Scȃnteieri

Cerurile cad peste mine…   toatǎ negura mǎ ȋmpresoarǎ și nu mai zǎreșc nici o urma de scȃnteie, clipeșc ușor, cu fȃlfȃiri line de gene negre, ȋncǎrcate de gȃnduri eterne și perene ce le ȋngreuneazǎ atȃt de tare ȋncȃt fȃlfȃirea ușoarǎ devine greoaie, atȃt de greoaie iar ochii se ȋnchid și neantul gȃndurilor se adȃncește. Cu ochii ȋnchiși și pleoapele greoaie vǎd scȃnteieri de luminǎ plǎpȃndǎ, de stele minione ce danseazǎ prin neant ȋncercȃnd sǎ ȋl lumineze, sǎ-i dea viațǎ… stele, mii de stele, colorate și vii, cu scǎnteieri de rǎsǎrit, ca stelele ce luminau odata, nu demult cerul gȃndurilor mele. Acum doar neant, genune, abis…  sclipiri de stele cǎzǎtoare… și stelele mor, și stelele rǎmȃn fǎrǎ viațǎ, nu ȋnainte de a da un ultim spectacol suprem, o ultimǎ dungǎ de luminǎ, o ultimǎ scȃnteiere, o ultimǎ speranțǎ ce se stinge brutal, fǎrǎ semne ci doar din scȃnteierea magnificǎ scrijelește o dungǎ de luminǎ, o ultimǎ fǎrȃmǎ de sclipire  si apoi nimic… doar nimic! ȋncerc sǎ scap de ȋntuneric, de neant…. pleoapele sunt grele…. atȃt de grele… bataile inimii danseazǎ ȋncǎ sfidǎtor și-mi bubuie asurzitor ȋn urechi…

De-aș mai vedea o datǎ scȃnteierea stelelor rǎpuse ieri de simpla-mi rǎsuflare, de inima ȋn piept mi-ar sta mǎcar o clipǎ și infernalul zgomot s-ar opri, de mȃna mea n-ar mai tȃnji s-atingǎ și sǎ cuprindǎ toți sorii de pe cer, de-aș auzi mǎcar o clipǎ cum zbiarǎ stelele cȃnd mor, de-aș mai putea șopti la stele dureri nemǎrginite, de-aș mai putea sǎ sorb din scȃnteieri de sori, de-aș potoli  vreodatǎ setea de a privi-n culori, de aș putea s-adun ȋnțelepciuni din stele și de-aș putea iubi și steaua nenǎscutǎ și fǎr’ de pȃlpȃiri sau cea strǎlucitoare ce mȃine-I doar neant… aș mai deschide ochii, cu pleoapele-mi greoaie ca sǎ mai vǎd aievea o ultimǎ scȃnteie ce pȃlpȃie-n abisuri visȃnd sǎ fie soare falnic și  trufaș!