Insomnie

Istanbul. 1 noaptea, aproape unu si jumatate. Geamul deschis. Țigara lipita de buzele mele uscate. Zgomot. Prea mult zgomot. M-am obisnuit cu zecile,poate sutele de nopți nedormite insa de obicei se petrec in linstea nopții, doar in zgomotul respirației mele si in pâlcurile albe ale fumului de țigară. Sirene, oameni gălăgioși, alte masini. In noptile mele lungi de obicei imi tin companie doar pescarusii. Nici urma aici. Intre toate luminile pestrițe ale orasului, pata neagra din departare e marea... nu e departe, e mai aproape decât e acasă. Nici un iz de mare, nici cand ești  chiar atât de aproape încât te uiti in ochii ei printre valuri. Nici urma de stele, un avion nu prea departe al carui zgomot mi-a atras atenția, singura clipocire de pe cer si o umbră a unei jumătăți de lună. Parca nici luna nu e tot aceeași, e alta sigur... cred ca si pe ea au contrafăcut-o în vreun hangar pierdut din inima Istanbulului. Asta este singura explicație a unei luni căreia îi lipsește acel je ne sais quoi. Imi vin gânduri alandala, total random, poate ca este din cauza acestei limbi pe care nu o inteleg, deloc si totuși, din tonalitate si gestică mai citesc printre rânduri.
Tot nu mi-e somn. Aproape 2 noaptea. Cealalta țigară e aproape pe terminate. Mi-e dor... mi-e dor de nesomnul meu de acasa, nesomnul de acolo învățasem sa il îmbrățișez, sa-l mângâi, era parte din mine cu tot cu stele, luna mea adevărată, cu pescarusi, mirosul de mare din depărtare, pervazul care a suportat atat de multe țigări si gânduri... da, gânduri... si frici, si zâmbete, si lacrimi, si diperare, si speranțe...
Doar gânduri. Si insomnia mea aceeasi. Si alte gânduri, astea de acum sunt bune, le fac loc celor de acasă, de pe pervaz. Respir adânc. Stiu doar ca va fi bine. Daca nu astăzi, poate mâine... încă mai pot și daca nu mai pot astăzi, maine sigur pot.
28 de grade. E două noaptea. Istanbul vuieste inca, nici el nu doarme. O alta țigară. Acelasi zgomot. Tot fără stele. Inchid ochii ca sa le pot vedea doar pe ale mele.

Ganduri nevazute...

Dincolo de muzică, de ţiuitul absurd din urechile mele, de golul în stomac şi sentimentul de absurditate şi goliciune, dincolo de orice limite vizibile şi imaginare, dincolo de posibilitate şi existenţă, dincolo de orice gol, întunecime şi abis se află doar răsuflarea ta sacadată, numărând secundele până la primul sărut real, până la prima atingere palpabilă, până la primul geamăt descătuşat dintre buzele mele, până la prima şoapta ce-mi va gâdila cu adevărat toate simţurile, până la prima privire ce va rămâne întipărită pe retina mea abisală. Doar o clipă... doar atât va mai trece până ce, în miez de noapte te voi avea din nou dar pentru prima oară. Cum se face că buzele tale m-au dezmierdat atâtea nopţi dar totuşi nu m-ai sărutat niciodată? Cum de m-ai atins în fiecare seară şi mi-ai mângâiat fiecare centimentru de piele albă fără însă să mă atingi vreodată? Cum de ştii mai multe despre mine decât oricine şi totuşi, nu mi-ai auzit vreodată vocea? Cum de m-ai facut de atâtea ori să zâmbesc, să râd in hohote, să chicotesc, să roşesc absurd însă niciodată n-ai auzit sunetul cristalin al unui hohot dezlănţuit din încleştare fălcilor mele sau nu ai vazut gropiţa ce se adânceşte în obrazul meu drept doar când mă gândesc la imaginea ta fantomatică!?Cum poţi provoca plăceri nebănuite, cum poţi scrijeli inimi, cum poţi elibera praf de stele pe trupul meu gol şi plăpănd când irisul tău nu ştie forma coapselor mele, nasul tău nu ştie mirosul dulce al pielii mele, mâinile tale nu cunosc umezeala pielii mele fierbinti, urechile tale nu cunosc vibraţia şoaptelor mele iar gândurile tale nu cuprind imaginea trupului meu alb fremătând în satinul negru din patul tău? Cum?...

