Totul era negru şi nedesluşit. Pretutindeni puteai zări doar o genune uriaşă acoperită de o mâzgă ceţoasă neagră. Adânc în interiorul prăpastiei începuse parcă să se întâmple ceva, prăpastia se sfărâmă pe alocuri şi se desprinse în două genuni identice, parcă la fel de uriaşe. Într-una din ele, mâzga ceţoasă începuse să se transforme în cristale de gheaţă, întâi doar unul, apoi altul şi tot aşa până ce întreaga genune se transformă într-un tărâm de gheaţă. În cealaltă genune mâzga începu să scapere scântei din ce în ce mai mari şi mai mari, până ce în interiorul ei se iscă o vâlvătaie atât de mare încât întreaga genune părea o minge de foc. Aşa au luat naştere cele două lumi, tărâmul de gheaţă Niflheim şi tărâmul de foc Muspelheim.
Din tărâmul flăcărilor au început să se desprindă scântei şi să se înalţe către neant, fiecare scânteie mai mare sau mai mică s-a înfipt în negura neantului luminându-l, astfel au luat naştere stelele şi planetele. Cea mai mare şi cea mai trainică scânteie a devenit chiar soarele luminând astfel negura neantului într-un albastru mirific, susţinător al stelelor, cometelor şi al planetelor.
Lava rămasă în urma focului creator a început să se scurgă alene către tărâmul de gheaţă, limbile lavei sfârâiau sfidător la întâlnirea cristalelor de gheaţă, mâncându-le parcă. Când lava acoperi toată crusta de gheaţă aceasta începu să-şi schimbe culoarea, devenind de un albastru strălucitor şi începând să se scurgă între crăpăturile neantului. Substanţa neantului începu să bulbucească înfiorător la suprafaţă, ca şi cum ar fiert într-un ceaun gigantic, însă de sub bulele sale începură să se desluşească parcă nişte degete, nişte călcâie, nişte fire de păr. Dintr-o dată parcă întreaga substanţă începu să formeze un vârtej monstruos şi să se audă un zgomot înfiorător, ca al unei tornade ce mătură totul în calea ei. Din vârtejul format se ridică dintr-o dată o creatură parcă de zece ori mai înaltă decât orice lucru văzut până atunci, o creatură cu părul vâlvoi încă scăldat în vâscozitatea aceea albastra, cu nasul turtit, cu ochii bulbucaţi ca două planete înfipte-n univers care-şi rotesc sorii negri care-ncotro. Dintr-o dată gigantul căscă gura, încercând parcă să înghită stelele de pe cer şi strigă cu o voce la fel de răsunătoare ca zgomotul tunetului: “Eu sunt Ymir giantul, din trupul meu se va crea raiul şi pământul, din sângele meu se vor face mările şi lacurile, din oasele mele se vor face munţii, din dinţii mei se vor face stânci, din părul meu se vor face copaci şi norii vor sălăşlui pe cer doar pentru că vor fi zămisliţi din creierul meu”.
Personajele fac parte din mitologia nordica, sursa de inspiratie pentru acest text.
Postări
