Povestea Sarei II

Îl cunoscuse pe Alexandru acum aproape zece ani, era atât de tânără şi de naivă pe atunci, de fapt multe lucruri nu s-au schimbat, poate doar în sufletul ei. Alexandru provenea dintr-o familie săracă, care nu-şi dăduse interesul pentru educaţia copiilor, era un tip deştept, însă lipsa educaţiei din copilărie îşi spunea cuvântul. Ar fi putut face multe şcoli, însă familia lui alesese pentru el cea mai înaltă şcoală ce putea fi urmată de un membru al familiei, şcoala vieţii. Aceasta îşi lăsase amprenta pe el sub forma unor cicatrici mai mari sau mai mici, la baza piciorului şi pe omoplat. Sarei nu îi păsase însă de condiţia lui, în momentul în care îl întâlnise pentru prima dată, parcă o lovise ceva în moalele capului fiind vrajită de ochii mari şi negri care aveau o sclipire aparte. Parcă totul se schimbase în viaţa ei din momentul în care îl cunoscuse pe Alexandru, tot universul ei se rotea în jurul lui, era atât de îndrăgostită de el, încât nu îi mai păsa de nimeni altcineva. Seara când rămânea singură, nu se gândea decât la el, la cum va face să-l vadă din nou, pentru că se vedeau de fiecare dată pe ascuns căci părinţii ei nu erau de acord cu această relaţie. Ceea ce era atât de important pentru ea, lăsase de o parte de când îl cunoscuse, acum nu se mai trezea în toiul nopţii ca să scrie cine ştie ce poezie uitată în paginile scorojite ale caietului sau să-şi imagineze vrute şi nevrute, singurul lucru care-o mai trezea din somn era imaginea lui ce-i apărea în vis dezmierdând-o sau certând-o pe un ton atât de blajin încât pentru ea suna ca o declaraţie de dragoste. Când se întâlnea cu el, parcă renăştea de fiecare dată, avea aceeaşi senzaţie de fluturi în stomac, la fel ca în prima zi când l-a întâlnit şi au dat mâna... şi acum îşi aminteste strângerea lui ferma, cu palma un pic umedă, zâmbetul său larg şi vocea gravă pe care a zis doar atât: “Eu sunt Alexandru... încântat!”. Sarei i se pare că-l cunoaşte de o viaţă, deşi nu a trecut chiar atât de mult timp, însă ea a ştiut încă de atunci ca el va fi marea iubire a vieţii ei. În gândurile ei se perindă în fiecare seară clipele petrecute alături de el, prima lor întâlnire când s-au plimbat pe străzi fără o direcţie anume, s-au oprit şi el i-a cântat şi au dansat îmbrăţişaţi în faţa unei biserici; sau primul cadou de la el, un gândăcel într-o cutiuţă care însemna foarte mult pentru ea, căci îi spusese la un moment dat ca important atunci când faci un cadou este gestul, în cutie poate fi orice, chiar şi un gândăcel... iar el îşi amintise; sau atunci când au îngheţat pe o bancă în parc stând toată noaptea îmbrăţişaţi. Doamne... cât de mult îl iubea! Cum să nu-l iubească... căci el îi scria scrisori şi ea îi răspundea, câteodată chiar şi în versuri, deşi ar fi putut să vorbească la telefon sau pe internet, însă scrisorile aveau un iz de romantism de mult uitat. Sara împăturea fiecare scrisoare cu grijă şi o punea într-o cutie numai de ea ştiută, o cutie în care ea păstrase şi câteva scoici şi pietre adunate de pe plajă, sfoara de la nişte covrigi pe care i-au mâncat împreună în seara în care au îngheţat pe bancă în parc, nota de plată de la aniversarea lor de nouă luni de la un restaurant romantic de lângă parc, poze cu ei doi şi poze făcute de ea cu el pe malul mării trăgând însetat din ţigară. Într-o seară visase că venise cineva şi ii furase cutia, se trezise din somn cu o senzaţie de gol în stomac, căutând-o cu disperare... până reuşi să o găsească, parcă trecu o veşnicie în care întreaga sa lume se prăbuşise. Stânse cutia la piept ca şi când nu ar fi existat nimic mai preţios pe lume şi adormi îngânând: “Alex, dragul meu Alex...”

Continuare la: Povestea Sarei I

Nebunie

Cât aş fi vrut să fiu nebună...
s-alerg pe câmpuri înstelate,
să fiu doar eu cu mine sub clar de lună
iar urletul de animale să-mi sune-a clopot care bate!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să mormăi doar şoptit în barbă
s-aud doar voci suave ce-n timpan răsună,
să văd a ta nedesluşită formă, ca de fantomă albă!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să prind în mâna dreaptă stele
cu mâna stângă să m-agăţ de biata lună
iar totul de prin jur să se transforme în gâze efemere!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
să stau doar în cămaşă albă,
să mă îndrept spre clopotele care sună
desculţă, tălpile să mi le-afund prin neaua îngheţată!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
şi poate chiar mi-a reuşit vreodată
să par, să fiu, s-arăt ca sunt nebună
dar ştiu că tu şi el şi ea... n-o să mă credeţi niciodată!
Cât aş fi vrut să fiu nebună…
dar cred c-am fost o vreme lungă
când doar umblam pe uliţi slabă si zăludă
căci n-am lăsat pe nimeni în suflet să-mi străpungă!
Doar aş fi vrut să fiu nebună…
Şi-am fost, şi sunt in continuare
Iar de mă vei găsi din nou sub clar de lună
de data asta sufletu-mi de nebunie nu va avea scăpare!
Da… sunt nebună, poate sunt…
şi mă voi zvârcoli pe-acest pământ
în nebunia grea şi cruntă a unui om de rând
ce nu de mult pe sufletul acelaşi făcuse jurământ!
Da... sunt nebună şi voi mai fi...
Nimic şi nimeni nu mă va mai opri
din nebunia-mi cruntă sedimentată-n suflet
ce picătură după picătură se-nfige şi în al meu cuget!
Da... acum chiar sunt nebună...
Şi nimeni n-o să poată acum sa-mi spună
că sunt nebună, căci n-am să-i cred acum
când ei vor zice ca eu s-o iau pe o cărare şi nebunia-mi pe alt drum!