Doar iubire... şi cafea!

Caut în fiecare zi, printre aburii cafelei, în mirosurile ce-mi sfredelesc nările, în sunetul provocat de valurile înspumate ale mării, în linistea dimineţii, caut să regasesc măcar a mia parte din golul acela în stomac, măcar a mia parte din strălucirea ochilor mei de altă dată, măcar a mia parte din ceea ce am fost eu cu ani în urmă... dar parcă nu de mult. În fiecare gură amară de cafea, încerc să mai simt măcar o dată dulceaţa buzelor tale ce sorbeau hoţeşte in fiecare dimineaţă din ceaşca mea crăpată. Aceeaşi ceaşcă ridată de trecerea anilor îmi ţine companie şi acum, aceeaşi cafea neagră, aceiaşi aburi fierbinţi însă dulceaţa lipseşte şi a rămas în urmă doar amărăciunea buzelor mele aceleaşi, crăpate şi însângerate de lipsa buzelor tale moi. Buzele îmi sunt mute, lipite, nu mai ştiu rosti bună dimineaţa, pot doar sorbi din amăraciunea fiecărei dimineţi ce trece peste mine şi ceaşca mea crăpată de buzele mele ce nu-i mai oferă acum nici o alinare. Oare e iubire? Oare cafeaua mea va mai avea vreodată acelaşi gust? Oare o ceaşcă nouă va avea vreodată parte de dulceaţa aceea pe care nu o mai regasesc, oare va vedea vreodată trupul meu gol in zorii zilei? Oare...

Gânduri...

Dimineaţă... dimineaţă cu nori negri şi fum de ţigară. Miroase a cafea râjnită proaspăt, muzica în surdină, muzica pe care o aud doar eu, cântecul pe care l-am ascultat amândoi in vis nu demult. Patul gol si rece, locul tău gol... atât de gol! Nu mirosul de cafea ma îmbie să mă ridic, nici singura rază de lumină strecurată hoţeşte printre draperii, ci golul... abisul din patul meu rece ca gheaţa şi mai presus de toate, neantul din visele mele atât de sterpe fără zâmbetul tău ştrengar de sub cearceaf. Până şi muzica s-a oprit şi a rămas în urmă doar mormăitul meu pe o linie melodică doar de noi ştiută şi versurile fără rimă şi făr' de înţeles pentru alţii. Încerc să opresc amalgamul de sunete şi versuri nescrise, sorb din cafeaua fierbinte şi amară, amară ca şi cuvintele nespuse, ca şi tacerea ta, ca şi scrisorile tale scrise cu cerneală invizibilă pe care încă încerc să le desluşesc. Mă învălui în fum de ţigară, atât de alb şi gros, atât de mult şi totuşi... dispare fără de urmă, lăsând doar dâra unui miros cunoscut ce-mi aminteşte de vremea în care scrisorile tale mă aşteptau dimineaţa pe noptieră şi le citeam cu nesaţ, bucurându-mă de fiecare dată ca un copil în dimineaţa de Crăciun... acum, doar izul de fum şi prezenţa lui fantomatică îmi mai amintesc de mirosul foilor îngălbenite şi a cernelii proaspete cu care aşezai cuvinte pe care doar eu le înţelegeam.

