Ceasul vietii

Viaţa mea este ca un ceas ce ticăie neîncetat şi sacadat în liniştea infernală a sufletului meu. Sunt ca învăluită-n ceaţă… simt cum întregul abis al trăirilor tumultoase de peste zi se transformă noaptea intr-un fum gros şi înnecăcios pe care îl trag însetată pe nări ca şi cum m-aş bucura de ultima răsuflare… odată ajuns înlăuntrul meu îmi încătuşează inima într-o temniţă de fum, ce se înalţă ca o fortăreaţă, cu turnurile ei umbrindu-mi vederea iar cu pilonii străpungându-mi pântecele… durerea mă cuprinde pentru câteva clipe, ca într-o feerie de culori, senzaţii şi sunete ce se perindă frenetic întâi prin neantul retinei mele, apoi plimbându-se uşor cu atingeri plăpânde pe întreg trupul meu chircit de durerea primordială, urmând să danseze întâi haotic pe timpanul meu şi mai apoi sacadat şi ritmat… tic-tac! Tic-tac!... acelaşi ceas de altădată, ceasul vieţii mele din turnul cel mai de sus în care mi-e întemniţată inima… iar atunci când ea va bate pentru ultima dată, va bate atât de tare încât întreaga fortăreaţă de fum se va risipi eliberându-mi pântecele şi descătuşându-mi sufletul ce se va înălţa la început doar ca o pâlpâire în neantul gândurilor pentru ca mai apoi să strălucească din ce în ce mai tare ca stea a speranţei în abisul infinit…

Visez in culori

https://bogdanphotos.wordpress.com/2010/10/16/nud-artistic-lumina-si-umbra/

Visez cu ochii deschişi… visez ceruri purpurii ca de catifea în care stele strălucesc cu inserţii de fir auriu, ici şi colo… din cerul purpuriu ajung în visare în fotoliul baroc cu picioare masive de lemn şi spătar mare şi arcuit ca spatele meu, cu dungi satinate, lucioase pe care îţi alunecă mâna uşor ca pe trupul meu gol!

Visez cu ochii deschisi… visez nisip fierbinte cu tălpile tale aceleaşi afundate în el şi pielea ta cu sclipiri de la ultima licărire de soare ce-şi dă acum suflarea-n ocean şi fumul tău de ţigară, fum ce iese încet printre buzele tale întredeschise şi se ridică spre cer conturând uşor curbe şi iar curbe, până ce desluşesc conturul trupului meu doar pentru o clipă şi apoi se împrăştie în neant!

Visez cu ochii deschişi… visez viaţa ca un tablou infinit, alb, ce-l desenăm împreună doar în culori… auriu pentru pielea mea de satin, argintiu pentru pielea ta cu sclipiri de diamant, rubiniu am pictat sărutul meu pe trupul tau, smarald am pictat firul ierbii pe care l-ai călcat, safir este cerul din care-am cules stele iar din pulberea lor am pictat contopirea, atingerea, dorinţa ce zace în noi!

Visez cu ochii închişi… visez apă albastră, atât de albastră ce se scurge infinit, picătură cu picătură pe fiecare centimetru de trup alb, ca de ceara… şi prima picătură o ajunge din urmă pe o alta şi se contopesc şi apoi cu o alta şi o alta… până când tot trupul îţi e învăluit de un ocean albastru de contopire pe care-l sorb cu nesaţ cu buzele mele pictate rubinii până când devenim o singură entitate de nemărginire albastră cu sclipiri rubinii!

Fluturi... mii de fluturi

Mii de fluturi colorați ce-și fâlfâie aripile ușor către nemărginirea sufletului meu gol... am mii de fluturi în stomac, dar poate-ar fi mai bine acum să tac!
Mii de fluturi ce-mi dansează acum pe pleoape și-mi fâlfâie-n urechi cu mii de șoapte... am mii de fluturi ce mă mistuie de dor și nu-mi doresc decât să fie totul mai ușor!
Îmi tremură sufletul în mine și uneori mă-ntreb dacă-i la fel și pentru tine, dacă tu simți măcar și-a mia parte, atunci fără regrete aș merge mai departe!
Îți place să mă vezi mistuită de dorință, cum tremură sufletul în mine și-mi vibrează fiecare fibră de ființă... îți place să te-nvălui în tăcere si mă-ntreb din nou dacă mii de fluturi i-am transforma-n plăcere!

Mă întreb însă uneori dacă tot ce-a fost între noi a fost vreodată cu mii de fluturi pentru tine sau poate nici a mia parte din ce m-a mistuit pe mine!