În necunoscut

Ne-am cunoscut întâmplător...
Necunoscut erai, un simplu călător
Ce se oprea pe banca minţii mele,
Numărând clăbucii gândurilor efemere.
Tobele se aud, bat în depărtare
Şi-aduc în bubuitul lor cel surd
Surâsul cald şi lin al vocii tale
Ce-n se transforma-n note muzicale.
Sunt ca o carte deschisă pentru tine
Îţi place sa-mi răspunzi în note prea puţine.
Câteodată mă port mai mult ca o copilă
Dar tu mă descoperi cu fiecare filă.
Îmi place să mă apar în cuvinte
Dar tu citeşti şi mă descoperi iar,
Te uiţi, şi-mi spui să iau aminte
Eu îţi promit că nu e în zadar.
Aş vrea să-ţi spun cu mult mai multe
De fiecare dată când ne întâlnim
Dar gându-mi se transformă în cuvinte mute
Si iar pe drumuri paralele noi pornim.
Iarăşi în cuvinte ne vom întâlni
Şi printre rânduri tu tot vei citi
Iar în scrisoarea ta cea anonimă
Îmi vei arăta ce ma stapunge-n inimă.
Şi aş fi vrut să ştii mai multe despre mine
Şi aş fi vrut să mă-ntâlnesc din nou cu tine
Să stăm de vorbă mult, chiar peste noapte
Iar toate temerile mele să se transforme-n şoapte.

Paradis scrijelit

Pe trupul meu efemer, ca de ceară,

scrijeleşti imagini cu tine.

În inima-mi frântă înfigi a ta gheară

să-mi scoţi păcatul din vene.

Din oasele-mi faci castelul de vis

şi din sângele-mi râuri şi mări

iar din păru-mi vâlvoi, cerul închis

ce cu stele va sta peste nori.

Înfipta ta gheară rămâne în mine,

vertebra din spatele-mi ţipă acut

şi inima ei vrea să stea doar cu tine...

sărutul din noi se zdruncină mut.

Ai fi vrut să ştergi rana adânc închistată

cu podul palmei să laşi tot ce-a fost.

Să nu-mi mai vezi faţa de gânduri brăzdată

şi de multele supărări fără rost.

Ai fi vrut să te iert, să te caut,

în neant să merg după tine,

să te găsesc după sunet de flaut

şi să uit scrijelirea din mine.

Ai fu vrut să uit a ta gheară ascuţită

ce înfiptă-mi rămase în suflet

şi să mă las de-a tale mâini făurită

să mă laşi fără glas, fără cuget.

Nicicând n-ai să poţi asta să faci,

n-am să te las nici în vis.

Nicicând n-ai să te complaci...

Nicicând... doar ai promis!

Îmi oblojesc mai atent rana adâncă

ce pesemne în suflet a pătruns,

până la vindecare, mai e cale lungă...

dar aştept din neant un răspuns.

Răspunsul tău sobru se las-aşteptat...

Aş fi vrut să las goliciunea din mine

şi de la căile-mi drepte să nu fac rabat

în aşteptarea unui răspuns de la tine.

Acorduri de vioară aduc răspunsul tău mut

ce-mi răsună-n timpanele tari

şi oricât de mult aş fi vrut să-l ascult

am rămas priponită în ochii tăi mari.

Iar m-ai purtat pe aripi albastre de vis

şi-ai fi vrut să rămân doar cu tine,

însă eu am ales un alt paradis

în care să fiu doar eu şi cu mine.

Păcatul originar

Într-un trup cu sâni dezgoliţi

Se isca furtuna cea mare.

Femuru-mi încolacit dupa gât

... te bucuri de-a lui desfătare.

În ringul de dans ne-am văzut prima oară

Sfredeleai cu privirea în mine

Si râsu-ţi perfid mi s-a agăţat în timpan!

Eu...din coasta lui Adam făurită

Aş fi putut să-ţi dau să guşti mărul dulce

însă în trupu-mi otrava se scurge,

otrava acidă a păcatului originar.

Şi şarpele cu-a sale limbi ascuţite

Ţi-arată dezmăţul din mine

Şi-ar fi vrut să ia locul femurului meu, dupa gât!

Bubuiturile inimii tale se-nalţă la cer

Iar eu îţi prind mirosul în palme,

Mirosul acid al unui trai efemer

Ce se-nghesuie în venele mele.

Aş fi vrut să te gust din pocalul de foc,

să te ţin închistat în papile,

să te zbaţi în al meu palatin

şi să cauţi cu sete a mea gură de zile.