Povestea Sarei VII

Trecuse aproape o lună de când jurnalul nu-i mai răspunsese. Chiar şi acum avea acelaşi gol în stomac, la fel ca şi în ziua în care realizase că se întâmplase ceva şi că acesta nu avea să-i mai răspundă. Îşi dăduse seama că nu ştia nimic despre cel care până nu de mult scria aproape seară de seară în jurnalul ei. Reuşise doar să desluşească din cele câteva rânduri în care îi răspundea el zilnic faptul că avea un caracter cu totul aparte, deosebit faţă de toţi cei pe care îi intâlnise până în acel moment. Încă mai plângea noaptea târziu doar la gândul că pierduse ceva cu totul aparte, ceva ce îi lipsea de foarte mult timp, ceva ce nu mai găsise până atunci la nici o persoană pe care o întâlnise. Se gândise de mai multe ori, poate chiar de zeci de ori la faptul că ar fi putut fi o persoană cunoscută, deşi îi venea greu să creadă lucrul ăsta, căci dacă ar fi întâlnit o astfel de persoană, nu ar fi trecut neobservată prin viaţa ei. Îşi dăduse seama că greşise poate faţă de el atunci când într-o seară îi spusese faptul că ştia că nu printr-o minune jurnalul îi răspundea seară de seară şi că i-ar face mare plăcere să-l întâlnească. Când îi scrisese lucrul ăsta îşi urmase doar instinctul de moment, fără să se gândească la consecinţe sau la ceea ce ar fi însemnat lucrul ăsta pentru el. Poate că greşise, însă îşi dorea atât de mult să întâlnească persoana care pentru prima oară în viaţă, o făcuse să se simtă specială şi asta doar prin nişte cuvinte bine alese.

În mintea ei se derulase de atâtea ori cum avea să decurgă întâlnirea cu el, totul atât de clar şi atât de detaliat de parcă chiar se întâmplase cu adevărat la un moment dat. Totul s-ar fi petrecut într-o seară de noiembrie, când ar fi trebuit să se întâlnească la o cafea pe o stradă lăturalnică a oraşului. Ea ar fi ajuns acolo prima, ar fi aruncat o privire înăuntru şi nu ar fi avut nici o tresărire privindu-i pe rând pe cei din interior şi astfel ar fi rămas să aştepte afară. Frigul i-ar fi pătruns în oase, aşteptarea ar fi fost cruntă, însă la un moment dat ar fi auzit paşi pe alee şi ar fi vazut o siluetă neagră, ca cea din noaptea când îl zărise pentru prima oară, apropiindu-se de ea. Inima i-ar fi bătut atât de tare şi ar fi avut atât de mulţi fluturi în stomac, iar când el s-ar fi apropiat n-ar fi fost nevoie de mai mult de o privire ca să ştie că el este. El ar fi îmbrăţişat-o atât de tare şi cu atâta căldură, ca cea din vorbele lui aşternute pe hârtie zi după zi. Ar fi intrat împreună de mână, ar fi stat de vorbă ore la rând, ar fi râs ca doi copii şi ar fi discutat atât de multe de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă întreagă. Şi apoi, când să plece, ea l-ar fi întrebat dacă nu vrea să meargă cu ea şi s-ar fi urcat amândoi în maşină şi ar fi mers, ar fi râs preţ de alte ore bune, ar fi ascultat muzică, aceeaşi muzică care răsuna în urechile ei în fiecare seară când se gândea la el. Afară ar fi început să ninigă cu fulgi mari ce s-ar fi aşezat rând pe rând pe şosea şi pe brazii ce înconjurau şoseaua şi ei ar fi încercat să-i numere...unu, doi... sute, multe sute... şi s-ar fi încurcat şi ar fi râs din nou ca doi copii şi până să-şi dea seama cât de mult merseseră şi cât de mult vorbiseră vrute şi nevrute, să fi ajuns într-o zonă magnifică de munte, înconjuraţi de zăpadă... şi ar fi oprit la o cabană şi s-ar fi tăvălit amândoi prin zăpadă până le-ar fi îngheţat buricele degetelor şi apoi, zgribuliţi ar fi urcat scările întortocheate din cabană, îmbătându-se cu mirosul de lemn nou ce-i însoţea la tot pasul. Ar fi ajuns în cameră, vâlvătaia focului din şemineu ar fi luminat difuz camera mare şi atunci el ar fi strâns-o în braţe, ar fi apropiat-o de el şi i-ar fi atins uşor buzele, prima oară doar cu buricele degetelor, într-o unduire fină pe întreg conturul buzelor ei însetate, apoi încet şi-ar fi apropiat buzele lui moi şi umede de ale ei şi ar fi sărutat-o iar şi iar. Ea s-ar fi lăsat purtată ca pe aripi de vis, mâna lui ar fi alunecat pe pieptul ei, desfăcându-i cu mişcări uşoare fiecare nasture de la cămaşă, până la ultimul, şi apoi ea şi-ar fi lăsat mâinile moi, cămaşa i-ar fi căzut pe jos dezmierdându-i pentru o clipă umerii goi. El ar fi sărutat-o pe gât iar şi iar şi ar fi mângâiat-o cu mâinile lui mari, ar fi muşcat-o uşor de ureche şi i-ar fi şoptit ceva numai de ei ştiut iar toata noaptea ar fi fost numai a lor, fără resentimente, fără alte gânduri ci doar simpla fericire de a se bucura unul de altul pentru doar câteva ore. Apo el ar fi ţinut-o în braţe tot restul nopţii, fără să mai conteze că a doua zi poate nu aveau să mai fie împreună, dar vor rămâne în suflet cu sentimentul că pentru prima oară în viaţă au făcut exact ceea ce au simţit, fără să se gândească la o altă zi şi fără să-şi ştie unul altuia numele.