Alb şi negru

Trag cu nesaţ din ţigară iar fumul ei mă învăluie treptat, ca într-o ceaţă ce mă poartă de fiecare dată pe alte tărâmuri, tărâmurile gândurilor mele. În fiecare seară zbor... cum stau cocoţată pe pervazul geamului, urmărind fumul cum se ridică uneori către văzduhul negru, alteori învăluind parcă luna... chiar acolo, de la acea fereastră reuşesc să îmi iau zborul în fiecare seară. În timp ce fumul de la ţigară face curte lunii dincolo de miez de noapte atunci încep să prind aripi... uneori sunt albe, cu pene lungi, mătăsoase... alteori negre şi fără pic de strălucire! Atunci când sunt albe, cresc vânjoase de pe umerii mei, învăluindu-mi mâinile cu ţesătură aurie strălucitoare, iar atunci când sunt gata, doar ridic mâinile şi le cobor uşor şi simt cum tălpile-mi albe lasă în urmă fereastra pentru a călători pe moalele norilor pufoşi pentru ca mai apoi să lase urme pe strălucirea lunii şi apoi din stea în stea, presărând cu praf de stele din tălpile mele... Atunci când sunt negre, se luptă şi ies din umeri, sfârtecându-mi trupul, întâi ca nişte cioturi hidoase din care se întind fumuri negre ce-mi transformă măinile în negru tăciune pentru ca mai apoi să le sfârtece din nou pe alocuri pentru a face loc penelor negre cu strălucire de abis. Când le răsfir, în timp ce încă durerea îmi scrijeleşte inima, nu pot zbura, ci atunci când tălpile-mi negre se desprind de pervaz, strălucirea lunii mă orbeşte şi simt cum mă înfig în pământ lăsând în urmă doar pulberi de praf negru ce învăluie întreaga lună şi rând pe rând acoperă întreaga strălucire a prafului de stele... Sunt doar gânduri, gânduri care, la fel ca aripile mele strălucesc uneori cu puterea a sute de aştri şi sori şi alteori se-ngroapă şi mucegăiesc sub umezeala furtunii ce se iscă deseori în inima a sute de stele ce pier seară de seară şi a căror strălucire rămâne doar o amintire...

Prima scrisoare ȋn neant…

Poate că sunt urâtă, atât de urâtă ȋn interior ȋncât și gândurile mele pot speria atât de mult, atât de mult ȋncât să trebuiască să ștergi tot astfel, poate, orice urmă de urâţenie și mizerie , orice hidoșenie să poată dispărea din viaţa ta.

Poate că nici măcar cuvintele nu mai ȋmi sunt aliate, până și ele, nu fac decât să scoată la iveală toată hidoșenia sufletului meu. Orice cuvânt așezat ȋn pagină este o altă săgeată ȋn inima mea, dar acelea care se duc acum ȋn neant sunt otravă, otravă pură ce ȋmi ȋntunecă privirea uneori.  Mereu te-am visat ca pe un neant… dar nu ai cum să fii, căci cuvintele mele alunecă mereu spre tine și gândul nu mi se poate opri ȋn loc, ci zboară neȋncetat ȋntr-acolo.

 Ȋncerc să ȋmi ascund partea ȋntunecată, toate negurile sufletului meu, ȋnsă tu ai fost acolo, ai văzut fiecare colţ, dar va rămâne așa, doar ceea ce este și nimeni și nimic nu va mai reuși vreodată să ȋl lumineze sau să-l deslușească. Aș vrea să pot șterge și eu cu buretele, să pot să șterg cuvintele ce mi-au expus mucegaiul sufletesc, cuvintele care te-au ȋndepărtat, ȋnsă exact acele cuvinte au fost uneori singura mea sursă de lumină ȋn tot ȋntunericul care mă ȋnconjoară.

Mi-ai stins lumina. Am vrut doar ca orice gând al meu să aibă o destinaţie, acum toate  se lovesc din nou de abis. Am ȋnţeles ȋn sfârșit, nu o să poată nimeni vreodată să accepte asta, sunt doar o ȋnșiruire de cuvinte pe o foaie albă, sunt doar o poveste, sunt doar o iluzie… chiar sunt toate astea. Voi fi și de acum ȋncolo… dar fără poveste, doar cu durerea fizică a acelor cuvinte așternute odată, nu de mult, fără acele iluzii, atingeri și vorbe care m-au dezgolit, fără goliciunea cu care m-am perindat ȋn visele tale uneori și fără visele pe care le-ai aruncat undeva ȋn virtual fără a le mai putea atinge… ȋnsă gândurile rămân…

Dar da… sunt mai mult decât o filă de poveste, mai mult decât un vis, o fantezie, mai mult decât cuvinte, dar eu…  ȋntreagă și goală, cu sufletul pe tavă  voi fi mereu acolo, iar cuvintele mele ȋși vor găsi mereu drumul către tine și poate… vreodata… și răspuns.