Sunt doar neant

Nu sunt decât prezentul gol, atât de gol încât nici o sclipire de dincolo de nori nu ar putea să-mi aprindă-n suflet o simpla licarire, nici sutele de sori!
Nu sunt mai mult decat abis ce se tranformă-n scrum, ca vântul cel năpraznic ce-a apărut in vis şi-a spulberat gândirea-mi ce-a luat-o pe-un alt drum!
Nu sunt decât iluzia unei iubiri fierbinţi ce se transormă-n pulbere de lacrimi, rugăminţi, şi-o să atârn în vise ca spânzurată-n vid iar când o să te doară doar voi zâmbi candid!
Nu sunt mai mult decât scânteie ce s-a stins şi-a rătăcit prin bezna universului nemărginit până ce-n plasa cerului s-a prins şi-a licărit incă o dată şi-apoi din nou s-a stins, ultima dată!
Nu sunt decât o dâră de fum ce s-a ivit din vechiul scrum ce-a fost odată spulberat de vânt şi-n loc să se ridice-n ceruri s-a prăbuşit către pământ!
Nu sunt mai mult decât am fost şi poate să gândesc nu are acum vreun rost dar dacă nu sunt decât ce am fost adica doar prezentul gol, abis sau fum, înseamnă că neantu-s eu sau o fi invers... oare cum?

Contopire

Sursa imaginii: http://forum.portal.edu.ro/index.php?showtopic=72137

Inchid ochii uşor şi mi te închipui doar aşa cum te ştiu eu. Câteodată eşti doar o picătură de apă, o picătură perfectă, limpede ce străluceşte în lumina roşiatică a răsăritului de soare cu sclipiri de rubin, la fel de rosu ca sângele ce-ţi curge prin vene necontenit iar când soarele se înalţă în înaltul cerului sclipirea ta rubinie dispare, la fel cum dispari şi tu în înaltul cerului ca un abur dens şi te ascunzi printre nori. Din înaltul cerului mă cauti cu privirea, te înfiori pentru o clipa că nu mă vei mai găsi dar apoi îţi dai seama că strălucirea mea de diamant nu poate fi egalată de nici un alt fulg de nea... apoi, îţi faci curaj şi te avânţi dintre nori ca altă picatură de ploaie plecată pe-nserat pentru a găsi o altă picatură ce străluceste cu sclipiri de diamant, ca fulg de gheată înmărmurit de atata aşteptare.
Uneori esti doar o adiere de vânt prin părul meu, o adiere caldă ca mâinile tale necunoscute, o adiere plăcută şi jucăusă ce-mi învaluie faţa, doar o adiere care alta dată te-a purtat pe aripi cand tu erai doar o picatură şi eu doar un fulg... o adiere care aduce de departe şoaptele tale aceleaşi şi mi le fredonează la ureche cu vorbe pe care doar tu le ştii, vorbe pe care doar eu le aud, căci le aud cu sufletul de fiecare dată sau o adiere ca o atingere delicată, ca un fâlfâit uşor de aripi de fluture, atingere ce ma înfioară de fiecare dată. In alte dăţi când închid ochii mi te închipui esti un soare ce străluceste cu sclipiri aurii în înaltul cerului meu, un soare care trimite raze de lumina stelelor din universul meu si le face sa străluceasca mai tare decat oricare alte stele din galaxii îndepărtate, un soare care te-a facut să dispari când erai doar o picatura, un soare care îmi va topi sclipirile de diamant înghetate şi mă va ridica la cer unde te voi regăsi şi ne vom intoarce pe pământ ca o singura picatură perfectă cu sclipiri de diamant şi rubin, dovada absolută a contopirii iubirii noastre eterne.

Iubesc...

