa buzelor tale ce sorbeau hoţeşte in fiecare dimineaţă din ceaşca mea crăpată. Aceeaşi ceaşcă ridată de trecerea anilor îmi ţine companie şi acum, aceeaşi cafea neagră, aceiaşi aburi fierbinţi însă dulceaţa lipseşte şi a rămas în urmă doar amărăciunea buzelor mele aceleaşi, crăpate şi însângerate de lipsa buzelor tale moi. Buzele îmi sunt mute, lipite, nu mai ştiu rosti bună dimineaţa, pot doar sorbi din amăraciunea fiecărei dimineţi ce trece peste mine şi ceaşca mea crăpată de buzele mele ce nu-i mai oferă acum nici o alinare. Oare e iubire? Oare cafeaua mea va mai avea vreodată acelaşi gust? Oare o ceaşcă nouă va avea vreodată parte de dulceaţa aceea pe care nu o mai regasesc, oare va vedea vreodată trupul meu gol in zorii zilei? Oare...

Gânduri...

Dimineaţă... dimineaţă cu nori negri şi fum de ţigară. Miroase a cafea râjnită proaspăt, muzica în surdină, muzica pe care o aud doar eu, cântecul pe care l-am ascultat amândoi in vis nu demult. Patul gol si rece, locul tău gol... atât de gol! Nu mirosul de cafea ma îmbie să mă ridic, nici singura rază de lumină strecurată hoţeşte printre draperii, ci golul... abisul din patul meu rece ca gheaţa şi mai presus de toate, neantul din visele mele atât de sterpe fără zâmbetul tău ştrengar de sub cearceaf. Până şi muzica s-a oprit şi a rămas în urmă doar mormăitul meu pe o linie melodică doar de noi ştiută şi versurile fără rimă şi făr' de înţeles pentru alţii. Încerc să opresc amalgamul de sunete şi versuri nescrise, sorb din cafeaua fierbinte şi amară, amară ca şi cuvintele nespuse, ca şi tacerea ta, ca şi scrisorile tale scrise cu cerneală invizibilă pe care încă încerc să le desluşesc. Mă învălui în fum de ţigară, atât de alb şi gros, atât de mult şi totuşi... dispare fără de urmă, lăsând doar dâra unui miros cunoscut ce-mi aminteşte de vremea în care scrisorile tale mă aşteptau dimineaţa pe noptieră şi le citeam cu nesaţ, bucurându-mă de fiecare dată ca un copil în dimineaţa de Crăciun... acum, doar izul de fum şi prezenţa lui fantomatică îmi mai amintesc de mirosul foilor îngălbenite şi a cernelii proaspete cu care aşezai cuvinte pe care doar eu le înţelegeam.

Povești nescrise

Uneori nu-mi ajunge timpul sau nu găsesc cuvintele astfel ȋncât să aștern pe hârtie povestea nescrisă a unei priviri ce mi s-a ȋntipărit pe retină, a unui zâmbet ce a rămas ȋnmărmurit ȋn timp, a unui gest ce a făcut mai mult de o mie de cuvinte, a unui sărut furat ȋn liniștea infernală a unei nopţi de vara… sau doar povestea tristă a nisipului ce-și pierde strălucirea rămânând lipit de tălpile mele reci. Aș scrie uneori despre mare, dar nu despre cât este de albastră, sau molcomă, nu despre valurile ei ȋnspumate și limpezimea ei abisală ci despre felul ȋn care plânge uneori, despre cum se vaită, cum vuiește pentru ca mai apoi să se regăsească și să fie din nou aceeași, calmă și albastră, dar ȋncă suspinând. Alteori aș scrie despre cer, dar despre norii ce-i acoperă strălucirea uneori, despre felul ȋn care lăcrimează tăcut  și gri, cu sufletul ȋmpăcat și cum alteori se dezlănţuie furtunos, dar cel mai des aș scrie despre cum, chiar și ȋn strălucirea soarelui, suspină adânc și plânge ascunzându-și lacrimile de mine pe piscuri ȋnalte de munţi ȋnvăluiţi ȋn ceaţă.