Pentru Sara devenise foarte clar în mintea ei faptul că cel mai important lucru în momentul acela pentru ea era o clipă petrecută alături de el decât o viaţă în care să sufere de lipsa unei clipe perfecte. Închise ochii şi se gândi o clipă dacă el ar şti toate lucrurile acestea, dacă s-ar fi schimbat ceva. Se hotărî să scrie tot ce-şi imaginase ea în jurnal, după ce scrise se întinse pe pat şi adormi cu gândul că poate va citi şi poate va răspunde.

Povestea Sarei VI

Sara stă ghemuită pe pervaz, cu capul cuprins de căuşul palmelor zdruncinându-se din când în când. Supărarea din sufletul ei se simte parcă în aerul camerei înmiresmat de notele de vanilie ale lumânării parfumate din colţul camerei. Gândurile îi zboară în neanturi nedesluşite câteodată chiar şi pentru ea. Se gândea la tot ceea ce făcuse greşit pe parcursul vieţii şi constată că nu puţine au fost momentele acestea, însă acum nu ştia cu ce a greşit atât de tare astfel încât să merite atâta tăcere din partea lui. Pentru o clipă parcă nici nu mai conta, între atâtea dezamăgiri din viaţa ei, însă inevitabil rămase cu un gol în stomac, un gol atât de mare, încât nu putea fi umplut decât de vorbele lui, vorbele lui de altădată, vorbe bine ticluite, vorbe învăluite în mătasea misterului ţesute fir cu fir, zi după zi în ultimele luni. Deschise jurnalul, îl răsfoi, iar şi iar, preţ de câteva ceasuri bune. Nu mai înţelegea nimic, nu înţelegea de unde această tăcere, poate că nici nu era de înţeles, poate că nu era nimic, pentru o clipă se gândi că păţise ceva şi că asta era motivul pentru care nu îi mai răspunsese şi nu o mai vizita aproape seară de seară ca în ultimele luni. Gândul acesta o cutremură de-a dreptul, căci nu avea cum să afle dacă se întâmplase într-adevăr ceva aşa că prefera să creadă că dintr-un motiv anume, numai de el ştiut s-a supărat şi a fugit din viaţa ei la fel de repede cum a şi intrat. Golul din stomac nu avea să treacă, ar fi avut nevoie doar de câteva cuvinte din partea lui, doar câteva şi atunci totul ar fi fost bine. A simţit că avea să se întâmple asta, în adâncul sufletului ei a ştiut, poate chiar de mult timp, însă n-a vrut să renunţe la sentimentul aparte pe care-l avea la fiecare mesaj de la el. Dintr-o dată se simţi atât de goală, atât de părăsită încât parcă nici inima nu-i mai bătea în anumite momente, se oprea în loc pentru o clipă, ca apoi s-o ia de la capăt, pe acelaşi drum, bătut de atâtea ori. Pentru o clipă se gândi la Alexandru, la dragostea ce i-o purtase atâţia ani însă recunoscu ca pentru sine, că la nivelul cuvintelor nu mai avusese parte de o asemenea experienţă, atât de plăcută... pentru prima dată în conversaţiile cu cel care-i scria în jurnal se simţea ascultată şi înţeleasă şi pentru asta îi mulţumea în gând. Nimeni, absolut nimeni nu mai reuşise asta, nici măcar Alexandru. Intr-o clipă îi trecu prin gând că în scrisoarea lui ar putea găsi exact asta, ce-i lipsea în acest moment. Se îndreptă către birou, deschise sertarul, lua scrisoarea, o foi între degete pentru câteva clipe, apoi o luă şi o puse deasupra lumânării şi o privi cum se transformă-n scrum. Nu mai conta pentru ea ce-i scrisese, puteau fi o mie de scuze înşiruite ticluit pe hârtie, oricum nu ar fi atins nivelul cu care se obişnuise în ultima vreme. Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi se îndreptă către baie, dădu drumul la apă în cadă. Se dezbrăcă cu mişcări uşoare, hainele căzură pe gresia rece, avea un trup de copilă, un trup atât de alb şi de plăpând ca şi sufletul ei, părul negru îi cădea pe umeri, acoperindu-i sânii mici rotunzi. Se cufundă în apa caldă, închise ochii şi se gândi la toată viaţa ei, la faptul că nu a mai pictat de ani de zile, la vioara care poate acum i-ar fi fost aliată în suferinţă dacă ar fi ştiut s-o strunească, la copilăria cu iz de basm, la povestile bunicii, la Alexandru, la plimbările pe malul mării în miez de noapte, la fiorul pe carl simţise când îi răspunsese jurnalul, crezând că e ceva magic, la figura nedesluşită a celui care-i intrase pe fereastră şi totodată în viaţă, la cuvintele înşiruite în paginile galbene scorojite ale jurnalului, atâtea cuvinte, atâtea trăiri, atâtea drame... atât de multe! Apa deveni roşie, atât de roşie, ca fluturii ce-i dansau acum pe pleoape, braţele i se lăsară în jos, capul într-o parte. Atât de multe în gândurile ei, işi aduse aminte că ar fi vrut să fie sirenă, să-nnoate pe fundul oceanului, între valuri inspumate, să pătrundă în apa rece, atât de rece, îi apăru în minte imaginea ei în cadă, în apa roşie, atât de roşie şi ea inertă, cu părul negru plitind deasupra apei. Totul se întunecă pentru o clipă, o cuprinse o răcoare, până în suflet apoi deschise ochii, se uită în jurul ei... apa era limpede, atât de limpede şi de clară... se ridică în picioare păşi lângă cadă, pe trupul ei zvelt se scurgeau picăturile de apă, atât de multe şi atât de dese ca şi lacrimile ei, trupul îi strălucea în lumina nenumăratelor lumânari ce erau aprinse în baie, ca si lacrimile ei scăldate de lumina lunii.