Scȃnteieri

Cerurile cad peste mine…   toatǎ negura mǎ ȋmpresoarǎ și nu mai zǎreșc nici o urma de scȃnteie, clipeșc ușor, cu fȃlfȃiri line de gene negre, ȋncǎrcate de gȃnduri eterne și perene ce le ȋngreuneazǎ atȃt de tare ȋncȃt fȃlfȃirea ușoarǎ devine greoaie, atȃt de greoaie iar ochii se ȋnchid și neantul gȃndurilor se adȃncește. Cu ochii ȋnchiși și pleoapele greoaie vǎd scȃnteieri de luminǎ plǎpȃndǎ, de stele minione ce danseazǎ prin neant ȋncercȃnd sǎ ȋl lumineze, sǎ-i dea viațǎ… stele, mii de stele, colorate și vii, cu scǎnteieri de rǎsǎrit, ca stelele ce luminau odata, nu demult cerul gȃndurilor mele. Acum doar neant, genune, abis…  sclipiri de stele cǎzǎtoare… și stelele mor, și stelele rǎmȃn fǎrǎ viațǎ, nu ȋnainte de a da un ultim spectacol suprem, o ultimǎ dungǎ de luminǎ, o ultimǎ scȃnteiere, o ultimǎ speranțǎ ce se stinge brutal, fǎrǎ semne ci doar din scȃnteierea magnificǎ scrijelește o dungǎ de luminǎ, o ultimǎ fǎrȃmǎ de sclipire  si apoi nimic… doar nimic! ȋncerc sǎ scap de ȋntuneric, de neant…. pleoapele sunt grele…. atȃt de grele… bataile inimii danseazǎ ȋncǎ sfidǎtor și-mi bubuie asurzitor ȋn urechi…

De-aș mai vedea o datǎ scȃnteierea stelelor rǎpuse ieri de simpla-mi rǎsuflare, de inima ȋn piept mi-ar sta mǎcar o clipǎ și infernalul zgomot s-ar opri, de mȃna mea n-ar mai tȃnji s-atingǎ și sǎ cuprindǎ toți sorii de pe cer, de-aș auzi mǎcar o clipǎ cum zbiarǎ stelele cȃnd mor, de-aș mai putea șopti la stele dureri nemǎrginite, de-aș mai putea sǎ sorb din scȃnteieri de sori, de-aș potoli  vreodatǎ setea de a privi-n culori, de aș putea s-adun ȋnțelepciuni din stele și de-aș putea iubi și steaua nenǎscutǎ și fǎr’ de pȃlpȃiri sau cea strǎlucitoare ce mȃine-I doar neant… aș mai deschide ochii, cu pleoapele-mi greoaie ca sǎ mai vǎd aievea o ultimǎ scȃnteie ce pȃlpȃie-n abisuri visȃnd sǎ fie soare falnic și  trufaș!

Romanta luminii pierdute

Stau tintuita in nemarginire. Aerul e gol si miroase a zori. Se crapase de ziua de mult, acolo in departare. Inaintam cu pasi marunti prin ceata. Nu vedeam nimic, caci ochii imi erau orbi de tine. La mine era mereu intuneric. Bezna aluneca peste mine. Mirosul de ceata imi intra in vene. Mergeam in neant gandindu-ma... Tot intuneric si pasi din ce in ce mai mari. Oare o sa ajung? Pleoapele imi sunt ca de plumb. Am ochii inchisi. Pasesc mai departe. Zgomotul golului infinit aproape ca ma trezeste. Se opreste brusc si acum e liniste. Linistea surda se asterne deasupra cetii si a gandurilor mele. Gandurile rele se lasa la fund si peste ele se asterne zgomotul somnolent al treziei. Gandurile bune raman agatate in ceata de-un cui de lumina firava. Genele se zbat intre pleoape. Se crapa de ziua si pe retina mea. Lumina asurzitoare imi patrunde intre ganduri. Ochii se casca ca dupa betie. Sunt treaza in suflet si aici pe pamant. Respir adanc. Narile sfredelesc aerul plesuv. Am ajuns. Lumina isi intinde mainile si da ceata la o parte. E paradisul meu, acolo aerul e plin si miroase a soare. Nu mai sunt oarba de tine, doar de minunea luminii ce-si intinde aripile catre ochii mei. Romanta luminii imi danseaza pe pleoape... Sunt eu, aceeasi, cu ochii scaldati in lumina!