Zece chestii care ma fac sa vibrez!
Iubesc cuvintele, cuvintele insiruite cu talc, cuvintele fara de inteles pentru altii, cuvintele oranduite cu grija rand dupa rand dupa rand, cuvintele simple dar care pot deveni magice daca stii cand si cum sa le rostesti sau sa le scrii, cuvintele scrise ordonat si fara graba, cuvintele soptite la ureche doar pentru mine, cuvintele cu iz de basm, cuvintele cu inteles ascuns... cuvintele si atat!
Iubesc muntele, in toata splendoarea lui, cu aerul care iti umple plamanii cu fiecare respiratie... il iubesc in orice fel, cu zapada alba si pura care-ti trece pana dincolo de genunchi si prin care inaintezi cu greu sau plin de iarba, de brazi, de copaci care mai de care mai inalti, mai mici, mai rotofei sau strambi si fara frunze, il iubesc pentru ca miroase mereu a verde, a cer, a roua si a respiratie de copil inocent.
Iubesc cartile, cartile citite, cu paginile galbene, scorojite, cartile care au colturile indoite de degete grabite de a ajunge la sfarsit, cartile cu paginile patate de cafeaua sorbita cu ochii insetati de cunoastere, cartile cu paginile sarate de la lacrimile varsate la fiecare drama traita intens de vreun personaj, cartile noi cu pagini fine si lucioase pe care ti-e mila sa le atingi si pe care le citesti cu grija de teama sa nu le ranesti, cartile cu miros de biblioteca sau anticariat care-mi sfredeleste narile la fiecare pagina... toate cartile din lume pe care nu le am si pe care le doresc!
Iubesc fotografia si odata cu ea tot ceea ce este urat dar poate deveni extrem de frumos! Iubesc fotografia pura, nepelucrata, facuta pe un aparat cu film si pe care o muncesc cu mana mea si cu ochiul meu pana la sfarsit, in camera obscura unde nu sunt decat eu si fotografia mea care trebuie sa iasa perfect, iar asta poate dura zece minute sau ore intregi, dar ce inseamna cateva ore pentru ceva cu adevarat desavarsit?!
Iubesc marea pentru ca este sarata, la fel ca lacrimile mele, pentru ca este o parte din mine, pentru ca uneori este inspumata, cu valuri si se izbeste de mal cu furie asa cum sunt si eu uneori, pentru ca aproape mereu este limpede si molcoma dar cel mai mult o iubesc pentru simplul fapt ca este acolo si ma asculta de fiecare data ca o confidenta de nadejde!
Iubesc copiii, pentru felul in care le miroase pielea, pentru surasul lor inocent si ganguritul lor suav, pentru naivitatea lor, pentru energia lor debordanta si pentru faptul ca ma fac sa rad in fiecare zi si sa constientizez ca viata merita traita in fiecare zi doar in asteptarea unui chicot strengar de la ei!
Iubesc arta in ansamblul ei, pictura cu nenumarate si felurite culori sau schitele doar in creion alocuri apasat si atat de intens sau abia atins de hartie, hasurat incet; sculptura pentru care cel care a realizat-o are inca mainile crapate si aspre... orice poate fi arta atata timp cat talentul celui care infaptuieste actul artistic este unul desavarsit!
Iubesc scrisorile care nu-si vor pierde niciodata farmecul lor aparte, scrisori din care poti deslusi multe din apasarea stiloului, din tremurul care se vede in fiecare cuvant, din nesiguranta si taieturile care sunt pe alocuri, din insiruirea de cuvinte fara sens pentru unii dar cu atat de multe intelesuri pentru mine... le iubesc pentru fluturii din stomac pe care-i provoca inainte de a o deschide, pentru misterul care salasluieste in fiecare rand si care va fi deslusit pana la sfarsit, pentru simplul fapt ca inca mai exista!
Iubesc ploaia pentru ca trezeste natura la viata, pentru ca face o multime de cercuri concentrice pe suprafata lacului, pentru ca miroase a natura vie si pentru ca uneori picaturile ei reci ma readuc la viata si imi reamintesc sa traiesc!
Iubesc necunoscutul pentru misterul de a descoperi ceva nou zi dupa zi, pentru ca ma intriga, pentru ca ma provoaca, pentru ca ma face sa ma redescopar, pentru ca ma face sa dau frau liber imaginatiei si sa intru intr-o lume a fanteziilor si a misterelor in care totul este permis!

Gânduri ratacite in univers

Gândurile mele se împleticesc în mrejele universului. Negura neantului se aşează molcom pe gândurile mele bune, le împresoară, le învăluie treptat şi le acoperă; doar gânduri negre pretutindeni în mine, încătuşate de sclipiri de răutate... Le voi da drumul, le voi elibera, se vor ridica întâi ca un duh negru ce va învălui sclipirea stelelor până nu va mai rămâne nimic din ea, doar urme ale unei sclipiri feerice de altădată şi apoi se vor transforma într-un fum alb, curat, ca o ceaţă densă ce se va disipa printre mainile unilersului lăsând în urmă sclipirea orbitoare a stelelor ce-şi croiesc drum către puritatea sufletului tău. Din ceaţa albă ce se va aduna deasupra universului voi făuri un alt univers, un univers alb cu stele cu sclipiri de rubin, ca buzele ce ţi le ofeream ţie altădată, un univers numai al nostru în care să fim încătuşaţi în mrejele dragostei pure şi eterne. Duhul negru va da târcoale iubirii noastre pure, va învălui treptat cerul nostru alb, va orbi sclipirea stelelor şi va încătuşa puritatea iubirii in stele ce pălesc şi se aruncă din ceruri spre pământ lăsând în urmă pulberea rubinie a buzelor mele pe întregul tău cer. Voi aduna pulberea în căuşul palmelor şi o voi ţine strâns iar când vântul iubirii noastre absolute va înceta să bată, voi deschide încet palmele şi voi sufla cu putere astfel încât în neantul negru vor fi ţintuite din nou stele strălucitoare, va fi universul meu în care va pătrunde doar sclipirea ochilor tăi îndrăgostiţi de rubiniul buzelor mele aşezate în înaltul cerului.