Povestea Sarei V

Discuţiile Sarei cu persoana misterioasă care-i scria în jurnal continuară preţ de câteva luni bune. Deja ajunsese la stadiul la care nu mai simţea nici un disconfort în a se confesa şi a-şi expune sentimentele, lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci niciodată. Zilele din viaţa ei parcă treceau mai repede de când avea o persoană cu care putea sta de vorbă atât de multe lucruri, pentru prima oară se simţea ascultată, parcă tot ceea ce scria avea acum un glas aparte, glas care se lovea de pereţii încăperii şi se întorcea înapoi sub forma unui ecou care desluşea zbuciumul ascuns în sufletul ei plăpând. De la un timp simţea nevoia sa-i raspundă strict la ceea ce el doar ce scrisese în jurnalul ei fără a se mai ascunde în spatele cuvintelor bine ticluite şi a poveştilor feerice. În mintea ei se conturase deja o imagine a celui care seară de seară îi scria în jurnal atât cât putuse ea să desluşească, cu mintea ei de copilă încă. Pentru ea era clar că era cineva cu experienţă de viaţă, mai în vârstă, poate chiar cu mult decât ea, desluşise asta din atitudinea protectoare pe care o avea faţă de ea, din multele lucruri pe care le învăţase în acest timp de la el, lucruri la care nu se mai gândise până atunci, din răbdarea cu care revenea zi după zi citind şi răspunzând. De multe ori de-a lungul acestor discuţii purtate în jurnal îl provocase în diverse feluri, însă avea un talent de-a dreptul magic de a răspunde, de a se eschiva şi de a duce discuţia într-un alt sens protejând-o parcă. Şi lui ca şi ei, îi placeau oamenii, în toată diversitatea lor, cu caracterele lor diferite, cu mimica lor diferita de la persoană la persoană şi de la clipă la clipă la aceeaşi persoană, cu gestica aparte a fiecăruia, unii poate mai rezervaţi, alţii mai exuberanţi şi exaltaţi. Se gândi preţ de câteva clipe la oameni în general şi îşi dădu seama că mulţi o dezamăgiseră de-a lungul timpului, pentru că nu ştiau s-asculte, pentru că n-o priveau în ochi când vorbeau cu ea, pentru că îi trădaseră încrederea, pentru că o minţiseră. Imediat după despărţirea ei de Alexandru, avusese o perioadă în care nu mai avea încredere în oameni datorată experienţelor mai puţin placute din trecut însă ulterior realizase faptul că datorită unor oameni care reuşiseră s-o rănească nu putea să-i includă pe toţi în aceeaşi categorie pentru că asta ar fi însemnat să nege exact acea diversitate pe care o aprecia la fiecare om în parte, deosebit doar prin felul lui de-a fi.

