Crâmpeie de vis

Stau atârnată de curcubeu cu frânghii din lacrimi de stele.

Totul este al meu, chiar si mirosul tău ce mi-e impregnat in piele.

Plutesc. Respir. Doresc.

Eşti aici, mereu prezent si nelipsit.De când?Din prima noapte în care mi-ai staruit în gând.Simţeam cum mi te caţeri pe gânduri în vis. Te-am lăsat, că-n vise totul e permis.

Dar m-am trezit. Gândul mi-era tot la tine şi nu-mi doream decât s-adorm la loc să te-ntâlnesc, să poţi fi lângă mine.

Şi zeci de nopţi de insomnii mi te-au ţinut departe, abia atunci eu am ştiut că te pot căuta în altă parte. Nu te-am căutat, doar am ştiut că o să te găsesc. Mi-ai fost în gând în nopţi întregi de zbucium, te-am cules dintre rânduri de cuvinte care doar pentru mine au avut vreodată înţeles, din lacrimi fierbinţi plânse în nopţile în care nu te puteam culege din pagini albe fără conţinut, din ani întregi în care te-am construit bucăţică cu bucăţică în mintea mea, ţi-am construit şi ţi-am cunoscut înainte de toate sufletul şi am iubit fiecare parte din el chiar înainte de a lua lutul pentru a-ţi da un chip. Te-am iubit şi fără faţă pentru că sufletul tău mi-era cunoscut şi îl ţineam în căuşul palmelor în fiecare seară, cu mult înainte de a mă uita în ochii tăi. Abia apoi mi-ai dat voie să îţi ştiu ochii, să mă pot oglindi şi adânci în ei în miez de noapte, abia atunci mi-ai dat voie să te respir, să îmi rămâi impregnat în nări, desi ştiai că, oricum te ştiam cu totul cu mult înainte de asta. Inima mea ferecată-n neant şi-n genuni nesfârşite a început să bată cu putere, aşa cum războinicii băteau în porţi sa cucerească castele. A mea nu voia să cucerească nimic, fusese cucerită fără să ştie, căci nu bătuse nimeni la porţi.

Îţi văd privirea şi-acum în licăriri de stele, încă îţi sorb lacrimile din nopţi efemere, încă îţi simt braţele pe coapsele mele şi mai presus de toate, aud bubuiturile inimii tale în timpanele mele.

Plutesc. Te respir. Te doresc. Simt.

Vreau doar să mă ţii în braţe, să ne bucurăm de timpul care stă în loc uneori, să rămâi mereu alelaşi suflet ce mi-a fost aşezat în palme şi să mă ţii de mână, să ştii că orice cale am alege vom putea rămâne mereu in crâmpeiul de timp care e doar al nostru.

Hai sa plutim! Lasă-mă să te respir! Ne dorim. Simţim.

Crâmpeie de vis. Realitate.

Stau atârnată de cerul tău cu frânghii din raze de zâmbete.

Sursa imaginii: https://www.pinterest.com/pin/340514421807944832/

Doar timp...

sursa imaginii: www.trendhunter.com

 

Masor totul in timp, mereu, numar timpul in minte si in somn, ma topesc cu fiecare clipa care trece galopând pe langa mine. Unele clipe le ratez, caci trec atat de repede si asta doare, doare pana in adâncul sufletului. Toate clipele pierdute le simt in cicatricile de pe trupul ciuruit de trecerea lor rapida, ca niste gloante. Unele trec razant si simt doar durerea surda a trecerii lor si atunci suspin, altele patrund adanc si trec prin trupul meu firav lasand urme adanci care nu se vindeca niciodata, dar adevaratele cicatrici sunt cele dinlauntrul meu, clipele acelea care trec atat de repede dar atunci când trec raman infipte in inima, ca un glonţ pe care nu reusesti niciodata sa-l scoti... Pot numara clipele, le pot numara pe toate, mi-ar mai trebui insa o viata ca sa le pot numara, acum nu mai vreau sa numar, caci nu mai am loc pe trup de atatea cicatrici, dar pe ele le iubesc, pe fiecare in parte, in hidosenia trupului meu scrijelit se regasesc clipe trecute, dar inlauntrul acestora este o urma a buzelor tale, a primei tale atingeri, a surâsului copilului meu dintr-o dimineata perfecta, chiar si urma gustului
amar al cafelei negre bauta din aceeasi cana ciobita, dar cu cangrena clipelor trecute si ramase in inima ce fac? Nu pot decat sa accept, nu pot decat sa imbratisez cangrena nenumaratelor clipe ramse infipte adanc in mine si sa ma oblojesc din când in când atingând cicatricile vindecate ale clipelor de alta data când ma priveai cu ochii tai aceiasi, când trupul meu nu era atat de hâd caci ma invatasei cum sa ma feresc de clipele ratate... traindu-le!