Pulbere de stele

Sursa imaginii: http://bogdanphotos.wordpress.com/2010/05/28/just-a-touch-away/

Îmi simt pleoapele grele, ca de plumb... şi mai grele, din ce in ce mai grele. Închid ochii doar pentru a scăpa, măcar o clipă de senzaţia de greutate ce mă apasă atât de tare încât mi se zbate retina. Pentru o clipă, totul devine neant, totul negru... apoi apar puncte aurii care dansează haotic prin tot neantul meu, luminându-l. Nebunia mă împinge mai departe în visare, punctele aurii danseaza hipnotic iar eu întind mâna spre ele şi le ating cu vârful degetelor şi trec de la unul la altul, trasând linii de pulbere aurie între ele, iar şi iar până când desenez zeci de fluturi din puncte şi linii aurii... atât de aurii, desprinse parcă din soare. Nebunia sfideaza totul... mă dau doi paşi în spate şi suflu cu putere, pulberea aurie mi se aşează pe pleoape, imi simt iar pleoapele grele, atât de grele, mi se zbat sub greutatea pulberii aurii, deschid ochii încet... văd crâmpeie de realitate, închid ochii din nou şi mă adâncesc în visare... Fluturii desenaţi au prins viaţă, aud fâlfâiri uşoare de aripi şi alte fâlfâiri sacadate iar şi iar. Visarea mă poartă mai departe... fluturii se aşează pe întreg conturul trupului tău alb, apărut în neantul visurilor mele, mereu ai fost în ele, mereu prezentul gol. Aripile fluturilor se topesc de căldura ta sufletească pură şi absolută făcând ca pielea să-ţi strălucescă translucid. Sunt orbită de strălucirea absolută a pielii tale... pleoapele mă dor, retina mi se zbate. În nebunia-mi cruntă nu pot renunţa la iluzia visării şi merg mai departe, ridici mâna ta goală şi desenezi în neantul negru cu vârful degetului curbe mai mici şi mai mari, iar şi iar până ce desluşesc cu privirea-mi orbită conturul unui trup de femeie. Cine e în gândurile tale? Pe cine desenezi din sclipirile trupului tău cu atâta măiestrie? Mi se înnegurează privirea de gelozie oarba, nu văd nimic, decât negru absolut şi iar mi se zbate retina obişnuită cu sclipirea absolută a trupului tău, dar nu mă dau bătută, mă-ntorc în visare, sclipirea din tine mă orbeşte o clipă însă când ochii-i deschid din nou conturul desenului tău prinde viaţă... sunt eu, aceeaşi cu sclipiri de diamant. Dansăm amândoi hipnotic, ne atingem şi ne contopim sub căldura iubirii pure şi absolute până când din noi nu rămâne decât pulbere de stele...

Ninge...

A nins astazi in sfarsit! Este ciudat cum vremea de afara se asterne pe nesimtite si in suflet. A nins si in sufletul meu. A nins cu fulgi mari si dezordonati. A nins rece si plapand. A nins destul pentru a acoperi totul. Ciudat! In alti ani ninsoarea imi provoca o stare de bine, acum mi-a sugerat doar un sentiment de goliciune. Alb pretutindeni. Imi scormoneste gandurile negre. Peste ele nu s-a asezat ninsoarea. Nici macar cativa fulgi astfel incat sa devina macar gri. Nu conteaza, e mai bine asa, oricum s-ar fi topit si ar fi iesit din nou la iveala. De-asta am inceput sa urasc ninsoarea. Pentru ca stiu ca se topeste. Si atunci cand se topeste revenim in aceeasi mocirla cotidiana. Mi-ar placea daca ar ninge si as sti ca nu s-ar mai topi. Si nu numai... daca as sti ca ar ramane la fel de alba si neatinsa de urme... daca as sti ca ar ramane la fel de pufoasa... Dar stiu ca nu se va intampla. Ca orice altceva de pe pamantul asta, va fi calcata in picioare, va deveni impura. Chiar si atunci cand este proaspat asternuta si neatinsa, nu pot sa nu ma gandesc ca, undeva, cativa centimetri mai jos, dincolo de inima zapezii se afla ... tot noroi!!!

La asta se reduce tot, sa ne bucuram de fiecare clipa de puritate si de frumusete, pentru ca daca nu o facem la timp, nu vom mai avea de ce sa ne bucuram, iar ceea ce ar fi trebuit sa ne fericesca se va dovedi mai tarziu a fi ... noroi.

Asa ca ... ma voi bucura de fiecare fulg, chiar si de cei pe care ii voi ucide prematur incercand sa-i prind in palmele mele calde!
Este o postare mai veche... Sursa imaginii: codrin21.wordpress.com

Doare

Sursa imaginii: http://www.layoutsparks.com/1/165503/hurt-pain-sad-girl.html

Doare imaginea fantasmei ce suntem

Trcători efemeri prin a vieţii cetate

Ce în căuş de palme încercăm să prindem

Iluzii divine, celeste şi făr’ de etate.

Doare libertatea încătuşată-n cuvinte,

Libertatea la care râvnim a o prinde

Şi pentru care cu sânge legăm jurăminte

În speranţa că-n palme o vom cuprinde.

Doare cuvântul ce-n seva şi-are secretul

Cuprins între mreje-n feeric dezgust

Însă-şi va schimba sensul, cu-ncetul

Şi va fi din nou acelaşi cuvânt drept şi just.

Doare iubirea plăpândă ce-n suflet se-aşterne

Si sărutul uitat pe buze roşii însetate

Ca ninsoarea ce din ceruri se cerne

Cu tot cu iluzii divine, celeste şi făr’ de etate.

Doare fantasma amară a sufletului ce geme

De gheara înfipta în rana adâncă şi doare

Atât de tare, ca pe un om ce de viaţă se teme

Şi n-a învăţat ce semnifică a cere iertare.

Doare credinţa ascunsă în fiecare din noi

Şi dărâmă cu sete cetatea-mi divină

Ce cu stele pribege va sta peste nori

Dărâmată şi ascunsă-n palma mea plină.