Se gândea de multe ori că i-ar plăcea să-l întâlnească pe cel care-i scria în jurnal indiferent dacă el ar fi fost tânăr sau trecut de tinereţe, gras sau slab, urât sau frumos, important pentru ea era faptul că găsise în sfârşit pe cineva cu care putea să vorbească, chiar dacă doar în scris şi de la care putea învăţa multe. Deja de-a lungul acestor luni, învăţase să aibă răbdare, căci până atunci mergea pe premisa “Totul trebuie să aibă loc în momentul asta”, învăţase să răspundă mult mai scurt şi fără a se ascunde în spatele cuvintelor măreţe, învaţase să asculte fără a da vreun sfat apoi şi mai presus de toate că orice problemă are o soluţie ce trebuie găsită, fie că este una uşoară sau nu.

Se simţea acum mult mai sigură pe ea, începuse să iasă din casă şi nu mai plânsese după Alexandru de ceva timp. Îşi revenise, în fiecare zi când se trezea soarele parcă strălucea mai tare în înaltul cerului şi chiar dacă se întâmpla să plouă, nu mai era melancolică aşa ca altă dată... până-ntr-o zi când gasi în poştă o scrisoare, recunoscu scrisul imediat, era de la Alexandru. Întreaga lume se prabuşi din nou în jurul ei!

Povestea Sarei IV

Trecuse mai mult de jumătate de an de când se despărţise de Alexandru, plânsese mult, pe ascuns, fără ca părinţii ei să ştie vreo clipă zbuciumul din sufletul ei. Uneori avea ochii atât de umflaţi încât prefera să nu iasă din camera ei, pentru că le-ar fi dat de bănuit celor din jur. Singurele clipe în care se simţea bine erau cele petrecute pe malul mării, cu tălpile afundate în nisip, înconjurată doar de gânduri şi de pescăruşii care ţipau când în înaltul cerului, când rotind deasupra ei. Chiar şi aici purta după ea jurnalul cu pagini galbene şi scorojite în care scria diverse poveşti şi poezii rupte din sufletul ei zbuciumat. Îi era atât de drag acest jurnal încât nu se putea despărţi de el nici o clipă. De fiecare dată când scria în el, îl lăsa apoi la o parte, aştepta preţ de câteva clipe, apoi îl deschidea căutând cu privirea un alt răspuns al jurnalului pentru ceea ce tocmai scrisese. După câteva zile îşi dădu în cele din urmă seama că jurnalul îi răspundea numai peste noapte, niciodată în timpul zilei, aşa că încetase să-l mai deschidă din oră-n oră în aşteptarea unui răspuns. Începuse să se simtă atât de apropiată de jurnal încât în unele seri visa cum acesta se transforma într-un băiat a cărui faţă nu reuşea nicicum s-o distingă în timpul visului, oricât de mult ar fi încercat să se apropie. În alte dăţi petrecea ore întregi ticluind ceea ce scria astfel încât să includă în poveşti fărâme ale discuţiilor dintre ea şi jurnal încercând astfel să-i atragă atenţia. Nu povestise nimănui faptul că jurnalul ei, prin nu ştiu ce magie în fiecare noapte prindea viaţă răspunzându-i, oricum cui ar fi putut povesti, şi chiar dacă ar fi avut cui, cu siguranţă ar fi considerat-o nebună, nu ar fi crezut-o nimeni.