De cele mai multe ori ȋnsă, aș scrie despre nimicul din jurul meu, despre liniștea asurzitoare a răspunsurilor tale mute, despre scrisorile mele ce se transform-n cenușă, despre mine, afundată ȋn adâncuri căutând sticla aceea care nu mai vine, despre cum te-am căutat aici pe pământ ȋntre mii și mii de fire de nisip, despre cum te-am căutat ȋn marea ȋnspumată și despre privirea mea orbită de atâtea străluciri de stele ȋn care am ȋncercat să regăsesc drumul către tine…

Doar vorbe ȋn neant

Văd dincolo, mereu dincolo de orice, dincolo de aparenţe, dincolo de ochii goi si de sufletul sterp al oricui, dar mai presus de toate văd dincolo de cuvinte. Văd pasiuni ascunse, licăriri absurde ȋn ochi abisali ce mă fac să tresar. Văd tot și citesc ȋn cuvinte nescrise, ȋn versuri ce nu rimează, ȋn vorbe ce nu au fost niciodată spuse, citesc totul ȋn liniște, ȋn liniștea aceea care ȋţi face urechile să ţiuie. Găsesc tot ceea ce am nevoie ȋn neant, văd dincolo de ȋntuneric licăriri ce nu există, citesc pe buzele tale toate vorbele nespuse și ȋn tăcerea ta de zi cu zi aud tot ceea ce ai fi vrut vreodată să spui și n-ai putut. Ȋţi scriu in neant doar vorbe mute și făr’ de ȋnţeles, scrijelesc cuvintele ce aș fi vrut să ţi le șoptesc la ureche, cuvinte ce le scrijelesc seară de seară adânc cu unghia pe trupul meu alb ca să rămână mereu acolo, să nu le uit vreodată. Deși nu vezi trupul meu ȋn tot abisul ce mă ȋnconjoară, distingi mereu ȋn stele și praful lor călăuzește cuvintele ce zac acum scrise adânc ȋn pielea mea, le vei citi poate atunci când luna va străluci mai tare și vei putea deschide ochii doar ca să vezi imaginea trupului meu inert cu urme adânci și ȋn ochii mei larg deschiși vei găsi aceleași vise sterpe iar ȋntre coapsele mele mele  doar tu vei putea să citești cuvintele ascunse și nici chiar praful de stele ori strălucirea lunii nu vor putea să ascundă mesajul din neantul meu. Murmur cuvinte fără de ȋnţeles printre buzetele vinete de atâta tăcere și mă ridic apoi, doar pentru a mă așeza ȋn genunchi  și ca să urlucătre tine  strângând tăișul lamei: “Străpunge-mă și vei găsi-n adâncuri, ȋngropate-n mine  aceleași vorbe mute, cuvintele nescrise, citește-le pe toate și apoi cu vârful ascuţit julește adânc ȋn mine răspunsul tău cel mut!”

Povestea Sarei VIII

Au trecut zile și nopţi la rând ȋn care jurnalul nu-i mai răspunsese, nopţi ȋntregi ȋn care nu ȋi putea sta gândul decât la el, imaginea aceea fantomatică, silueta aceea neagră pe care o zărise ȋn noaptea aceea printre gene. Era incredibil cât de mult pătrunsese ȋn sufletul ei, cât de mult pot ȋnsemna câteva cuvinte bine alese, ȋncurajările din fiecare rând, cat de multe reușea să ȋnţeleagă din cuvintele ei strălucitoare aparent ȋnșiruite fără sens. Răsfoi din nou jurnalul și găsi din nou aceleași pagini albe, același gol pe care ȋl simţea de fiecare dată până ȋn fundul oaselor când regăsea doar neantul de pagini albe dincolo de vorbele ei ȋnșiruite cu patos. Era sigură de faptul că el citise, că parcursese paginile ȋn care ea ȋși pusese toate dorinţele pe hârtie, descriind ȋn amănunt desfătarea trupurilor ȋn lumina difuză a șemineului la fel cum era sigură că  recitise poate rândurile cu sărutări fierbinţi și șoapte, rânduri cu care ȋl delectase și ȋn alte seri, lâsându-I ȋntre paginile albe imagini amănunţite a unor nopţi calde de vară cu nisipul lipit de picioare, a  unor trupuri fierbinţi desfătate de apa sărată a mării sau doar de faianţa rece din baie și de sunetul necontenit al dușului sau doar descrierea unor locuri banale a căror esenţă devenea doar o șoaptă la ureche, o privire anume sau un zâmbet.