Sufletul meu

Dacă sufletul meu ar fi o coală de hârtie probabil că ar fi o coală mototolită sau una ruptă în mii de bucăţi, fiecare din ele purtată pe aripi de vânt către trecut printre oameni şi locuri care m-au întristat, în prezent printre vise neîmplinite şi iluzii şi în viitor către incertitudini şi suflete ca o coala albă, netedă de hârtie. Dacă sufletul meu ar fi din fulgi de nea s-ar transforma repede în ploaie datorită dragostei ce-o port pentru oameni şi ar picura neîncetat peste tărâmuri feerice, peste flori multicolore, peste aripi plăpânde de fluturi, peste gângurit de copii şi râsete nevinovate. Dacă sufletul meu ar fi marea, ar fi o mare tumultoasă, plină de valuri imense, înspumate, o mare care ar citi toate mesajele din sticlele aruncate de ei pentru ele şi le-ar duce pe toate la destinaţie. Dacă sufletul meu ar fi o clepsidră ar fi una cu nisip fierbinte care s-ar sparge repede în mii de bucăţi, ar opri trecerea timpului şi fiecare fir de nisip ar zbura, unul ar ajunge pe fundul mării, altul pe buzele tale fierbinţi, altul în urechea ta, şoptindu-ţi mereu vorbe dulci, altul în lava fierbinte în care ne-am contopit amândoi, altul în surâsul tău inocent de copil, altul în ochiul tău albastru ca cerul nemărginit făcându-te să lăcrimezi în fiecare zi iar altele şi altele printre stelele nenumărate ale universului ca o pulbere aurie aşezată în înaltul cerului. Dacă sufletul meu ar fi un creion ar scrijeli cuvinte bine alese şi poezii de dragoste pe toate foile din lume, iar când s-ar termina ar scrie invizibil în neant cuvinte pe care doar tu le-ai putea desluşi. Dacă sufletul meu ar fi un instrument ar fi o vioară care înalţă acorduri line cu un arcuş invizibil doar de tine mânuit şi ar cânta iar şi iar până când sunetele ei ar străpunge văzduhul şi ar zdruncina pulberea aurie de pe stele. Dacă sufletul meu ar fi un fenomen ar fi o erupţie vulcanică care s-ar scurge cu limbi fierbinţi peste oameni şi locuri iubite înmărmurindu-i etern ca în amintirile mele cele mai plăcute.

Şi dacă aş pune la un loc coala, fulgii de nea, marea, clepsidra, creionul, vioara şi peste ele aş aduce lava fierbinte a vulcanului din mine, ea ar arde coala pe margini pâna ar lua forma unui fluture îngălbenit de căldura lavei, pe ea s-ar aşeza steluţe albe ca fugii de nea, marea ar desena valuri înspumate în colţurile aripilor, nisipul s-ar aşeza sub formă de picăţele aurii pe întreaga întindere a aripilor, creionul ar face ultimele retuşuri şi ar adăuga colo şi colo culori nemaivăzute şi strălucitoare iar când vioara ar începe să cânte fluturele sufletului meu ar prinde viaţă şi cu fâlfâiri uşoare de aripi multicolore ar cutreiera întreaga lume doar în speranţa de a te găsi pe tine, căci te-am pierdut de mult…

Clipa in doi

Vreau doar o clipă perfectă... doar una! Să te apleci deasupra mea şi să-mi şopteşti vorbe dulci lângă ureche, să simt cum îmi vibrează timpanul şi întregul trup la vorbele tale aceleaşi. Să-mi ţin răsuflarea preţ de câteva clipe cât tu mă dezmierzi iar şi iar... să-ţi aud răsuflarea neîncetată, la început molcomă şi apoi din ce in ce mai apăsată, şi mai apăsată şi apoi iar molcomă şi uşoară ca briza mării prin părul meu acelaşi... să-ţi aud bătăile inimii, bătăi uşoare ca acordurile line ale unui cântec de dragoste şi apoi bătăi mai tari şi mai tari, iar şi iar...să simt căldura mâinii tale, atingându-mă uşor... apoi să mă atingi doar cu vârfurile degetelor, să te plimbi uşor pe întreg conturul trupului meu, să simt un fior rece cum porneşte de la călcâie şi-mi străbate încet corpul până simt furnicături în vârful degetelor şi buzelor. Să închidem ochii amândoi, să ne lăsăm purtaţi doar de senzaţii, de atingeri uşoare, de şoapte lângă ureche, de lumina difuză a lumânărilor din cameră, de mirosul pielii mele cu note fine de vanilie, de muzica în surdină... de noi, de noi amândoi! Apoi... să deschidem ochii încet, să ne privim îndelung, să mă sfredeleşti cu privirea, eu să închid ochii, tu să te apropii încet, să mă săruţi cu atingeri uşoare ale buzelor tale pe gât şi apoi mai apăsat...şi iar uşor...şi iar şi iar... Să ne iubim ca doi nebuni în miez de noapte iar lumina limbilor focului din şemineu să se joace pe trupurile noastre goale, eu s-o urmăresc cu privirea întâi, apoi să încerc s-o cuprind în palme şi apoi iar s-o urmăresc cu vârful degetului pe întreg corpul tău. Apoi focul să se stingă încet, încet, să-şi dea suflarea cu ulimele pălpăiri plăpânde, să mă cauţi în întuneric după mirosul pielii mele şi după zgomotul respiraţiei mele sacadate... apoi să mă găseşti, să mă atingi încet iar şi iar. Să mă scurg încet cu picuri de ceară printre degetele tale, să mă pierzi şi apoi să mă cauţi între firele de nisip din clepsidră, să mă găseşti pe fundul mării fără suflare, să-ţi apropii buzele de ale mele şi să-mi dai aerul tău... apoi eu să tresar, să te văd ca prin ceaţă şi să ne topim amândoi de căldura iubirii, să ne-afundăm în adâncuri fierbinţi, pârjoliţi, ca apoi să explodăm mână-n mână prin gura nesăţioasă a unui vulcan şi să ne contopim în lava cu limbi de foc şi scântei ale iubirii noastre de altă dată.

