Cerurile cad peste mine… toatǎ
negura mǎ ȋmpresoarǎ și nu mai zǎreșc nici o urma de scȃnteie, clipeșc ușor, cu
fȃlfȃiri line de gene negre, ȋncǎrcate de gȃnduri eterne și perene ce le
ȋngreuneazǎ atȃt de tare ȋncȃt fȃlfȃirea ușoarǎ devine greoaie, atȃt de greoaie
iar ochii se ȋnchid și neantul gȃndurilor se adȃncește. Cu ochii ȋnchiși și
pleoapele greoaie vǎd scȃnteieri de luminǎ plǎpȃndǎ, de stele minione ce
danseazǎ prin neant ȋncercȃnd sǎ ȋl lumineze, sǎ-i dea viațǎ… stele, mii de
stele, colorate și vii, cu scǎnteieri de rǎsǎrit, ca stelele ce luminau odata,
nu demult cerul gȃndurilor mele. Acum doar neant, genune, abis… sclipiri de stele cǎzǎtoare… și stelele mor,
și stelele rǎmȃn fǎrǎ viațǎ, nu ȋnainte de a da un ultim spectacol suprem, o
ultimǎ dungǎ de luminǎ, o ultimǎ scȃnteiere, o ultimǎ speranțǎ ce se stinge
brutal, fǎrǎ semne ci doar din scȃnteierea magnificǎ scrijelește o dungǎ de
luminǎ, o ultimǎ fǎrȃmǎ de sclipire si
apoi nimic… doar nimic! ȋncerc sǎ scap de ȋntuneric, de neant…. pleoapele sunt
grele…. atȃt de grele… bataile inimii danseazǎ ȋncǎ sfidǎtor și-mi bubuie
asurzitor ȋn urechi…
De-aș mai vedea o datǎ scȃnteierea
stelelor rǎpuse ieri de simpla-mi rǎsuflare, de inima ȋn piept mi-ar sta mǎcar
o clipǎ și infernalul zgomot s-ar opri, de mȃna mea n-ar mai tȃnji s-atingǎ și
sǎ cuprindǎ toți sorii de pe cer, de-aș auzi mǎcar o clipǎ cum zbiarǎ stelele
cȃnd mor, de-aș mai putea șopti la stele dureri nemǎrginite, de-aș mai putea sǎ
sorb din scȃnteieri de sori, de-aș potoli vreodatǎ setea de a privi-n culori, de aș
putea s-adun ȋnțelepciuni din stele și de-aș putea iubi și steaua nenǎscutǎ și
fǎr’ de pȃlpȃiri sau cea strǎlucitoare ce mȃine-I doar neant… aș mai deschide
ochii, cu pleoapele-mi greoaie ca sǎ mai vǎd aievea o ultimǎ scȃnteie ce
pȃlpȃie-n abisuri visȃnd sǎ fie soare falnic și
trufaș!
Postări