Scria ȋn continuare, ȋn fiecare seară aproape și de fiecare dată cand termina simţea același gol ȋn stomac, același sentiment al gândurilor trimise ȋn neant. Şi ȋnainte scria ȋn fiecare seară, umplea aceleași pagini albe, dar ȋn momentul ȋn care jurnalul ȋi răspunsese, totul se schimbase căci pentru prima dată tot ceea ce scria ajungea să fie citit și dincolo de asta, era și ȋnţeles  ȋn cele mai adânci sensuri. Cu toate că trecuse timpul, nimic nu se schimbase, aceleași lacrimi se rostogoleau pe obrajii ei aproape ȋn fiecare seară când din nou scria și știa că nu va mai primi vreodată răspuns, același gol ȋn stomac care nu ar fi putut fi umplut decât de vorbele lui atât de bine ticluite. Ȋnchise ochii pentru o clipă, auzea fâșâitul perdelei umflate de vânt, simţi cum niște mâini ȋi mângâie părul, un obraz lipit de obrazul ei, aceleași șoapte cu glas stins, aceleași degete de ceară urmărindu-i conturul buzelor, aceeași mireasmă de brad ȋi sfredeli nările  doar ca să deschidă ochii și să ȋntâlnească aceleași pagini albe, același gol ȋn stomac, același iz de gânduri negre dându-i târcoale neȋncetat…

Regasiti si partea I partea 2 partea 3 partea 4 partea 5 partea 6 partea 7

N-a mai ramas nimic

Odată, nu demult, ȋn alte vremuri parcă, obișnuiam să zâmbesc, să râd ȋn hohote uneori la orice lucru simplu, să ȋmi las faţa mângâiată de adierile de vânt și să tresar  la chicotitul vesel de copil… Acum a rămas doar grimasa absurdă a unui chip de lut, fără trăsături anume ci doar cu durerea ȋntipărită ȋn fiecare rid, ȋncununată de lipsa licăririi din ochii mei de altă dată și poate o urmă mucegăită  a unui zâmbet din colţul gurii, ca o amintire hâdă a unui rânjet păgân. Crezi c-o sa mai pot râde vreodată? Te-nșeli amarnic… la fel cum n-ai crezut vreodată că voi picta chipul tău zambind doar din roșeaţa venelor muiate ȋn lacrimi amare! Ȋl voi picta ȋn pământul umed ce-mi va servi drept pânză iar când vor crește buruieni ȋn loc de flori pe chipul tău, grădina-mi va servi atunci doar pentru a-mi fi veșnic cavou. Numai acum, ȋn primăvara asta, ce va să vină poate și la mine, vor răsări ȋn pâlcuri, cale albe, la fel de albe ca roșeaţa buzelor mele ȋmpietrite, apoi lăcrămioare multe, mii… din miile de lacrimi vărsate ȋn zadar și cand va răsări ȋn mijloc un singur trandafir cu o petală albă ca pielea mea lividă și restul roșii, la fel de roșii parcă, cum au fost  buzele mele odată, pe vremea ceea când ȋncă mai cătau să te sărute… abia atunci vei ști, că din tot ce-a fost vreodată, din tot ce-ai vrut să știi, n-a mai rămas nimic ci doar cenușa albă, a unui trup de lut ce ȋncă râde absurd cu același râs păgân.