Povestea Sarei VII

Trecuse aproape o lună de când jurnalul nu-i mai răspunsese. Chiar şi acum avea acelaşi gol în stomac, la fel ca şi în ziua în care realizase că se întâmplase ceva şi că acesta nu avea să-i mai răspundă. Îşi dăduse seama că nu ştia nimic despre cel care până nu de mult scria aproape seară de seară în jurnalul ei. Reuşise doar să desluşească din cele câteva rânduri în care îi răspundea el zilnic faptul că avea un caracter cu totul aparte, deosebit faţă de toţi cei pe care îi intâlnise până în acel moment. Încă mai plângea noaptea târziu doar la gândul că pierduse ceva cu totul aparte, ceva ce îi lipsea de foarte mult timp, ceva ce nu mai găsise până atunci la nici o persoană pe care o întâlnise. Se gândise de mai multe ori, poate chiar de zeci de ori la faptul că ar fi putut fi o persoană cunoscută, deşi îi venea greu să creadă lucrul ăsta, căci dacă ar fi întâlnit o astfel de persoană, nu ar fi trecut neobservată prin viaţa ei. Îşi dăduse seama că greşise poate faţă de el atunci când într-o seară îi spusese faptul că ştia că nu printr-o minune jurnalul îi răspundea seară de seară şi că i-ar face mare plăcere să-l întâlnească. Când îi scrisese lucrul ăsta îşi urmase doar instinctul de moment, fără să se gândească la consecinţe sau la ceea ce ar fi însemnat lucrul ăsta pentru el. Poate că greşise, însă îşi dorea atât de mult să întâlnească persoana care pentru prima oară în viaţă, o făcuse să se simtă specială şi asta doar prin nişte cuvinte bine alese.

În mintea ei se derulase de atâtea ori cum avea să decurgă întâlnirea cu el, totul atât de clar şi atât de detaliat de parcă chiar se întâmplase cu adevărat la un moment dat. Totul s-ar fi petrecut într-o seară de noiembrie, când ar fi trebuit să se întâlnească la o cafea pe o stradă lăturalnică a oraşului. Ea ar fi ajuns acolo prima, ar fi aruncat o privire înăuntru şi nu ar fi avut nici o tresărire privindu-i pe rând pe cei din interior şi astfel ar fi rămas să aştepte afară. Frigul i-ar fi pătruns în oase, aşteptarea ar fi fost cruntă, însă la un moment dat ar fi auzit paşi pe alee şi ar fi vazut o siluetă neagră, ca cea din noaptea când îl zărise pentru prima oară, apropiindu-se de ea. Inima i-ar fi bătut atât de tare şi ar fi avut atât de mulţi fluturi în stomac, iar când el s-ar fi apropiat n-ar fi fost nevoie de mai mult de o privire ca să ştie că el este. El ar fi îmbrăţişat-o atât de tare şi cu atâta căldură, ca cea din vorbele lui aşternute pe hârtie zi după zi. Ar fi intrat împreună de mână, ar fi stat de vorbă ore la rând, ar fi râs ca doi copii şi ar fi discutat atât de multe de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă întreagă. Şi apoi, când să plece, ea l-ar fi întrebat dacă nu vrea să meargă cu ea şi s-ar fi urcat amândoi în maşină şi ar fi mers, ar fi râs preţ de alte ore bune, ar fi ascultat muzică, aceeaşi muzică care răsuna în urechile ei în fiecare seară când se gândea la el. Afară ar fi început să ninigă cu fulgi mari ce s-ar fi aşezat rând pe rând pe şosea şi pe brazii ce înconjurau şoseaua şi ei ar fi încercat să-i numere...unu, doi... sute, multe sute... şi s-ar fi încurcat şi ar fi râs din nou ca doi copii şi până să-şi dea seama cât de mult merseseră şi cât de mult vorbiseră vrute şi nevrute, să fi ajuns într-o zonă magnifică de munte, înconjuraţi de zăpadă... şi ar fi oprit la o cabană şi s-ar fi tăvălit amândoi prin zăpadă până le-ar fi îngheţat buricele degetelor şi apoi, zgribuliţi ar fi urcat scările întortocheate din cabană, îmbătându-se cu mirosul de lemn nou ce-i însoţea la tot pasul. Ar fi ajuns în cameră, vâlvătaia focului din şemineu ar fi luminat difuz camera mare şi atunci el ar fi strâns-o în braţe, ar fi apropiat-o de el şi i-ar fi atins uşor buzele, prima oară doar cu buricele degetelor, într-o unduire fină pe întreg conturul buzelor ei însetate, apoi încet şi-ar fi apropiat buzele lui moi şi umede de ale ei şi ar fi sărutat-o iar şi iar. Ea s-ar fi lăsat purtată ca pe aripi de vis, mâna lui ar fi alunecat pe pieptul ei, desfăcându-i cu mişcări uşoare fiecare nasture de la cămaşă, până la ultimul, şi apoi ea şi-ar fi lăsat mâinile moi, cămaşa i-ar fi căzut pe jos dezmierdându-i pentru o clipă umerii goi. El ar fi sărutat-o pe gât iar şi iar şi ar fi mângâiat-o cu mâinile lui mari, ar fi muşcat-o uşor de ureche şi i-ar fi şoptit ceva numai de ei ştiut iar toata noaptea ar fi fost numai a lor, fără resentimente, fără alte gânduri ci doar simpla fericire de a se bucura unul de altul pentru doar câteva ore. Apo el ar fi ţinut-o în braţe tot restul nopţii, fără să mai conteze că a doua zi poate nu aveau să mai fie împreună, dar vor rămâne în suflet cu sentimentul că pentru prima oară în viaţă au făcut exact ceea ce au simţit, fără să se gândească la o altă zi şi fără să-şi ştie unul altuia numele.