Ganduri

In fiecare zi o luam de la capat. In fiecare zi mergem pe acelasi drum chiar daca gandurile noastre o iau pe cai diferite. Sa fii in gandurile cuiva e mare lucru! Sa treci pe-acolo zi dupa zi este ceva de neimaginat. Cum s-ar desfasura o zi banala din viata nostra prin gandurile altora, prin gandurile celor dragi sau prin gandurile celor care nu te suporta? Cum ar fi sa traiesti macar o zi asa? Cum s-ar desfasura oare ea? Cum ar fi daca orice ineptie inventata de catre cineva despre tine s-ar transforma intr-o realitate traita? Zi dupa zi trecem prin acelasi calvar al zilelor numarate. Oare cand se termina? Oare mi-ar placea sa stiu care este data limita? S-ar schimba ceva in viata mea? As face ceva altfel decat fac in prezent? Poate ca da... Dar cred ca nu mi-ar place sa stiu. Intotdeauna mi-au placut surprizele. Urasc chestiile previzibile. Nu urasc multe lucruri in viata, in general iubesc mult. Doua lucruri marunte le-am urat intotdeauna: ignoranta si predictibilitatea. Aaaa! Am mintit! Sunt trei! Am uitat mediocritatea. In afara de astea...iubesc! Poate mai mult decat trebuie. Cam cat ar trebui oare? Ar trebui sa tii mai putin pentru tine si sa dai mai mult la altii? Sau era invers?

Sa dai mai mult la altii e ceva ce ma caracterizeaza. Dar ar fi bine cateodata sa mai tin macar un pic si pentru mine. Cateodata raman goala pentru ca nu se intoarce. Ramane acolo unde am dat-o... nu mai vine si inapoi. Uneori se intoarce, ca un boomerang si ma loveste in coaste. De multe ori nu sunt pregatita, nu anticipez... Ma doar coastele de iubire impartasita! Oare nu-mi era destinata? In gandurile mele ii aleg orice traiectorie. De cele mai multe ori o trimit in neant dupa multe cautari al unui suflet cald. Sa se duca! Poate vreodata o sa se intoarca, dar nu la fel, sub alta forma. Poate va fi o scrisoare intr-o sticla gasita pe malul marii... acolo intre stanci, in locul meu preferat. O voi deschide peste ani, cand nu voi avea nimic de pierdut, caci daca e semnat cu "Adio!"... nu as putea rezista! Asa...incolo, peste ani, poate ca nu ar mai durea nimic. Dar daca e iubirea neimpartasita ce m-ar putea salva? Nu! N-are cum. Dar daca nu e pentru mine? Poate este pentru o alta ce asteapta inlacrimata cu talpile afundate in nisip pasind plapand pe malul neantului albastru... M-am hotarat! O deschid, citesc cu buza tremurnda atat: "Iubitei mele de demult" si se preface-n praf si zboara catre infinit pe-o aripa de vant si totul ramane doar un gand, un gand firav cascand de plictiseala iubirii de-altadata. Era al meu!

Little things that matter

N-am mai scris de ceva timp, insa totul este pentru o cauza nobila. Mi-am promis ca anul acesta o sa scriu o carte si m-am gandit ca anul incepe cu data de 1 ianuarie, asa ca am fost pretty busy ca sa reusesc sa fac ce mi-am propus pana la sfarsitul anului, caci timpul nu-mi prea permite, bebele imi ocupa o mare parte din timp, insa nu ma plang. Cam cu asta ma ocup eu anul acesta, plus mici/mari evenimente de pe parcursul anului.

Apropo de evenimente, am unul peste doua zile care se poate numi "Marele eveniment": doi prieteni dragi isi unesc destinele intr-o zi cu mare semnificatie pentru ei, chiar la data la care implinesc 10 ani de cand se iubesc. Oare vreodata, ca si copil rebel, in liceu te gandesti ca un sarut cu cineva poate duce peste ani la o legatura de-o viata? Cred ca nu! Si tocmai "negarea" asta te face sa mergi mai departe, si sa iubesti mai mult... Cand te gandesti ca acum vreo 10 ani eram cu totii niste copii zvapaiati care nu faceau decat ce ii taia capul, care se hotarau ca ar fi super sa plece la munte si a doua zi se urcau in tren, care urcau muntii cu sticla de palinca si cea de visinata la subtioara, care dormeau claie peste gramada la cabana din varful Omu', care se certau pe seama marii iubiri la vremea aia, care umblau cu blugii rupti si ascultau formatii de care altii nu mai auzisera, care se imbatau de fiecare data cand aveau ocazia si multe alte tampenii.