Alb şi negru

Trag cu nesaţ din ţigară iar fumul ei mă învăluie treptat, ca într-o ceaţă ce mă poartă de fiecare dată pe alte tărâmuri, tărâmurile gândurilor mele. În fiecare seară zbor... cum stau cocoţată pe pervazul geamului, urmărind fumul cum se ridică uneori către văzduhul negru, alteori învăluind parcă luna... chiar acolo, de la acea fereastră reuşesc să îmi iau zborul în fiecare seară. În timp ce fumul de la ţigară face curte lunii dincolo de miez de noapte atunci încep să prind aripi... uneori sunt albe, cu pene lungi, mătăsoase... alteori negre şi fără pic de strălucire! Atunci când sunt albe, cresc vânjoase de pe umerii mei, învăluindu-mi mâinile cu ţesătură aurie strălucitoare, iar atunci când sunt gata, doar ridic mâinile şi le cobor uşor şi simt cum tălpile-mi albe lasă în urmă fereastra pentru a călători pe moalele norilor pufoşi pentru ca mai apoi să lase urme pe strălucirea lunii şi apoi din stea în stea, presărând cu praf de stele din tălpile mele... Atunci când sunt negre, se luptă şi ies din umeri, sfârtecându-mi trupul, întâi ca nişte cioturi hidoase din care se întind fumuri negre ce-mi transformă măinile în negru tăciune pentru ca mai apoi să le sfârtece din nou pe alocuri pentru a face loc penelor negre cu strălucire de abis. Când le răsfir, în timp ce încă durerea îmi scrijeleşte inima, nu pot zbura, ci atunci când tălpile-mi negre se desprind de pervaz, strălucirea lunii mă orbeşte şi simt cum mă înfig în pământ lăsând în urmă doar pulberi de praf negru ce învăluie întreaga lună şi rând pe rând acoperă întreaga strălucire a prafului de stele... Sunt doar gânduri, gânduri care, la fel ca aripile mele strălucesc uneori cu puterea a sute de aştri şi sori şi alteori se-ngroapă şi mucegăiesc sub umezeala furtunii ce se iscă deseori în inima a sute de stele ce pier seară de seară şi a căror strălucire rămâne doar o amintire...

Scrisoare ȋn neant II

Sursa imaginii: http://www.serpentbox.com/blog/images/message-in-a-bottle.jpg

Coli albe de hârtie, mii de coli albe de hârtie scrijelite cu peniţa aurită a stiloului meu, fiecare din ele o altă scrisoare, de fiecare dată cu aceeași destinaţie… un suflet care să ȋnţeleagă.  Am scrijelit gânduri, frustrări, bucurii, nimicuri, feţe triste, feţe vesele, am făcut să se umfle baloane din clăbucii gândurilor mele, am creionat personaje ce mi-au trăit, mi-au pus ȋn scenă toate tristeţile, toate durerile, toate visele, iar… din toate astea, am umplut mii de coli albe ce s-au animat de iluzii vesele sau alte mii care au mucegăit de tristeţea și durerea cuvintelor așternute pe ele.

De fiecare dată le-am ȋmpachetat cu grijă, pe fiecare ȋn parte, alături de o bucăţică din sufletul meu și le-am trimis pe aripi de vânt sau ȋn valuri ȋnspumate, și… negreșit au ajuns la destinaţie ani la rând, fără a se abate vreodată din calea lor, fără a fi judecate după strălucirea cuvintelor așternute, a mucegaiului ce sălășluia ȋn unele pagini sau a monștrilor ascunși  de multe ori printre rândurile acelorași pagini imaculate.