Ultimele cuvinte… și pulberea ce-a mai rămas din stele

Greșeala este una singură… dincolo de aburii de alcool care ȋmi răvășesc gândurile uneori și de umbrele negre ce mi se perindă prin faţa ochilor… este cea a viselor candide arse pe rug de amintirea ta și de dorinţa-ti arzătoare de a mă sili să mă rog pentru o clipă de iubire, pentru o singură clipă de sclipire ȋn ochii tăi albaștri, pentru găsirea sensului din viaţa mea, pierdut de mult ȋn deșertul gândurilor tale. Dincolo de asta și de setea mea aprigă și usturătoare ești doar o umbră rătăcită ȋntr-o mulţime atât de vastă și atât de avidă de a găsi perfecţiunea.

Iubitule… perfecţiunea nu există, iar dacă este ascunsă pe undeva, este dincolo de stâncile sufletului meu pe care acum nu mai ai nici o șansă să-l străpungi… este dincolo de visele pline de dorinţa de a te cuprinde ȋn ȋntregime… dincolo de neantul pe care tu l-ai făurit ȋntre noi! Perfecţiunea a fost, odată… nu demult ȋn mine, ȋn trupul meu cuprins de spasmele trăirilor iubirii și mai ales ȋn tine și dincolo de trupul tău lumesc, ci chiar ȋn ochii tăi cuprinzători ce sacrificau ȋn fiecare lacrimă vărsată rădăcinile suferinţei ȋntregii noastre lumi…

Mi-aș mai dori să fiu nebună, nebună dincolo de poţiunea licoroasă ce-și croiește drum prin trupul meu acum ȋncălzindu-l și implantând ȋn mintea mea și așa bolnavă de iubire și de suferinţi ideea iluzorie a unei feerii alături de tine. Realitatea cruntă mă lovește ȋn faţă cu putere și mă desfigurează căci ȋntind mâna să găsesc căldura buzelor tale sau harta stelelor ce sălășluiesc pe trupul tău de ceară și dincolo de neantul din mine și de abisul lipsei tale regăsesc  doar  potirul singurătăţii ce-mi arde gâtlejul cu fiece ȋnghiţitură și ȋmi redă căldura iluzorie a prezenţei tale fantomatice.

Tu mă visezi vreodată? Ȋn mulţimea de vise și de iluzii din viaţa ta, reușești să mă găsești? Te-aș recunoaște ȋn mulţime dintr-o mie, din zeci de mii… mirosul tău ȋmi sfredelește ȋncă nările, tristeţea ochilor tăi sălășluiește ȋn gândurile mele, constelaţiile tatuate pe trupul tău ȋmi sunt impregnate-n retină iar vocea ta răsună ȋncă mintea-mi  și liniștea dintre noi e acum doar un ţiuit al singurătăţii din timpanele mele! Cu cât mă străduiesc mai mult să șterg, să uit, s-alung, cu atât mai mult mi se pare că mă târăsc ȋn ȋncercarea disperată de a mă ȋndepărta de amintirea ta.

Mi-e trupul strâmb și hidos fără de mâinile tale albe și moi care să-l modeleze, fără de ochii tăi care să-l sculpteze, fără de dorinţa ta de nestăvilit care să-l facă să fie perfect ȋn orice clipă!

M-am rătăcit din calea mea și m-am pierdut ȋn abisul unor iluzii pe care tu nu le-ai promis niciodată, au fost doar ȋn imaginaţia mea, ȋn sufletul meu, ȋn dragostea mea… nu ȋn cuvintele tale, nu ȋn promisiunile tale… poate doar ȋn gesturile tale și ȋn tristeţea ta fără de margini. Am vrut să vindec tristeţea năucitoare din ochii tăi și să le aduc sclipirea pe care eu am reușit să o zăresc uneori și am reușit doar să umbresc  un suflet cald și să devin chiar sursa furtunii sufletești și a tristeţii ce ţi-e acuma ȋntipărită ȋn irisul albastru.

               Şi iată salvatorul ce s-a abătut din drumul pavat de bune intenţii și s-a trezit acum, ȋn mreaja licorilor ce ȋncă-I ard gâtlejul, că a semănat iubire și-acum culege disperare, deznădejde... “ Ȋmi pare rău, iubite!”...