Cateodata imi e dor de noi de atunci, de cei care stateau nopti in sir de vorba fara sa se plictiseasca si pentru care simplul fapt ca petreceu timp impreuna era mai presus decat orice alta distractie. Din dramele de atunci ale unor adolescenti indragostiti a ramas o prietenie sincera si onesta si o dragoste mare care mai are putin si implineste un deceniu. Oare cati oameni pot sa spuna la doar 26 de ani ca sunt prieteni cu cineva de peste 10 ani? Cati oameni ar fi acordat vreo sansa unei relatii inocente incepute in timpul liceului...de fapt de mai de mult, de pe peronul garii din Constanta, in drumul vertiginos catre Zarnesti intre o fata creata si un baiat pe atunci cu mot in frunte! :) Cati pot spune ca au avut parte de fluturii din stomac la primul sarut si parte de aceeasi fluturi in stomac la nunta, dar cauzate de aceeasi persoana? Cati oameni pot spune ca prima lor mare iubire a devenit ceva "for life"? Nu multi ... eu sigur nu! Oare de ce? :)

Nu e oare magnific sa te duci la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului si sa nu trebuiasca sa le faci cunostinta fostilor colegi cu sotul tau... pentru ca il cunosc inca de pe atunci?! Nu este oare minunat sa nu ai un trecut de povestit persoanei de langa tine pentru ca din acel trecut a facut parte si el/ea? Si toata conversatia de eu am facut asa... si tu parca ziceai ca ai facut asa... devine doar "Mai tii minte cand noi am facut..."

Daca cineva mi-ar fi spus acum 10 ani ca in anul 2010, pe 14 ianuarie cei doi stropi de bucurie din viata mea (caci asta au ei fost pentru mine) se vor casatori as fi ras probabil in hohote, dupa ce in prealabil mi-as fi smuls parul din cap numai la gandul ca ar putea fi adevarat, ca deh, eram un pic mai nebuna la vremea aceea si mai tot timpul sub influenta marilor drame adolescentine refulate ulterior in diverse scriituri si poezii macabre. Mari drame am mai trait la vremea aceea, dar mai presus de toate mari bucurii si, unii dintre noi chiar... mari iubiri! Magnific!

Sa va iubiti la fel ca in prima zi, sa nu lasati nimic din ce a fost in urma (caci face parte din ceea ce sunteti voi), sa va dati seama ca tot ce a fost mai greu a trecut si sa va amintiti intotdeauna ca daca va doriti ceva cu adevarat, nimic nu va poate sta in cale!!!

Suflet inghetat de ninsoare

A nins astazi in sfarsit! Este ciudat cum vremea de afara se asterne pe nesimtite si in suflet. A nins si in sufletul meu. A nins cu fulgi mari si dezordonati. A nins rece si plapand. A nins destul pentru a acoperi totul. Ciudat! In alti ani ninsoarea imi provoca o stare de bine, acum mi-a sugerat doar un sentiment de goliciune. Alb pretutindeni. Imi scormoneste gandurile negre. Peste ele nu s-a asezat ninsoarea. Nici macar cativa fulgi astfel incat sa devina macar gri. Nu conteaza, e mai bine asa, oricum s-ar fi topit si ar fi iesit din nou la iveala. De-asta am inceput sa urasc ninsoarea. Pentru ca stiu ca se topeste. Si atunci cand se topeste revenim in aceeasi mocirla cotidiana. Mi-ar placea daca ar ninge si as sti ca nu s-ar mai topi. Si nu numai... daca as sti ca ar ramane la fel de alba si neatinsa de urme... daca as sti ca ar ramane la fel de pufoasa... Dar stiu ca nu se va intampla. Ca orice altceva de pe pamantul asta, va fi calcata in picioare, va deveni impura. Chiar si atunci cand este proaspat asternuta si neatinsa, nu pot sa nu ma gandesc ca, undeva, cativa centimetri mai jos, dincolo de inima zapezii se afla ... tot noroi!!!

La asta se reduce tot, sa ne bucuram de fiecare clipa de puritate si de frumusete, pentru ca daca nu o facem la timp, nu vom mai avea de ce sa ne bucuram, iar ceea ce ar fi trebuit sa ne fericesca se va dovedi mai tarziu a fi ... noroi.

Asa ca ... ma voi bucura de fiecare fulg, chiar si de cei pe care ii voi ucide prematur incercand sa-i prind in palmele mele calde!