Povești nescrise

Uneori nu-mi ajunge timpul sau nu găsesc cuvintele astfel ȋncât să aștern pe hârtie povestea nescrisă a unei priviri ce mi s-a ȋntipărit pe retină, a unui zâmbet ce a rămas ȋnmărmurit ȋn timp, a unui gest ce a făcut mai mult de o mie de cuvinte, a unui sărut furat ȋn liniștea infernală a unei nopţi de vara… sau doar povestea tristă a nisipului ce-și pierde strălucirea rămânând lipit de tălpile mele reci. Aș scrie uneori despre mare, dar nu despre cât este de albastră, sau molcomă, nu despre valurile ei ȋnspumate și limpezimea ei abisală ci despre felul ȋn care plânge uneori, despre cum se vaită, cum vuiește pentru ca mai apoi să se regăsească și să fie din nou aceeași, calmă și albastră, dar ȋncă suspinând. Alteori aș scrie despre cer, dar despre norii ce-i acoperă strălucirea uneori, despre felul ȋn care lăcrimează tăcut  și gri, cu sufletul ȋmpăcat și cum alteori se dezlănţuie furtunos, dar cel mai des aș scrie despre cum, chiar și ȋn strălucirea soarelui, suspină adânc și plânge ascunzându-și lacrimile de mine pe piscuri ȋnalte de munţi ȋnvăluiţi ȋn ceaţă.

De cele mai multe ori ȋnsă, aș scrie despre nimicul din jurul meu, despre liniștea asurzitoare a răspunsurilor tale mute, despre scrisorile mele ce se transform-n cenușă, despre mine, afundată ȋn adâncuri căutând sticla aceea care nu mai vine, despre cum te-am căutat aici pe pământ ȋntre mii și mii de fire de nisip, despre cum te-am căutat ȋn marea ȋnspumată și despre privirea mea orbită de atâtea străluciri de stele ȋn care am ȋncercat să regăsesc drumul către tine…