Alte insomnii

Tot Istanbul. Aproape 1 noaptea. Acelasi zgomot asurzitor de masini si oameni agitati de pe un alt pervaz al unei alte camere, mai mare parca, dar si mai trista de atata goliciune. Tigara a ramas aceeasi, buzele imi sunt tot uscate... macar nu am coșmaruri, mai bine nu mai inchid ochii. Nu pot gandi in asemenea tumult, fara mirosul meu de mare, si totusi... o vad, e aceeasi pata neagra de acolo, atat de aproape... Nici macar jumatatea mea de luna contrafăcută nu mai e, doar cer negru, acoperit de o pâclă albicioasă si nici o pâlpâire. Zgomot, doar zgomot, zgomot de asfalt bătrân, zgomot de cauciuc ros, zgomot de suflete uzate.
Suflete uzate ce umbla fără direcție in zgomot asurzitor, ochi înecaţi in cuvinte palide aruncate in mesaje fără sens, vorbe sugrumate de lacrimi neplânse, râsete de hienă si zâmbete scrijelite pe feţe perene... umblăm fără sens si fără de direcție sub un cer fără lună si fără stele, ma întreb încotro? Toti oamenii ăștia grăbiți dar fără un ţel anume, orbiți de lumina telefoanelor in care sunt captivi, surzi de zgomot de asfalt si de sirene, cu mainile încleștate în tehnologie si picioare care merg singure in orice altă direcție decât in cea care trebuie... pâlpâiri de roșu si albastru, alte sirene, altă mână descleștată de pe telefon... doar așa poate mai deschidem ochii cumva...
Istanbul. Dincolo de 1 noaptea. Totul ar putea fi o buclă eternă de zgomot asurzitor, oameni încleștaţi pășind către nicăieri sub un cer negru fără urmă de luna și pâlpâiri de stele.