Într-o zi, în dorul ei nebun de a cânta la vioară scrisese despre asta: “ Ridică-ţi capul sus! Lasă vioara încet să-ţi intre sub bărbie. Mâinile să le laşi moi, arcuşul încordat... ochii închişi. Cât de mult te-am dorit! Dar nu te cunosc, nu-ţi ştiu rosturile. Nu ştiu cum să te fac să râzi, nici să suspini, cu atât mai puţin să cânţi. Arcuşul alunecă uşor pe vioara veche a altuia, buricele degetelor îi sângerează de încordare... sunetele se înalţă strigătoare la cer... din ce în ce mai tari, mai ascuţite... tremurânde! Este singurul sunet care-mi face inima să tresalte... şi cel al vocii tale, dacă aş cunoaşte-o! Nu ştiu ce note cânţi tu vioară, ar putea fi oricare, însă înşiruirea lor este absolut superbă. Mi se ridică fiecare firicel la orice suntet înălţător şi îmi tremură mâna la fiecare acord lin. Te-am vrut cândva de mult. Nu mi te-ai oferit... n-am avut timp apoi ca să te-nvăţ, să te strunesc. M-am resemnat! Acum te ascult mereu cum vibrezi pentru alţii, dar urechile mele au fost tot timpul pentru tine. Sunetele tale îmi rămân agăţate în timpan ore-ntregi... şi atunci, închid ochii şi te ascult... mereu!” . Aşezând şi aceste ultime cuvinte, reciti şi se gândi pentru o clipă ce ar putea sa-i răspundă jurnalul la ceea ce tocmai scrisese, căci de data asta nu mai scrisese despre dragoste, despre sentimente neîmplinite, despre răni adânc înfipte în suflet. Cu gândul ca de dimineaţă va gasi cu siguranţă un răspuns se tolăni în pat încercând să adoarmă, însă în seara aceasta, gândurile nu-i dădeau pace. Se zvârcoli preţ de câteva ore bune încercând să adoarmă dar nu reuşi. La un moment dat se auzi un zgomot venind de la fereastră şi văzu pe cineva cum intră în dormitorul ei, însă încremeni de frică pe moment şi nu reuşi să scoată nici un sunet. Băgată sub pătură până sub bărbie, observă cum cel care intrase se îndreptă către jurnalul ei, citi ceea ce scrisese, ajutat de o lanternă mică, scoase din buzunar ceva şi rămase încă câteva clipe deasupra jurnalului ei. Văzând că se ridică şi se îndreaptă către fereastră, Sara se prefăcu, că doarme, mijind însă ochii ca să-l distingă mai bine. Nu reuşi însă să-şi dea seama dacă îl cunoaşte sau nu, era clar un băiat, destul de slab, cu părul negru parcă. Aşteptă să mai treacă câteva clipe, apoi se ridică din pat şi merse direct la jurnal, acesta îi răspunsese din nou, însă pentru prima dată îşi dădu seama că nu e nimic paranormal, ci era un băiat care aproape în fiecare seară reuşea să citească şi să-i răspundă. Reciti răspunsul lui “Muzica este felul In care sună sentimentele!” şi zâmbi în colţul gurii gandindu-se ca intr-o zi o sa-l intalneasca dar pana atunci voia sa continuie aceste discutii sub aura aceasta de mister.