Din mii de coli albe, o ultimă coală, scrijelită cu grijă, cu litere strălucitoare ce formau cuvinte alese cu grijă, așternute cu tâlc și o ultimă fărâmă a sufletului meu ȋntunecat a fost trimisă ca de atâtea ori ȋn valuri ȋnspumate pentru a primi răspuns, sau doar pentru a ști că, undeva acolo, pe fundul mării, ȋntre valuri, cuvintele mele vor avea o ȋnsemnătate și vor ajunge cumva să strălucească ȋn ȋntunecimile sufletului tău. Ȋnsă, ȋnecată ȋn lacrimi și afundată adânc cu tălpile ȋn nisip m-a regăsit și s-a așezat odată cu spuma mării la picioarele mele, am deschis-o cu la fel de mare grijă ca atunci când am ȋmpachetat-o să poată ajunge la tine, literele ȋși pierduseră toată strălucirea, erau acum doar cuvinte ȋnșiruite și de neȋnţeles și oricât am căutat, prin toate colţurile, ultima mea fărâmă de suflet nu era de găsit, rămăsese probabil acolo, pe fundul mării alături de strălucirea literelor mele de altă dată…

Prima scrisoare ȋn neant…

Poate că sunt urâtă, atât de urâtă ȋn interior ȋncât și gândurile mele pot speria atât de mult, atât de mult ȋncât să trebuiască să ștergi tot astfel, poate, orice urmă de urâţenie și mizerie , orice hidoșenie să poată dispărea din viaţa ta.

Poate că nici măcar cuvintele nu mai ȋmi sunt aliate, până și ele, nu fac decât să scoată la iveală toată hidoșenia sufletului meu. Orice cuvânt așezat ȋn pagină este o altă săgeată ȋn inima mea, dar acelea care se duc acum ȋn neant sunt otravă, otravă pură ce ȋmi ȋntunecă privirea uneori.  Mereu te-am visat ca pe un neant… dar nu ai cum să fii, căci cuvintele mele alunecă mereu spre tine și gândul nu mi se poate opri ȋn loc, ci zboară neȋncetat ȋntr-acolo.

 Ȋncerc să ȋmi ascund partea ȋntunecată, toate negurile sufletului meu, ȋnsă tu ai fost acolo, ai văzut fiecare colţ, dar va rămâne așa, doar ceea ce este și nimeni și nimic nu va mai reuși vreodată să ȋl lumineze sau să-l deslușească. Aș vrea să pot șterge și eu cu buretele, să pot să șterg cuvintele ce mi-au expus mucegaiul sufletesc, cuvintele care te-au ȋndepărtat, ȋnsă exact acele cuvinte au fost uneori singura mea sursă de lumină ȋn tot ȋntunericul care mă ȋnconjoară.

Mi-ai stins lumina. Am vrut doar ca orice gând al meu să aibă o destinaţie, acum toate  se lovesc din nou de abis. Am ȋnţeles ȋn sfârșit, nu o să poată nimeni vreodată să accepte asta, sunt doar o ȋnșiruire de cuvinte pe o foaie albă, sunt doar o poveste, sunt doar o iluzie… chiar sunt toate astea. Voi fi și de acum ȋncolo… dar fără poveste, doar cu durerea fizică a acelor cuvinte așternute odată, nu de mult, fără acele iluzii, atingeri și vorbe care m-au dezgolit, fără goliciunea cu care m-am perindat ȋn visele tale uneori și fără visele pe care le-ai aruncat undeva ȋn virtual fără a le mai putea atinge… ȋnsă gândurile rămân…

Dar da… sunt mai mult decât o filă de poveste, mai mult decât un vis, o fantezie, mai mult decât cuvinte, dar eu…  ȋntreagă și goală, cu sufletul pe tavă  voi fi mereu acolo, iar cuvintele mele ȋși vor găsi mereu drumul către tine și poate… vreodata… și răspuns.