Vise

Sursa imaginii: www.deviantart.com/deviation/68252935/

Am inceput sa visez. Vise nocturne... caci de visat cu ochii deschisi visez cat e ziua de lunga. Imi era dor de visele de noapte! Imi era dor ... de zbaterea ploapelor in vis, de transpiratia nocturna ca rezultat al zvarcolirii mele in vis, de imaginea ta fantomatica pe care o deslusesc doar asa cum vreau eu, de mirosul de frezii care ma-nsoteste totdeauna in visare, doar de dorul de a visa vrute si nevrute in spatiul nocturn alocat viselor.
Visez ca zbor, ca ma arunc din inaltul cerului de pe un nor, ca ma indrept catre pamant, sunt sigura ca imi voi gasi sfarsitul acolo, dar ... dintr-o data, imi cresc aripi, vanjoase, cu pene argintii, le falfai, ma ridic catre inaltul cerului, catre soare, nu-l pot ajunge. Ma opresc intre nori, imi admir aripile cu sclipiri de argint, cat mi le-am dorit! Imi iau iar avant si m-arunc cu capul in jos dintre nori, am vid in stomac si dor de neant... sunt aproape, vreau sa-mi intind aripile, sa zbor cu falfairi usoare pe deasupra copacilor, dar aripile nu mai sunt acolo, nici macar urme ale sclipirilor lor de alta data. Atunci stiu, sfarsitul e aproape, inchid ochii ma las in visare, mi se zbat pleoapele de trezie, deschid ochii si casc... a fost doar un vis!
Visez ca urc scari. Mult prea multe scari de urcat pentru talpile mele aceleasi. Cu fiecare treapta pe care o urc, in urma mea se surpa celelalte. In jos nu se zareste nimic. Ma intreb cat de departe pot sa cad... si urc si iar urc, nu stiu catre ce ma-ndrept. Se termina scarile, nu se afla nimic la capatul lor, acelasi vid de alta data care salasluieste si in mine. Ridic talpa mea desculta si caut o alta treapta, o gasesc... imi proptesc talpa in ea. Urc in continuare pe scari invizibile, la un moment dat calc in gol si cad... acelasi gol in stomac, acelasi dor de neant! Din nou pleoapele mi se zbat, nu mai deschid ochii, stiu ca a fost doar un vis!
Visez ca sunt imbracata in alb... ca pasesc pe nisipul rece, ca nu las urme ale avantarii talpilor mele prin nisip. Parca plutesc pe deasupra nisipului, insa la fiecare pas, nisipul imi scrasneste rece intre talpi. Ma-ndrept catre mare, e neagra, ca neantul din visele mele. Ma apropii de ea, imi bag degetele in nisipul rece si o astept pe ea, marea sa vina la mine. Se apropie, imi scalda picioarele, nisipul e rece dar marea e calda. Merg mai departe intre valuri calde, tintuita cu talpile de nisipul rece de pe fund. Ma las purtata de valuri, plutesc si m-afund. Valurile imi danseaza pe ploape, apa sarata imi intra in nari, incerc sa deschid ochii, vad sclipiri printre valuri, imi dau seama ca marea e rece, mi-e frig si ma-nabus... acelasi gol in stomac si dor de neant! Mi se zbat pleoapele, deschid ochii , marea era calda caci adormisem in cada... a fost doar un vis!

Inalta-ti sunetul

Ridica-ti capul sus! Lasa vioara incet sa-ti intre sub barbie. Mainile sa le lasi moi, arcusul incordat...Ochii inchisi. Cat de mult te-am dorit! Dar nu te cunosc. Nu-ti stiu rosturile. Nu stiu cum sa te fac sa razi, nici sa suspini, cu atat mai putin sa canti. Arcusul aluneca usor pe vioara veche a altuia. Buricele degetelor iti sangereaza de incordare... Sunetele se inalta strigatoare catre cer ... din ce in ce mai tari, si mai ascutite... tremurande. Este singurul sunet care-mi face inima sa tresalte... si cel al vocii tale. Nu stiu ce note canti, ar putea fi orcare insa insiruirea lor este absolut superba. Mi se ridica parul de pe ceafa la fiecare sunet inaltator si imi tremura inima la fiecare acord lin. Te-am vrut candva de mult. Nu mi te-ai oferit... N-am mai avut timp apoi ca sa te-nvat, sa te strunesc. M-am resemnat. Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru altii... dar urechile mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale imi raman agatate in timpan ore intregi si-atunci ... inchid ochii si te ascult... Mereu!