Vedeti si: Povestea Sarei I, II, III

Povestea Sarei III

Sara scria în neştire, umplea paginile galbene şi scorojite ale jurnalului. Stiloul curgea din când în când, lăsând în urma lui pete albastre absorbite de gura nesăţioasă a paginilor însetate. Aşeza gânduri efemere şi trăiri intense ce se transformau in cuvinte molcome, înşiruite ordonat pe aceleaşi pagini galbene ridate de trecerea timpului. Ascundea în spatele cuvintelor măreţe şi a metaforelor suave dureri adânc înrădăcinate în sufletul ei scrijelit, dueri numai de ea ştiute, dureri atât de puternice încât, câteodată simţea cum îi explodează sufletul într-o mie de părţi. Nu de mult scria despre dragoste, despre puterea ei mirifica de a schimba omul, despre fluturii din stomac pe care-i simţea la fiecare întâlnire cu Alexandru, despre săruturile pasionale de pe malul mării şi despre atingerile inocente. Acum, odată cu singurătatea ce-o împresura scria despre departare şi despre cuvinte mute rămase nedesluşite, nu scria niciodata despre Alexandru sau despre durerea ei dar cuvintele aşternute spuneau totul: “File de carte răsfoiesc cu-a tale mâini uşoare ca de ceară. Ţi se vor topi într-o zi de căldura sufletului meu. Se vor topi şi vor picura neîncetat pe sufeltul meu. Nu va dura mult până când se vor topi în întregime şi în urma lor va rămâne doar ceara, încremenită în picurii vărsaţi. Dincolo de toate astea vei fi doar tu, acelaşi, mut de departare dintre noi, căci nu te-aud! Nici nu te văd, căci eşti departe. Atât de departe încât nu-ţi aud răsuflarea neîncetată. Sunt surdă de-a tale imagini fantomatice şi de figura ta de ceară. Ai fost acolo nu de mult. Acolo în departare m-ai aşteptat. N-ai stat mult, apoi ai plecat. Nu-ţi place să aştepţi. Ai lăsat în urma ta doar gândurile albe, de nedesluşit. Ce-ai vrut să zici? În mintea ta totul e la fel, miroase a gol. Mi-ai aşezat la picioare cuvintele tale mute, şi s-au topit şi am călcat peste ele. În depărtare nu a ramas nimic din ele, sfărâme ale vorbelor tale mute de altădată doar. Şi calc pe ele şi le adun în talpă, fără să-mi dau seama le am pe toate, acolo în călcâi. Nu las nimic în urmă. Ajung... şi mă descalţ de tălpi şi-adun a ta fărâmă de vorbă mută. Le lipesc, le potrivesc, nu reuşesc nici cum, în ale mele tălpi mai erau fărâme şi-n vorbele tale aceleaşi. Am reuşit, le-am potrivit. Şi vorbele tale mute acum capată suflare şi se-ncordează şi ţipă a tale vorbe mute: <Departarea nu e pentru tine, iubita mea de ceară. Căci în călduri te sfarâmi, cu-a mele vorbe mute. Rămâi în gânduri şterse şi stai pe loc te rog. La tine o sa vin când o să las căldura, când o să fiu de gheaţă, ca să te pot avea, să nu te scap printre degete cu-a tale picurare de ceară caldă. Iubita mea de ceară să mă aştepţi că vin.>" " Aşezând şi aceste ultime cuvinte se întrebă dacă el vreodată are să mai vină iar gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată o cutremură atât de tare încât şiroaie de lacrimi îi brăzdară obrazul alb şi adormi încovoiată, încă suspinând. Fu trezită de o bătaie-n geam, se ridică ştergându-se cu dosul palmei de lacrimi şi se-ndreptă către fereastră, bătea în geam creanga stejarului falnic de lângă casă în suflarea vântului iar lumina lunii proiecta pe pereţii încăperii imaginea fantomatică a crengii ce părea un monstru ce se ascundea când după dulap, când după pat, cu mişcări bruşte încoace şi încolo. Sara trase draperiile cu mişcări repezi, aprinse o lumânare şi deschise din nou jurnalul, se uită puţin pe el şi dintr-o dată îl apucă şi-l azvârli sub pat ca şi cum ar fi vrut să scape de un demon. În paginile scrijelite ale jurnalului sub ceea ce scrisese ea, se putea desluşi un alt scris, cu totul aparte faţă de al ei... jurnalul îi răspunsese!
Vedeti si: Povestea Sarei I si Povestea Sarei II