Ultimele cuvinte… și pulberea ce-a mai rămas din stele

Greșeala este una singură… dincolo de aburii de alcool care ȋmi răvășesc gândurile uneori și de umbrele negre ce mi se perindă prin faţa ochilor… este cea a viselor candide arse pe rug de amintirea ta și de dorinţa-ti arzătoare de a mă sili să mă rog pentru o clipă de iubire, pentru o singură clipă de sclipire ȋn ochii tăi albaștri, pentru găsirea sensului din viaţa mea, pierdut de mult ȋn deșertul gândurilor tale. Dincolo de asta și de setea mea aprigă și usturătoare ești doar o umbră rătăcită ȋntr-o mulţime atât de vastă și atât de avidă de a găsi perfecţiunea.

Iubitule… perfecţiunea nu există, iar dacă este ascunsă pe undeva, este dincolo de stâncile sufletului meu pe care acum nu mai ai nici o șansă să-l străpungi… este dincolo de visele pline de dorinţa de a te cuprinde ȋn ȋntregime… dincolo de neantul pe care tu l-ai făurit ȋntre noi! Perfecţiunea a fost, odată… nu demult ȋn mine, ȋn trupul meu cuprins de spasmele trăirilor iubirii și mai ales ȋn tine și dincolo de trupul tău lumesc, ci chiar ȋn ochii tăi cuprinzători ce sacrificau ȋn fiecare lacrimă vărsată rădăcinile suferinţei ȋntregii noastre lumi…

Mi-aș mai dori să fiu nebună, nebună dincolo de poţiunea licoroasă ce-și croiește drum prin trupul meu acum ȋncălzindu-l și implantând ȋn mintea mea și așa bolnavă de iubire și de suferinţi ideea iluzorie a unei feerii alături de tine. Realitatea cruntă mă lovește ȋn faţă cu putere și mă desfigurează căci ȋntind mâna să găsesc căldura buzelor tale sau harta stelelor ce sălășluiesc pe trupul tău de ceară și dincolo de neantul din mine și de abisul lipsei tale regăsesc  doar  potirul singurătăţii ce-mi arde gâtlejul cu fiece ȋnghiţitură și ȋmi redă căldura iluzorie a prezenţei tale fantomatice.

Tu mă visezi vreodată? Ȋn mulţimea de vise și de iluzii din viaţa ta, reușești să mă găsești? Te-aș recunoaște ȋn mulţime dintr-o mie, din zeci de mii… mirosul tău ȋmi sfredelește ȋncă nările, tristeţea ochilor tăi sălășluiește ȋn gândurile mele, constelaţiile tatuate pe trupul tău ȋmi sunt impregnate-n retină iar vocea ta răsună ȋncă mintea-mi  și liniștea dintre noi e acum doar un ţiuit al singurătăţii din timpanele mele! Cu cât mă străduiesc mai mult să șterg, să uit, s-alung, cu atât mai mult mi se pare că mă târăsc ȋn ȋncercarea disperată de a mă ȋndepărta de amintirea ta.

Mi-e trupul strâmb și hidos fără de mâinile tale albe și moi care să-l modeleze, fără de ochii tăi care să-l sculpteze, fără de dorinţa ta de nestăvilit care să-l facă să fie perfect ȋn orice clipă!

M-am rătăcit din calea mea și m-am pierdut ȋn abisul unor iluzii pe care tu nu le-ai promis niciodată, au fost doar ȋn imaginaţia mea, ȋn sufletul meu, ȋn dragostea mea… nu ȋn cuvintele tale, nu ȋn promisiunile tale… poate doar ȋn gesturile tale și ȋn tristeţea ta fără de margini. Am vrut să vindec tristeţea năucitoare din ochii tăi și să le aduc sclipirea pe care eu am reușit să o zăresc uneori și am reușit doar să umbresc  un suflet cald și să devin chiar sursa furtunii sufletești și a tristeţii ce ţi-e acuma ȋntipărită ȋn irisul albastru.

               Şi iată salvatorul ce s-a abătut din drumul pavat de bune intenţii și s-a trezit acum, ȋn mreaja licorilor ce ȋncă-I ard gâtlejul, că a semănat iubire și-acum culege disperare, deznădejde... “ Ȋmi pare rău, iubite!”...