Pentru Sara devenise foarte clar în mintea ei faptul că cel mai important lucru în momentul acela pentru ea era o clipă petrecută alături de el decât o viaţă în care să sufere de lipsa unei clipe perfecte. Închise ochii şi se gândi o clipă dacă el ar şti toate lucrurile acestea, dacă s-ar fi schimbat ceva. Se hotărî să scrie tot ce-şi imaginase ea în jurnal, după ce scrise se întinse pe pat şi adormi cu gândul că poate va citi şi poate va răspunde.

Povestea Sarei VI

Sara stă ghemuită pe pervaz, cu capul cuprins de căuşul palmelor zdruncinându-se din când în când. Supărarea din sufletul ei se simte parcă în aerul camerei înmiresmat de notele de vanilie ale lumânării parfumate din colţul camerei. Gândurile îi zboară în neanturi nedesluşite câteodată chiar şi pentru ea. Se gândea la tot ceea ce făcuse greşit pe parcursul vieţii şi constată că nu puţine au fost momentele acestea, însă acum nu ştia cu ce a greşit atât de tare astfel încât să merite atâta tăcere din partea lui. Pentru o clipă parcă nici nu mai conta, între atâtea dezamăgiri din viaţa ei, însă inevitabil rămase cu un gol în stomac, un gol atât de mare, încât nu putea fi umplut decât de vorbele lui, vorbele lui de altădată, vorbe bine ticluite, vorbe învăluite în mătasea misterului ţesute fir cu fir, zi după zi în ultimele luni. Deschise jurnalul, îl răsfoi, iar şi iar, preţ de câteva ceasuri bune. Nu mai înţelegea nimic, nu înţelegea de unde această tăcere, poate că nici nu era de înţeles, poate că nu era nimic, pentru o clipă se gândi că păţise ceva şi că asta era motivul pentru care nu îi mai răspunsese şi nu o mai vizita aproape seară de seară ca în ultimele luni. Gândul acesta o cutremură de-a dreptul, căci nu avea cum să afle dacă se întâmplase într-adevăr ceva aşa că prefera să creadă că dintr-un motiv anume, numai de el ştiut s-a supărat şi a fugit din viaţa ei la fel de repede cum a şi intrat. Golul din stomac nu avea să treacă, ar fi avut nevoie doar de câteva cuvinte din partea lui, doar câteva şi atunci totul ar fi fost bine. A simţit că avea să se întâmple asta, în adâncul sufletului ei a ştiut, poate chiar de mult timp, însă n-a vrut să renunţe la sentimentul aparte pe care-l avea la fiecare mesaj de la el. Dintr-o dată se simţi atât de goală, atât de părăsită încât parcă nici inima nu-i mai bătea în anumite momente, se oprea în loc pentru o clipă, ca apoi s-o ia de la capăt, pe acelaşi drum, bătut de atâtea ori. Pentru o clipă se gândi la Alexandru, la dragostea ce i-o purtase atâţia ani însă recunoscu ca pentru sine, că la nivelul cuvintelor nu mai avusese parte de o asemenea experienţă, atât de plăcută... pentru prima dată în conversaţiile cu cel care-i scria în jurnal se simţea ascultată şi înţeleasă şi pentru asta îi mulţumea în gând. Nimeni, absolut nimeni nu mai reuşise asta, nici măcar Alexandru. Intr-o clipă îi trecu prin gând că în scrisoarea lui ar putea găsi exact asta, ce-i lipsea în acest moment. Se îndreptă către birou, deschise sertarul, lua scrisoarea, o foi între degete pentru câteva clipe, apoi o luă şi o puse deasupra lumânării şi o privi cum se transformă-n scrum. Nu mai conta pentru ea ce-i scrisese, puteau fi o mie de scuze înşiruite ticluit pe hârtie, oricum nu ar fi atins nivelul cu care se obişnuise în ultima vreme. Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi se îndreptă către baie, dădu drumul la apă în cadă. Se dezbrăcă cu mişcări uşoare, hainele căzură pe gresia rece, avea un trup de copilă, un trup atât de alb şi de plăpând ca şi sufletul ei, părul negru îi cădea pe umeri, acoperindu-i sânii mici rotunzi. Se cufundă în apa caldă, închise ochii şi se gândi la toată viaţa ei, la faptul că nu a mai pictat de ani de zile, la vioara care poate acum i-ar fi fost aliată în suferinţă dacă ar fi ştiut s-o strunească, la copilăria cu iz de basm, la povestile bunicii, la Alexandru, la plimbările pe malul mării în miez de noapte, la fiorul pe carl simţise când îi răspunsese jurnalul, crezând că e ceva magic, la figura nedesluşită a celui care-i intrase pe fereastră şi totodată în viaţă, la cuvintele înşiruite în paginile galbene scorojite ale jurnalului, atâtea cuvinte, atâtea trăiri, atâtea drame... atât de multe! Apa deveni roşie, atât de roşie, ca fluturii ce-i dansau acum pe pleoape, braţele i se lăsară în jos, capul într-o parte. Atât de multe în gândurile ei, işi aduse aminte că ar fi vrut să fie sirenă, să-nnoate pe fundul oceanului, între valuri inspumate, să pătrundă în apa rece, atât de rece, îi apăru în minte imaginea ei în cadă, în apa roşie, atât de roşie şi ea inertă, cu părul negru plitind deasupra apei. Totul se întunecă pentru o clipă, o cuprinse o răcoare, până în suflet apoi deschise ochii, se uită în jurul ei... apa era limpede, atât de limpede şi de clară... se ridică în picioare păşi lângă cadă, pe trupul ei zvelt se scurgeau picăturile de apă, atât de multe şi atât de dese ca şi lacrimile ei, trupul îi strălucea în lumina nenumăratelor lumânari ce erau aprinse în baie, ca si lacrimile ei scăldate de lumina lunii.