Povestea Sarei II

Îl cunoscuse pe Alexandru acum aproape zece ani, era atât de tânără şi de naivă pe atunci, de fapt multe lucruri nu s-au schimbat, poate doar în sufletul ei. Alexandru provenea dintr-o familie săracă, care nu-şi dăduse interesul pentru educaţia copiilor, era un tip deştept, însă lipsa educaţiei din copilărie îşi spunea cuvântul. Ar fi putut face multe şcoli, însă familia lui alesese pentru el cea mai înaltă şcoală ce putea fi urmată de un membru al familiei, şcoala vieţii. Aceasta îşi lăsase amprenta pe el sub forma unor cicatrici mai mari sau mai mici, la baza piciorului şi pe omoplat. Sarei nu îi păsase însă de condiţia lui, în momentul în care îl întâlnise pentru prima dată, parcă o lovise ceva în moalele capului fiind vrajită de ochii mari şi negri care aveau o sclipire aparte. Parcă totul se schimbase în viaţa ei din momentul în care îl cunoscuse pe Alexandru, tot universul ei se rotea în jurul lui, era atât de îndrăgostită de el, încât nu îi mai păsa de nimeni altcineva. Seara când rămânea singură, nu se gândea decât la el, la cum va face să-l vadă din nou, pentru că se vedeau de fiecare dată pe ascuns căci părinţii ei nu erau de acord cu această relaţie. Ceea ce era atât de important pentru ea, lăsase de o parte de când îl cunoscuse, acum nu se mai trezea în toiul nopţii ca să scrie cine ştie ce poezie uitată în paginile scorojite ale caietului sau să-şi imagineze vrute şi nevrute, singurul lucru care-o mai trezea din somn era imaginea lui ce-i apărea în vis dezmierdând-o sau certând-o pe un ton atât de blajin încât pentru ea suna ca o declaraţie de dragoste. Când se întâlnea cu el, parcă renăştea de fiecare dată, avea aceeaşi senzaţie de fluturi în stomac, la fel ca în prima zi când l-a întâlnit şi au dat mâna... şi acum îşi aminteste strângerea lui ferma, cu palma un pic umedă, zâmbetul său larg şi vocea gravă pe care a zis doar atât: “Eu sunt Alexandru... încântat!”. Sarei i se pare că-l cunoaşte de o viaţă, deşi nu a trecut chiar atât de mult timp, însă ea a ştiut încă de atunci ca el va fi marea iubire a vieţii ei. În gândurile ei se perindă în fiecare seară clipele petrecute alături de el, prima lor întâlnire când s-au plimbat pe străzi fără o direcţie anume, s-au oprit şi el i-a cântat şi au dansat îmbrăţişaţi în faţa unei biserici; sau primul cadou de la el, un gândăcel într-o cutiuţă care însemna foarte mult pentru ea, căci îi spusese la un moment dat ca important atunci când faci un cadou este gestul, în cutie poate fi orice, chiar şi un gândăcel... iar el îşi amintise; sau atunci când au îngheţat pe o bancă în parc stând toată noaptea îmbrăţişaţi. Doamne... cât de mult îl iubea! Cum să nu-l iubească... căci el îi scria scrisori şi ea îi răspundea, câteodată chiar şi în versuri, deşi ar fi putut să vorbească la telefon sau pe internet, însă scrisorile aveau un iz de romantism de mult uitat. Sara împăturea fiecare scrisoare cu grijă şi o punea într-o cutie numai de ea ştiută, o cutie în care ea păstrase şi câteva scoici şi pietre adunate de pe plajă, sfoara de la nişte covrigi pe care i-au mâncat împreună în seara în care au îngheţat pe bancă în parc, nota de plată de la aniversarea lor de nouă luni de la un restaurant romantic de lângă parc, poze cu ei doi şi poze făcute de ea cu el pe malul mării trăgând însetat din ţigară. Într-o seară visase că venise cineva şi ii furase cutia, se trezise din somn cu o senzaţie de gol în stomac, căutând-o cu disperare... până reuşi să o găsească, parcă trecu o veşnicie în care întreaga sa lume se prăbuşise. Stânse cutia la piept ca şi când nu ar fi existat nimic mai preţios pe lume şi adormi îngânând: “Alex, dragul meu Alex...”

Continuare la: Povestea Sarei I