Din nou obsesii si vise

In viata mea, linistita dealtfel, au revenit visele zbuciumate si vechile obsesii. Nu am mai avut asemenea trairi din liceu, pe vremea iubirilor neimpartasite, acum revin toate in mintea mea buluc, si romantele lui Minulescu, pustiitul Adrian Paunescu, geniul pustiu al lui Eminescu, melodiile rock din trecut. Am trecut de mult peste acele trairi, iubirea mea este cuminte si molcoma, cateodata zbuciumata sub impulsul momentului, sotul meu nu este perfect, nici nu mi-as fi dorit vreodata, este iubitor si ma cunoaste "ca pe un cal breaz" cum ar zice mama. Doar ce m-am trezit dintr-un vis foarte ciudat, cum ma certam cu al meu citand din "Geniu Pustiu": daca ai cunoaste tu cat de putin sufletul meu acesta, te-ai infiora, nu stii, nu-ti poti imagina cat e de pustiu, cat e de desert in el; e intocmai ca gandirea idioata si stearpa a unui om ale carui urechi sunt surde ca lutul, a carui gura e muta ca pamantul, a carui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic, si cand pot stoarce o lacrima din ochi ma simt ferice. Cateodata nu mai aud bataile pustiitului meu suflet, cateodata suflarea mi se curma-n piept, ca vantul ce se curma prin ruinele zdrobite de muntii anilor, cateodata mai simt si eu!....

Si el riposta...nu e adevarat, trezeste-te!!! aduna-ti gandurile! nu esti tu! ce inseamna toate lucrurile astea? noi ne iubim!

Iar eu continuam ... Oh! de-as putea iubi! A nu putea iubi inseamna a trece prin lume singur, marginit in pasi, in ochi - sa te zvarcolesti in stramtoarea sufletului tau celui rece, sa cauti a-l aprofunda si sa vezi cat e de secat si ca apele sale se pierd in nisipul secaciunii sociale, se ard de caldura unei societati de oameni ce traiesc numai din ura unuia catre celalalt. A nu iubi nu-i nimica, a nu putea iubi e grozav!

Si el a plecat...iar eu m-am trezit ragusita de puterea vorbelor spuse-n vis. M-am asezat la calculator, am rememorat toate cele traite in lumea onirica, am constientizat ca toate cele spuse de mine nu erau plasma imaginatiei mele , ci o veche iubire din trecut pe care o identificasem eu cu acest citat din Eminescu...si am inceput sa scriu, si mare mi-a fost mirarea cand nu mi-am adus aminte citatele pe care le urlasem mai devreme-n vis intocmai, ci doar franturi...asa ca a trebuit sa iau cartea ca sa pot sa scriu intocmai cele de mai devreme, inca mai stiam care este pagina...

Care va sa zica, in vis, sunt mai puternica, am mintea mai limpede, imi aduc aminte orice lucru intocmai...si credeti-ma, au trecut cel putin 8 ani de cand nu am mai citit Geniu Pustiu, insa in vis mi l-am amintit intocmai, iar treaza am rememorat si identificat cele spuse... ciudata este intortocheata minte-a omului si uite cum cele uitate revin in vise...ca si cum ai visa nestiut pe plaja planetei lumina oaselor pierdute, si-ti vine sa te spanzuri de ape singur!

De ce blogul "visul ca viata"?

Ro: Pentru ca visarea este ceea ce ne tine pe noi oamenii in viata...este prima actiune impotriva mortii. Globul pamantesc este mult prea mic si extrem de neincapator astfel inct sa ne permitem sa gresim, trebuie sa fim perfecti aici pe pamant astfel incat sa putem gresi apoi intre stele...in vise. Dar cine reuseste sa fie perfect macar pentru o clipa, pot sa va spun doar ca mie nu-mi iese, si daca staubine sa ma gandesc, nici nu cred ca am incercat vreodata sa fiu perfecta.

Eng: Because dreaming is what keeps us humans alive... it is the first action against death. The earth is too small that we can not afford to make mistakes, we have to be perfect here on earth so we can make mistakes afterward between two stars...in our dreams. But who can be perfect at least for one moment? I must tell you that I can, and if I think about it, I guess I never even tried to be perfect.

Ro: Sau poate da??? Cred ca da...pe undeva prin liceu, si cred ca atunci am comis-o cel mai tare!

Eng: Or maybe I did? I guess I did...somewhere in highschool, and that's the time I made a big mistake.

Ro: Ma rog...a trecut! A ramas doar o durere surda a vremurilor de atunci...si totusi...cata veselie, si biletele, si smiley face-uri erau pe-atunci! Is it just a dream? A child's dream? A nightmare?

Eng: Oh well...it is gone! What is left of it is just a deaf pain...and though...how much joy, and the funny notes and the smiley faces where then! Is it just a dream? A child's dream? A nightmare?