Adio vorbelor!

Sursa imaginii: http://jadore.xcc.ro

Supărarea-mi cruntă îmi sfredeleşte-n suflet. Nu mai sunt nimic din ce-aş fi vrut să fiu. Neantul mă-mpresoară din toate părţile iar aerul jilav îmi pătrunde-n nările însetate. E negru pretutindeni şi gol, la fel de gol ca-n sufletul meu. Întunericul se ridică la fel ca aburul de la picioarele mele, şi se ridică, şi se ridică... până-mi pătrunde-n gânduri. Nimic în gândurile mele acum, doar negru absolut ridicat la rang celest. Lacrimi limpezi brăzdează obrazu-mi crud şi lasă urme adânci ale trecerii lor, însă nu pe obraz ci-n suflet. Acelaşi suflet mucegăit şi scrijelit de altă dată, acelaşi... care nu mai strigă acum după ajutor ci rămâne tăcut, în umbră ca urma unui suflet plăpând de altădată, acelaşi...rănile sunt noi! Bărbia-mi tremură, de aceleaşi vorbe mute ce se lovesc de pereţii negri ai neantului şi se-ntorc ca un ecou, un ecou necunoscut căci parcă nu sunt vorbele mele. Nu le mai vreau, nu le mai recunosc... nici în cuvinte nu mă mai regăsesc! Nici măcar ele nu mă mai vor, nici măcar ele nu mă mai ajută. Poate că e mai bine dacă fug de ele, să le las în urmă ca fărâmă de vorbă mută ce nu-şi poate striga frustrarea... Poate că da... căci le văd cum mă privesc cu ochi aprigi şi cum vor să se întoarcă toate împotriva mea! Ce le-am făcut, numai bine... le-am ordonat frumos şi înşiruit cu tâlc pe hârtie, le-am dat viată de multe ori, le-am făcut să traiască alături de mine, şi de Sara şi bucurii dar şi tristeţi şi neîmpliniri... le-am lăsat să vorbească de multe ori în locul meu, le-am adunat de prin cărţi fermecate şi din poveştile bunicii mele, le-am rostit cu patos de multe ori, alteori cu bucurie, alteori şoptit în barbă printre lacrimi. Acum nu le mai vreau, nu mai vreau să le rostesc şi nici să le scriu. Duhul neantului îmi şopteşte-n ureche : ‘’Lasă-le să moară, să sufere... căci ele nu te mai vor, tu de ce le-ai mai vrea ? Te mai regăseşti în ele şi alături de ele ?‘’. Răspunsul meu rămase mut, căci nu mă mai regăseam în vorbe, nici în cele cu iz de basm, nici în rime sau muzicalitatea lor aparte. Voi rămâne mută până când vorbele îmi vor fi din nou aliate iar neantul se va disipa făcând loc în urma lui soarelui să zâmbească dintre nori sau lunii să-mi trimită razele ei plăpânde pe obrazu-mi iar lacrimile mele să pară din nou diamante... Adio !